Manastirea Varatec.Com Agapia-Neamt

Hram: Adormirea Maicii Domnului, Sf.Iosif de la Varatec

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Mănăstirea Văratec este o mănăstire ortodoxă de maici din România, situată într-o poiană de la poalele munților, în satul Văratec din comuna Agapia (județul Neamț), la o distanță de 12 km de orașul Târgu Neamț și la 40 km de municipiul Piatra-Neamț. Este cea mai mare mănăstire de maici din România, aici viețuind peste 400 maici.^[1]

Mănăstirea a fost fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif. În această lucrare, maica Olimpiada a fost sfătuită și îndrumată de Paisie Velicicovschi, starețul Mănăstirii Neamț. Trecută sub administrarea Mănăstirii Agapia din apropiere, Mănăstirea Văratec a devenit mănăstire independentă în anul 1839.

Ziduri masive din piatră închid o incintă unde se află Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (biserica principală), stăreția și clădirile administrative (aflate în clădirile de pe latura nordică a incintei) și Muzeul mănăstirii, unde fusese anterior Atelierul “Regina Maria” (aflat în clădirea de pe latura sudică). Incinta monahală este înconjurată de satul mănăstiresc, alcătuit din casele tradiționale țărănești unde locuiesc maicile și care se înșiră pe ulițe înguste.

Ansamblul Mănăstirii Văratec a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2004, având codul de clasificare NT-II-a-B-10732 și fiind alcătuit din următoarele 5 obiective:

• Biserica “Adormirea Maicii Domnului” – datând de la începutul secolului al XIX-lea și având codul NT-II-m-A-10732.01
• Turnul clopotniță de poartă – datând din secolul al XIX-lea și având codul NT-II-m-A-10732.02
• Biserica “Sf. Ioan Botezătorul” – datând din 1844, cu adăugiri în jurul anului 1880, și având codul NT-II-m-A-10732.03
• Biserica “Schimbarea la Față” – datând din 1847 și având codul NT-II-m-A-10732.04
• Chiliile – datând din secolele XIX-XX și având codul NT-II-m-A-10732.05

Istoricul mănăstirii

Fondarea

Fondarea Mănăstirii Văratec este legată de numele Bălașei Herescu (1757-1842), fiica preotului Mihail de la Biserica “Sf. Nicolae Domnesc” din Iași. Aceasta viețuia ca rasoforă în Schitul Topolița din apropiere, cu numele de sora Olimpiada. Ea a dobândit mai multe terenuri în poiana Văratec, de la marele vistiernic Deleanu și de la pădurarul Ion Bălănoiu.

Sfătuită de starețul Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamț, care urmărea desființarea schiturilor mici de călugărițe aflate la marginea orașelor și satelor și concentrarea lor în câteva mănăstiri mai mari, izolate de lume, maica Olimpiada a întemeiat, între anii 1781-1785, o mică sihăstrie în poiana Văratec. În iunie 1785, Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif, au început construirea unei biserici de lemn cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Lângă biserică, s-au clădit și chilii în care s-au stabilit mai multe călugărițe, fondându-se astfel Schitul Văratec.

Alături de maica Olimpiada, duhovnicul Iosif este considerat și el ca fondator al mănăstirii. Acesta s-a născut în jurul anului 1750, în localitatea Valea Jidanului din Transilvania, și a intrat de tânăr în viața monahală, devenind ucenic al renumitului monah Paisie Velicicovschi, încă de pe când acesta din urmă se afla la Mănăstirea Dragomirna. Părintele Iosif a decedat la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Văratec.

În anul 1787, Schitul Văratec a fost unit cu Schitul Topolița pentru a forma un așezământ monahal mai mare și mai bine organizat. Schitul Topolița, înființat cu peste 250 ani în urmă, era așezat în mijlocul satului Topolița. Prin unirea celor două schituri, călugărițele de la Topolița s-au mutat la Văratec. În anul următor, au venit aici și maicile de la Schitul Durău în frunte cu stareța Nazaria, care a fost întărită ca stareță a Schitului Văratec. Schimonahia Nazaria a condus soborul mănăstirii în perioada 1788-1814, fiind ajutată de duhovnicul Iosif.

Extinderea mănăstirii

În anul 1803, dorind să înființeze un Seminar de preoți la Mănăstirea Socola din Iași, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei a dispus ca cele vreo 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia, care a devenit mănăstire de maici. Printr-o hotărâre a mitropolitului din 10 iulie 1803, semnată și de boierii din Divanul domnesc, Schitul Văratec a fost unit cu Mănăstirea Agapia, dar pentru scurtă vreme.

Printr-un alt decret mitropolitan din 23 septembrie 1803, în cele două mănăstiri a fost înființată o școală monahală de meserii și de cultură generală pentru călugărițe, unde să învețe psaltichie, limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei. Mitropolitul a mutat aici și călugărițele din următoarele trei schituri: Prapa Doamna din Iași, Gârcina și Vânătorii Pietrii din Ținutul Neamț. Numărul călugărițelor de la Văratec a crescut mult. Astfel, la 26 septembrie 1811, viețuiau la Văratec 273 călugărițe, dintre care 197 maici și 76 surori de ascultare. Acestea erau împărțite astfel după originea socială: 33 fiice de boieri, 59 fiice de negustori, 105 fiice de țărani, 23 fiice de mazili, 51 fiice de preoți, o fiică de dascăl, una de mocan și una de altă lege.

Ca urmare a creșterii numărului de monahii, biserica de lemn a devenit neîncăpătoare. Astfel, în anul 1808, stareța Nazaria (1788-1814) a început construcția unei biserici de piatră, care a fost finalizată și s-a sfințit în 1812. Lăcașul de cult a fost pictat în anul 1841, după care a fost resfințit de către mitropolitul Veniamin Costachi, atunci fiind amplasată și o pisanie.

În timpul Revoluției din 1821, schitul a fost asediat și prădat de către otomani: odoarele au fost furate, iar călugărițele izgonite sau ucise; în acel an maica Olimpiada s-a refugiat Mănăstirea Secu.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost ridicate zidurile de incintă, o trapeză de piatră, câteva chilii și turnul-clopotniță cu trei nivele, situat spre est, unde s-a amenajat prin 1840-1850 Paraclisul “Sf. Nicolae”. Un rol important în dezvoltarea obștii monahale de la Văratec l-a avut maica Olimpiada, fondatoarea așezământului, care și-a sacrificat întreaga avere în acest scop. Mai multe soții de boieri au donat moșii acestui așezământ monahal:

• logofeteasa Elencu Paladi a dăruit trei moșii; pe lângă aceasta, pe cheltuiala ei s-a executat în 1816 catapeteasma Bisericii “Adormirea Maicii Domnului”
• maica Elisabeta Balș (d. cca. 1833), născută cu numele de Zoe Rosetti și căsătorită cu logofătul Teodor Balș (1743-1810). În 1832, s-a retras împreună cu fiica ei, Safta Brâncoveanu, la Mănăstirea Văratec. Ea a donat mănăstirii moșia Vulturești. A murit în jurul anului 1833 și a fost înmormântată la Văratec.
• maica Safta Brâncoveanu (1778 – august 1857), fiica lui Teodor Balșși a Zoei Rosetti-Balș (maica Elisabeta Balș), s-a căsătorit în 1793 cu Grigore Brâncoveanu, mare ban al Craiovei, dar nu a avut copii. În 1832, după moartea soțului ei, s-a retras împreună cu mama ei la Mănăstirea Văratec. Fiind din neam de domnitor și având multă avere, ea a făcut multe donații către diferite biserici și mănăstiri, spitale etc. Mănăstirii Văratec i-a donat moșiile Osica și Vlăduleni, veșminte preoțești, acoperăminte cu fir, cărți de cult etc. Și-a topit obiectele de argint făcând din ele ferecături de Evanghelii, îmbrăcăminte la icoane, candele, sfinte vase și postamente de cruci la altar. A murit la 8 august 1857 și a fost înmormântată la Văratec, alături de mormântul mamei sale.

Mănăstirea Văratec a devenit mănăstire independentă în anul 1839, separându-se de Mănăstirea Agapia. Ca starețe au păstorit aici maicile Nazaria (1788-1814), Magdalena (1815-1822) și Olimpiada (1822-1828 și 1834-1842).

În timpul stăreției maicii arhimandrite Eufrosina Lazu (1844-1887), ucenică a maicii Olimpiada, s-au efectuat mai multe lucrări de extindere a mănăstirii și anume:

• în anul 1844 s-a refăcut din piatră Biserica “Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, care fusese construită din lemn în 1817, în cimitirul vechi al mănăstirii. În jurul anului 1880, s-au efectuat unele adăugiri la acest lăcaș de cult și s-au pictat pereții interiori și icoanele din catapeteasmă.
• în perioada 1845-1847 s-a construit Biserica “Schimbarea la Față”, ca urmare a extinderii așezării mănăstirești spre sud și sud-vest.
• în 1882 s-a refăcut pictura interioară a Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” de către zugravii T. Ioan și D. Iliescu

În Mănăstirea Văratec a funcționat o școală de muzică bisericească (1859-1860), o școală sătească mixtă (din ianuarie 1860), Școala primară de fete (de la 1 septembrie 1860), “Școala de adulte” (de la 1 septembrie 1911 până în 1943), frecventată de călugărițele cu vârsta sub 50 de ani, care nu au absolvit clasele primare, Seminarul monahal pentru călugărițe (1948-1950), dar și școala monahală și de cântări bisericești (începând din 1940).

După maica Eufrosina Lazu, au urmat ca starețe arhimandrita Eugenia Negri (1887-1894) și arhimandrita Veniamina Hermeziu (1894-1904).

Mănăstirea Văratec în secolul al XX-lea

Mănăstirea Văratec a fost afectată de un incendiu în noaptea de 10/11 iunie 1900, arzând atunci cea mai mare parte a chiliilor și acoperișul bisericii mari. După incendiu, s-a refăcut acoperișul bisericii doar cu două turle, turlele de lemn nefiind reconstruite. De asemenea, s-a construit actualul complex de clădiri din incinta mănăstirii, singurul corp păstrat în forma inițială fiind doar zidul înconjurător, ridicat în perioada 1808-1812. Paraclisul “Sf. Nicolae” a fost refăcut între anii 1903-1909, catapeteasma și interioarele sale fiind pictate de ieromonahul Eftimie Obrocea de la Mănăstirea Ciolanu.

În anul 1909, la Văratec viețuiau 304 maici și surori aflate sub ascultarea stareței Evghenia Teodor.

În 1934, la îndemnul mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, s-a înființat într-o clădire de pe latura sudică a incintei Atelierul “Regina Maria”, unde maicile au lucrat broderii bisericești, covoare și țesături naționale. În mănăstire funcționau în noiembrie 1940 următoarele ateliere: broderie bisericească și legătorie de cărți, covoare, tricotaj, țesut pânză, pictură bisericească și artă decorativă, majoritatea acestora menținându-se și în prezent. Începând din 1960, în această clădire s-a amenajat o bogată colecție muzeală.

În anul 1935, în apropiere de absida răsăriteană a Bisericii “Adormirea Maicii Domnului”, a fost amplasată statuia în bronz a Saftei Brâncoveanu realizată de sculptorul Ion Jalea.

Cu sprijinul material și tehnic al statului și al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, s-au efectuat începând din anul 1962 importante lucrări de consolidare, restaurare și renovare atât la cele trei biserici, cât și la arhondaric și la unele clădiri din Mănăstirea Văratec. Între anii 1968-1969 a avut loc spălarea și restaurarea picturii de la Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, lucrarea fiind realizată de pictorul restaurator Arutium Avachian.

În perioada păstoriei ca stareță a maicii stavrofore Nazaria Niță (1973-1995), Mănăstirea Văratec a fost vizitată de patriarhii Pimen Izvekov al Moscovei, Diodor al Ierusalimului și Dimitrios al Constantinopolului, precum și de alți numeroși ierarhi din Biserica Ortodoxă, dar și de alți reprezentanți ai Bisericilor creștine.

În anul 1985 pe locul altarului fostei biserici de lemn a fost amenajat un bazin, pe locul Sfintei Mese fiind amplasată statuia unui înger ținând în brațe o cruce.

În secolul al XX-lea au păstorit aici ca starețe:

• Evghenia Teodor – stareță prin 1909
• arhimandrita Irina G. Lecca (20 ianuarie 1881 – 30 noiembrie 1953) – stareță în perioadele 1940-1942 și 1946-1951
• schimonahia Pelaghia Amilcar (1885–1981) – stareță în perioadele 1942-1946 și 1954-1972
• stavrofora Nazaria Niță (7 mai 1928 – 28 octombrie 2001) – egumenă între anii 1958-1965 și stareță în perioada 1973-1995

Mănăstirea Văratec în secolul al XXI-lea

Începând din anul 2002, stareță a mănăstirii este maica stavroforă Iosefina Giosanu, sora episcopului Ioachim Giosanu și nepoată a arhimandritului Ioanichie Bălan.

În ședința Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 5-7 martie 2008, s-a pus în discuție canonizarea acestor nouă sfinți nemțeni, la propunerea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Sfântul Sinod a luat hotărârea ca cei nouă sfinți propuși să fie canonizați. Printre cei nouă sfinți canonizați s-a aflat și Cuviosul Iosif de la Văratec, a cărui zi de pomenire a fost aleasă data de 16 august. Proclamarea solemnă a canonizării celor nouă sfinți nemțeni a avut loc la 5 iunie 2008, la Mănăstirea Neamț, și a fost celebrată de către patriarhul Daniel.

La 16 august 2008, de sărbătoarea hramului Bisericii “Adormirea Maicii Domnului”, la Mănăstirea Văratec a avut loc slujba de proclamare locală a canonizării Cuviosului Iosif, fondator și duhovnic al mănăstirii. Slujba religioasă a fost oficiată de mitropolitul Teofan Savu al Moldovei și Bucovinei, care a citit actul de canonizare al Sf. Iosif. La această ceremonie au participat și IPS Pimen Zainea, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, PS Calinic Botoșăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor și PS Ioachim Băcăuanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Hușilor.

Viețuitori celebri

În diferite perioade, la Mănăstirea Văratec au viețuit mai mulți teologi și oameni de cultură. Printre aceștia sunt de menționat următorii:

• poeta Veronica Micle (1850-1889) s-a retras la Văratec la două săptămâni de la înmormântarea poetului Mihai Eminescu. A locuit în casa Fevroniei Sârbu, obișnuind să se plimbe prin împrejurimi. Avea des migrene și era deprimată. În noaptea de 2/3 august 1889, poeta s-a sinucis cu arsenic. Doctorul Taussig a pus diagnosticul de congestie cerebrală și astfel Veronica Micle a fost înmormântată la 5 august în cimitirul mănăstirii, la umbra unui brad. Pe crucea modestă de lemn, a fost încrustat un epitaf scris de învățătoarea Maria Bănulescu:

“În singurătatea mănăstirii
Sub bolta cerului albastru,
Suflet stingher al nemuririi
Lucești ca cel mai mândru astru.”

Ulterior, acest epitaf a fost înlocuit cu un altul, scris chiar de Veronica Micle.

• protosinghelul Nicodim Măndiță (1889-1975), autor de cărți de învățături duhovnicești. A fost duhovnic la Văratec în perioada 1945-1962.
• episcopul Partenie Ciopron (1896-1980), fost episcop al Armatei (1937-1948) și al Romanului și Hușilor (1962-1978). După 15 ani de episcopat în Eparhia Romanului și Hușilor, s-a retras la 1 ianuarie 1978 la Mănăstirea Văratec, unde a decedat la 28 iulie 1980. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.
• arhimandritul Bartolomeu Anania (1921-2011), viitor mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, s-a pensionat în anul 1982 din funcția de director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, retrăgându-se la Mănăstirea Văratec pentru a se dedica scrisului. El a primit un apartament în casa episcopului Partenie Ciopron. Acolo a scris multe poezii și volumele de proză “Rotonda plopilor aprinși”, “Amintirile peregrinului Apter”, “Greul pământului” și “Cerurile Oltului”. La Văratec a început diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, lucrând până noaptea târziu. A locuit aici până la alegerea sa ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993.

După cum mărturisea el mai târziu, pe atunci “veneau multe personalități intelectuale, cum ar fi doamna academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, devenită mai târziu Maica Benedicta, doamna Ștefana Velisar Teodoreanu, văduva lui Ionel Teodoreanu, doamna Valeria Sadoveanu, văduva lui Mihail Sadoveanu, doamna Cornelia Pillat, văduva lui Dinu Pillat. Vara, în special, aveam adevărate șezători, audiții muzicale, o viață spirituală foarte frumoasă”.

Referitor la șederea părintelui Bartolomeu la Văratec, maica stareță Iosefina Giosanu își amintea în 2011 că acesta “toată săptămâna o petrecea la masa de lucru și scria, scria, scria… Duminica și în sărbători lăsa însă masa de lucru pentru sfânta masă a altarului. Cobora la biserica mare din incinta mănăstirii și slujea Sfânta Liturghie împreună cu preoții slujitorii ai mănăstirii. Nu era mare liturghisitor, însă neîndemânarea liturgică era uitată de toți când începea să rostească predica. Vorbea într-o manieră atât de elegantă și pe înțelesul tuturor, încât maicile și cei prezenți parcă retrăiau epoca Sf. Ioan Gură de Aur. (…) După Sf. Liturghie se retrăgea, din nou, în apartamentul său și reîncepea să scrie. Din când în când, lăsa deoparte scrisul și mergea pe sub poala pădurii pentru a se destinde în mirificul peisaj al împrejurimilor Mănăstirii Văratic. Parcă sorbea din ozonul de brad acea putere și inspirație pentru a scrie mai departe operele sale”.

• academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006), care s-a retras în jurul anului 2000 la Mănăstirea Văratec unde, în 2005, s-a călugărit sub numele monahal de sora Benedicta. A fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Putna.

Vorbind despre Mănăstirea Văratec, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma: “Când am intrat pe drumul de la Piatra Neamț într-acoace, (…) am intrat într-o stare foarte ciudată. Mi se părea că sunt într-un decor. Într-un decor, într-o scenă turnantă, fiindcă nu realizam bine unde sunt. Erau colinele alea superbe, erau tăpșanurile acelea splendide, acoperite cu iarba verde, uneori erau norii vineții, alteori nori albi, cumulus, alții încărcați de ploaie, mergeau pe cer – aveam tot timpul senzația că decorul se schimbă într-un fel straniu. Și deodată, am început să mă întreb ce se petrece, adică eram neliniștită – dar era o neliniște metafizică. Și când am ajuns aici (aveam senzația că nu se termină drumul!), când am ajuns aici, am intrat întâi în incinta mănăstirii, după aceea am venit aici, mi s-a părut totul mai altfel decât la alte mănăstiri. (…) Deci, peisajul m-a fascinat mai întâi. Și simțeam că în peisajul ăsta stăpânesc niște forțe. (…) De 25 de ani, însă, am înțeles. Aici, la Văratec, a fost ceea ce au numit un topos sacru, cum zice grecul, loc sfânt.”

Biserica “Adormirea Maicii Domnului”

Istoric

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” a fost zidită între anii 1808-1812, fiind sfințită în anul 1812. A fost pictată în 1841, după care a fost sfințită de mitropolitul Veniamin Costachi și i s-a pictat o pisanie deasupra ușii de intrare în pronaos. Această pisanie este scrisă în limba română cu alfabet latin și conține următorul text: “La anul 1808 sau zidit aç(e)astă sf(â)ntă biserica, çe sa praznuește hramul Adormirea Maicei Domnului prin ostinelile sfin. sale a pre cuvi. părintelui Iosif dohovnicul și a starițăi Olimbiedii, iar cei întăi ctitori au fost maicile din acest locașu. Al doilea mari ctitori au fost Doamna Elencu Paladi, cari au danuit 4 moșâi și maica Elisaveta Balș au dănuit moșia Vulturești, maica Safta Brancovenu au hârăzit moșeile Osica și Vlâdulenii cu mai multe îndatori în testamentu sâu. Iarâ celelalte moșii, vii și acarete ce au danuit și alți ctetori sunt scrisâ în cartea vieții spre veçnica lor pomenire. 1841 otomvrii 20″.

Fresca interioară a fost refăcută, în stil neobizantin, în anul 1882, după cum atestă o inscripție aflată în partea de nord a pridvorului: “Această biserică s-a zugrăvit cu oloiu de numiții zugravi T. Ioan și D. Iliescu la anul 1882″. Fiind afumată, pictura a fost spălată și curățată în anii 1968-1969 de către pictorul restaurator Arutium Avachian.

Edificiul avea inițial două turle de zid (pe naos și pronaos). Mai târziu i-au mai fost adăugate alte două turle mai mici, de lemn, deasupra pridvorului și a altarului. În anul 1900, acoperișul bisericii a ars într-un incendiu, iar turlele din lemn nu au mai fost reconstruite.

În partea dreaptă a pronaosului bisericii, în fața stâlpilor de susținere a cafasului, se află mormântul duhovnicului Iosif, ctitorul mănăstirii, decedat la 28 decembrie 1828. Pe placa sa funerară, care nu este cea originală, se află următoarea inscripție: “Cuviosul ieroschim. Iosif fondatorul și duhovnicul sf. Mănăstiri Văratic, trecut la cele veșnice 28 dec. 1828″. Chipul acestuia este reprezentat pe peretele din spatele mormântului. Unii specialiști presupun că tot în această zonă a bisericii se află și mormintele maicii Olimpiada și ale starețelor Nazaria (1788-1814) și Magdalena (1815-1822), fără ca acestea să fie marcate.

Arhitectură

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” a fost construită din piatră de râu și cărămidă. Ea are un plan dreptunghiular, fără abside laterale și cu absida altarului semicirculară. Edificiul este susținut de patru contraforturi scunde. Sub streașină, biserica este înconjurată de un brâu de ocnițe oarbe. Pe acoperiș se află două turle de zid (pe naos și pronaos) de formă semicirculară, sprijinite pe baze poligonale înalte. Intrarea în biserică se face prin două uși aflate pe laturile de nord și de sud ale pridvorului și adăpostite de două pridvorașe mici cu acoperiș în formă de bulb, precum și printr-o ușă în peretele diaconiconului (de pe latura sudică a bisericii).

Interiorul este împărțit în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. Deasupra pridvorului se află o tainiță, unde se păstrau odoarele de preț ale mănăstirii. Între pronaos și naos se află doi pilaștri masivi cu capiteluri în stil ionic. În părțile laterale ale naosului sunt scobite abside laterale în grosimea zidurilor.

Catapeteasma, ce separă naosul de altar, este sculptată în lemn de tisă și poleită cu aur. Ea a fost confecționată de Constantin Zugravul în 1816, pe cheltuiala logofetesei Elencu Paladi. Absida altarului are formă semicirculară, având o încăpere pentru diaconicon pe latura sudică și o nișă pentru proscomidiar pe latura nordică.

Mormintele de lângă absida altarului

Sub absida altarului se află un osuar unde au fost depuse osemintele maicilor din vechiul cimitir al mănăstirii.

În exteriorul bisericii, lângă absida altarului, se află mormintele acoperite de plăci funerare ale unor călugărițe care au jucat un rol important în istoria comunității monahale de la Văratec. Aici sunt înmormântate următoarele maici:

• arhimandrita Eugenia Negri (1818-1894) – sora scriitorului și omului politic Costache Negri și superioara Mănăstirii Văratec în perioada 1887-1894. Deasupra mormântului se află un monument funerare din marmură, având un basorelief sculptat cu o casă aflată într-o pădure de munte și o inscripție în limba română cu următorul text: “Aicea odihneste Sfințzia-Sa Maica Eugenia Negri Arhimandrită și Superioara Mănastirei Varaticulŭ născută in anul 1818 decedată in anul 1894. Rugațivă pentru Ea!” Iar la baza soclului este scris numele sculptorului “G. Franzoni Jassy”.
• arhimandrita Veniamina Hermeziu (1 martie 1821 – 24 februarie 1904) – stareță a mănăstirii în perioada 6 august 1894 – 24 februarie 1904. Pe placa sa funerară din marmură se află următoarea inscripție în limba română: “Arhimandrita Veniamina Hermeziu 1821 (1 martie) – 1904 (24 februariu) Starița Mănăstirei Varatec 1894 (6 augustu) – 1904 (24 februariu)”.
• schimonahia Evghenia Ștefănescu (1821 – 19 iulie 1889) – fiica preotului Petru din Gârcina și sora episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului; a îndeplinit funcțiile de veșmântăriță și mare eclesiarhă a bisericii mari. Pe placa sa funerară din marmură se află următoarea inscripție în limba română: “Roba lui D-zeu Schimonachia Evghenia Stefanescu fiica preotului Petru din satu Garcina. Nascuta la 1821 și decedata la 19 iulie 1889. A servit la biserica mare din Monastira Varaticu 30 de ani ca vestmintarita și ecliarcha mare”.
• arhimandrita Eufrosina Lazu (1797 – 13 mai 1887) – ucenică a Maicii Olimpiada și stareță a mănăstirii în perioada 1844 – 13 mai 1887. Pe placa sa funerară se află următoarea inscripție în limba română: “Arhimandrita Efrosina Lazu născută în anulŭ 1797, călugărită în anulŭ 1814, aleasă stariță în anulŭ 1844. A încetatŭ din viață la 13 maiŭ anul 1887″.
• Ecaterina Balș (22 iulie 1814 – august 1887) – născută în familia Dimachi, a doua soție a generalului Teodor Balș (1805-1857), caimacam al Moldovei în perioada 1856-1857, cu care se căsătorise la 30 iunie 1846 la Dimăcheni (Dorohoi). Pe placa sa funerară din marmură se află următoarea inscripție în limba română cu caractere chirilice: “Aici odihnește Ecaterina Feodor Balș soția generalului Feodor Balș caimacan al Moldovei născută la 22 iulie 1814 încetată din viață la anul 1887 august”.
• Veniamina Pribagu (d. 1895) – iconoamă a mănăstirii

Turnul-clopotniță

Turnul-clopotniță este o construcție masivă din zid, cuprinsă în corpul de chilii de pe latura de est a incintei, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acest corp de chilii are două nivele, cu prispă largă, sprijinită pe șiruri de coloane din lemn.

Amplasat la 80 m est de Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, turnul-clopotniță are un gang de intrare la parter și două etaje de formă pătrată. În încăperea de la primul etaj a fost amenajat în anii 1840-1850 paraclisul “Sf. Ierarh Nicolae”. Acoperișul turnului-clopotniță are formă de mitră arhierească.

Obiecte de patrimoniu

În anii 1960-1961 în câteva încăperi din cadrul mănăstirii a fost amenajat un muzeu unde este expusă colecția de obiecte bisericești – broderii, icoane, vase liturgice, manuscrise, cruci etc. – cu valoare istorică și artistică.

Printre aceste obiecte de patrimoniu sunt de menționat următoarele:

• icoanele din secolul al XV-lea de la Mănăstirea Râșca și cele din veacurile XVI-XVII de la bisericile din Văleni – Piatra-Neamț și Topolița
• icoanele îmbrăcate în anul 1827 în argint aurit de către meșterul argintar Ion Atanasiu din Iași
• un epitaf lucrat în fir de aur și argint de Smaranda Niculce în 1798
• felon, epitrahil și mânecuțe cu motive florale, brodate pe catifea grena cu fir de aur și argint de Safta Brâncoveanu
• o cruce cu trei brațe, sculptată în lemn de chiparos, făcută în 1596 și adusă de la Schitul Topolița
• crucea de procesiune din lemn de măslin donată în 1852 de Gheorghe și Maria Hermeziu
• potirul din argint aurit dăruit în 1840 de Safta Brâncoveanu
• Evanghelia în limba slavonă, tipărită la Liov în 1644 și ferecată în argint
• Evanghelia în limba greacă, tipărită la Veneția în 1811, ferecată în argint aurit și împodobită cu icoane emailate
• Evanghelia cea mare tipărită la Mănăstirea Neamț în 1821, ferecată în argint aurit
• Târnosania, manuscris legat în piele, copiat în 1752 de protopopul Vasilie
• Hronograf, manuscris legat în piele, copiat în 1805 de maica Olimpiada

Mănăstirea Văratec în literatură

Mănăstirea Văratec a fost descrisă în mai multe opere literare care descriu zona munților Neamțului.

Printre primii autori care au descris Mănăstirea Văratec se află diplomatul Wilhelm de Kotzebue (1813-1887), care a trăit 15 ani în Principatul Moldovei și s-a căsătorit în 1842 cu una dintre fiicele prințului Gheorghe Cantacuzino și ale Elenei Gorciakof. El a scris o carte de memorii intitulată “Aus der Moldau. Bilder und Skizzen” (publicată la Leipzig în 1860), care a fost tradusă în limba română de Anna Rosetti-Maiorescu în 1884, la București, sub titlul “Din Moldova. Descrieri și schițe”. În schița “Mănăstirea Tomnatica (Varatic)”, diplomatul german descrie o călătorie făcută în zilele de 11 și 12 iulie 1853 la Mănăstirea Văratec. El este încântat de priveliștea maiestuoasă, cu munți care “se înălțau în fața noastră, acoperiți cu păduri tufoase de brazi întunecoși”. Pe atunci, în mănăstire viețuiau vreo 800 de călugărițe. În jurul bisericii se aflau case călugărești risipite pe un vast teritoriu, despre care Kotzebue scria: “Casele și căsuțele umbrite de copaci bătrâni erau împrăștiete fără nici-o regulă; câte unele se rătăciseră pănă la marginea pădurii, și ferestele luceau ca aurul în razele soarelui ce apunea. Garduri de lemn de felurite chipuri despărțeau grădinile unele de altele; totul se arăta curat și bine ținut și înfățoșa icoana unei vieți regulate dusă de o numeroasă și pașnică colonie. Din mijlocul acestor case se înălțau turnurile a două biserici ciudat zugrăvite cu multe fețe, și sunetele clopotelor pentru vecernie ajungeau rar și limpede pănă la noi”.

Musafirii au fost întâmpinat de 14 maici care le-au adus o tavă cu dulceață și un pahar de apă. Au fost găzduiți într-o chilie în care se aflau canapele și jilțuri umplute cu lână, mese rotunde, ceasornice, bibelouri, farfurii de porțelan, tabachere și cărți. Li s-a adus cafea turcească, iar musafirii și-au aprins ciubucele. Kotzebue împarte călugărițele în trei categorii: cele intrate aici din vocație, fetele sărace venite aici pentru a scăpa de viața grea și fete din familiile boierești aduse aici de părinți pentru a nu reduce moștenirea ce urma a fi lăsată celorlalți copii.

Printre primii scriitori care au poposit aici s-a aflat și poetul și diplomatul Dimitrie Bolintineanu, aflat în toamna anului 1857 într-o călătorie prin Principatul Moldovei. El a descris această călătorie în volumul de memorialistică “Călătorii în Moldova” (1859). Poetul a mers la Mănăstirea Văratec, unde fusese invitat cu câteva zile înainte de către maica Eugenia Negri. Pe drumul spre mănăstire, el întâlnește trei trăsuri, în prima dintre ele aflându-se maica Eugenia ce mergea la Iași. Aceasta se oferă să-i însoțească la mănăstire, dar poetul nu vrea să primească, iar în cele din urmă maica Eugenia le recomandă o maică care urma să le deschidă casa sa drumeților și să le ofere găzduire. Înainte de a intra în incinta monahală, “trecurăm printr-un sat. Acest sat este format în mare parte de casele călugăriților. Un oraș de călugărițe!”.

El descrie casa maicii Eugenia, unde găsește o bibliotecă în care se aflau toate cărțile tipărite până atunci în limba română și un salon care rivaliza în lux cu cele mai renumite saloane din Iași. Pe atunci, la Văratec viețuiau mai multe sute de călugărițe, care formau un sat mănăstiresc. El laudă patriotismul maicii Safta Brâncoveanu, acea femeie extraordinară pentru timpul nostru; ea lăsă poziție strălucită, bogății mari și, oprindu-și o parte din veniturile sale, se retrase într-această mănăstire. Călugărițele din Văratec ne spuseră că, puțin timp înainte de a muri, bătrâna Brâncoveancă zicea: “Este un an de când era să sfârșesc cu viața; dorința însă a vedea Principatele unite, mi-a lungit zilele; acum speranța este pierdută pentru mine; nu mai am pentru ce să trăiesc”.

Memorialistul Nicolae T. Orășanu a vizitat mănăstirea în anul 1860, scriind următoarele: “Această mănăstire în care locuiesc peste șase sau șapte sute de maici (…) are una dintre cele mai frumoase pozițiuni din Moldova (…) Aici am cunoscut pe maica Eugenia Negri, sora reprezentantului nostru la Constantinopol – Costache Negri – care e o femeie foarte respectabilă și amatoare de instrucțiune”.

Copilărind în satul Humulești din apropierea mănăstirii, marele scriitor Ion Creangă a descris zona unde a copilărit la începutul părții a III-a din “Amintiri din copilărie“ (1881). El o menționează cu următoarele cuvinte: “Varaticul, unde și-a petrecut viața Brancoveanca cea bogată și milostivă”.

Prozatorul Mihail Sadoveanu a călătorit și el la mănăstire, scriind în volumul “Oameni și locuri” (1908) următoarele: “Maici, unele bătrâne, cu fețele liniștite, altele tinere, care te privesc în treacăt, cercetător ca orice femei curioase, trec drumul. (…) Sunetul clopotului se împrăștie dulce la sfârșitul liniștit al zilei. Apoi contenește. Și peste sat se întinde tăcerea mai mare, și peste sat, și-n muntele încărcat de brazi sumbri care se ridică drept deasupra bisericii în roșața asfințitului.

Pe aici a trecut și scriitorul Calistrat Hogaș în călătoriile sale prin Munții Neamțului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, descriind mănăstirea în povestirea “De la Văratic la Săcu” din volumul “Pe drumuri de munte” (1912). După cuvintele scriitorului, Mănăstirea Văratec “își revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munții săi”. El a stat două zile, constatând că în lunile de vară veneau aici o mulțime de oaspeți din toate părțile Moldovei pentru o lună sau chiar două, dorind să-și căute odihna sufletească în aceste locuri însuflețite de o viață mai dulce și mai tihnită. Studiind chipul călugărițelor, Hogaș observă o “fățarnică smerenie”, fiind cuprins de milă și revoltă față de “atâta tinerețe, atâta vigoare și atâta frumusețe chiar înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală”.

Hogaș a fost impresionat de frumusețile naturale din jurul mănăstirii și de liniștea de aici: “munții Văraticului sunt așa de înalți, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite și de adânci, râurile atât de limpezi, fânețele atât de dese, de înalte și de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie și ochiul călătorului se oprește visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă și-și urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare”.

Scriitorul și teologul Gala Galaction a prezentat și el peisajul monahal de la Văratec. “Dacă mă gândesc la Varatec, îi văd turlele cum se ivesc peste livezi și peste holde, văd alături Filiorul, dealul rotund ca un arici și purtând pe el stejari în loc de țepi, văd căsuțele albe ca omătul risipite larg printre sutele de nuci și cireși, văd biserica Sf. Ioan, mormântul Veronicăi Micle (…) și de prin prejur dealuri de aluni și de mesteacăni, văi albite de romaniță, zidurile negre ale pădurilor de brad”

Sursa: Wikipedia

Manastirea Tazlau.Loc Tazlau-Neamt

Hram: Nasterea Maicii Domnului

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Aşezată la poalele Măgurii Tazlăului, într-o regiune de un pitoresc deosebit (accesul se face de pe DJ 156 A), Biserica “Naşterea Maicii Domnului” a Mănăstirii Tazlău se numără printre cele mai importante monumente ale judeţului Neamţ.

Primul document care menţionează despre această mănăstire este datat din 30 oct. 1458, când Ştefan cel Mare, la rugămintea egumenului Mănăstirii Bistriţa, Eustatie, întareşte hotarele braniştei acelei mănăstiri, care ajungea până la dealul “Pintenul”, unde zice documentul: “..braniştea Mănăstirii Bistriţa se împreună cu braniştea Mănăstirii Tazlău până la Răchitiş”.

Este sigur că obştea monahală de la Tazlău s-a constituit înaintea construirii actualului edificiu, deoarece printr-un document din 1481, Ştefan cel Mare dăruieşte Mănăstirii Tazlău două sate (Borleşti şi Dragomireşti) din “Câmpul lui Dragoş”. În plus, la locul numit “Sub Chetroaia” s-au descoperit în 1956 temeliile unei biserici mai vechi, care ar fi putut constitui primul lăcaş de închinăciune ridicat aici probabil la începutul secolului al XV-lea.

Biserica este înconjurată de o incintă cu ziduri de piatră, prevăzute cu metereze şi contraforturi la exterior. Intrarea se arcuieşte sub turnul-clopotniţă, situat la răsărit, iar în interior, de-a lungul zidului sudic se mai păstrează substrucţiile monumentale ale casei Domneşti, în timp ce pe laturile nord şi vest s-au descoperit, cu prilejul recentelor cercetări arheologice, urmele fostelor chilii. Turnul-clopotniţă este atribuit prin tradiţie lui Petru Rareş, iar un alt turn, situat în colţul nord-vestic al incintei, se crede că ar aparţine secolului XVIII-lea; din păcate – în ambele cazuri – nu există elemente constructive caracteristice care să permită o datare certă.

Lucrările la construcţia bisericii cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” au început la 4 iulie 1496, construcţia fiind încheiată la 8 noiembrie 1497, după cum se consemnează în pisania aşezată în dreapta uşii de la intrare în pronaos.

Biserica “Naşterea Maicii Domnului” de la Tazlău este una dintre cele mai monumentale ctitorii ale lui Ştefan cel Mare. Ea are un plan triconc cu sânurile laterale rotunjite dar de mici dimensiuni în comparaţie cu absida alungită a altarului şi contraforturi la pronaosul evidenţiat printr-un decroş, la abside şi în colţurile pridvorului adăugat la sfârşitul secolului al XVI-lea, în timpul Movileştilor. Decoraţia exterioară se bazează pe desfăşurarea a două rânduri de ocniţe aflate sub cornişă şi a unui rând de firide alungite care înconjoară biserica pe toată înălţimea faţadelor. La cele 9 firide ale absidei altarului corespund 16 ocniţe, la absidele laterale sunt câte 5 firide şi 8 ocniţe, iar pereţii pronaosului au 12 firide cu 26 ocniţe, pridvorul neavând decoraţie exterioară. Deşi biserica a fost tencuită ulterior, cu prilejul ultimei restaurări s-a constatat că la împodobirea faţadelor s-a folosit şi ceramică smălţuită – care era atât de frecventă în epoca lui Ştefan cel Mare – împreună cu un decor zugrăvit în culori vii, ce imită piatra de talie.

Turla de pe naos, cu forma ei poligonală şi bazele-i stelate, adaugă monumentului graţie şi eleganţă. Sistemul de boltire este cel întâlnit la majoritatea ctitoriilor lui Ştefan cel Mare, individualizându-se totuşi prin elevaţia îndrăzneaţă a turlei. Portalul ogival de la intrarea în pronaos şi chenarul uşii care asigură trecerea în naos sunt de asemenea caracteristice. Pridvorul din pronaos a fost adăugat de Alexandru Lăpuşneanu. Ceea ce atrăgea atenţia în mod deosebit era decoraţia uşii din pridvor – care se află în prezent la Muzeul de istorie din Piatra Neamţ – şi care poartă următoarea inscripţie:

Această uşă a făcut-o şi a împodobit-o călugărul Mihai, în zilele domnului nostru Io Eremia Movilă Voievod şi sub egumenul chir Ghenadie al Mănăstirii Tazlău, în anul 7004, luna martie, 30 zile – Cozma maistru (1596).

Alcătuită din plăci de arin cu sculpturi florale de o rară frumuseţe şi cu o stemă a ţării concepută în stil renascentist în partea superioară, această uşă rămâne una dintre cele mai reprezentative opere de artă din secolul al XVI-lea, dovadă a rafinamentului şi a perfecţiunii la care se ajunsese în acest domeniu al artelor plastice.

Pictura bisericii a fost refăcută în 1859, dar sub tencuieli s-au mai descoperit fragmente din vechea zugrăveală al fresco în care predomină culoarea roşie şi decorul ce aminteşte dispunera blocurilor de piatră din parament.

Pisania din dreapta uşii de intrare în pronaos ne informează că monumentul a fost zidit în anii 1496-1497:

Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălţat acest hram întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi cinstitei ei Naşteri, ca să fie întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi a fiilor lui Alexandru şi Bogdan; care a început a se zidi la anul 7004 (1496) luna lui iulie 4 şi s-a săvârşit la anul 7005 (1497) iar al domniei lui al 41-lea curgător, luna noiembrie 8.

În 1514 mănăstirea a fost prădată de cetele secuieşti ale pretendentului la tron, Trifăilă. Sfârşitul veacului al XVII-lea marchează sfârşitul epocii de prosperitate al Mănăstirii Tazlău, decăderea sa economică şi spirituală fiind strâns legată de practica închinării mănăstirilor Moldovei către patriarhiile din Constantinopol şi Ierusalim. Astfel, în 1711 Constantin Mavrocordat o va închina Muntelui Sinai.

În 1835 biserica Mănăstirii Tazlău este transformată în biserică parohială, servind cu prioritate nevoilor satului. Când domnitorii Grigore Alexandru Ghica şi Barbu Ştirbei au hotărât ca mănăstirile închinate să-şi repare bisericile şi celelalte clădiri din veniturile proprii, reparaţiile făcute la Mănăstirea Tazlău în 1858-1859 au prilejuit noi speculaţii din partea egumenului de atunci, soldându-se, totodată, cu o serie de “inovaţii” constructive care au condus la îndepărtarea ctitoriei lui Ştefan cel Mare de forma sa originală. Dealtfel clopotnita este distrusă în 8 februarie 1879 de un incendiu, fiind însă ulterior readusa, în mare parte, la starea în care se afla.

Mistuitorul incendiu din februarie 1879 a marcat de fapt sfârşitul vieţii mănăstireşti la Tazlău. Monumentul a fost ulterior refăcut ca biserică parohială (statut obţinut în anul 1894). Clopotniţa distrusă de flăcări a fost refăcută în anul 1902 dar într-un stil influenţat de arta rusească. Revenirea la statutul de mănăstire s-a săvârşit abia în 1990, când prin hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române este declarată mănăstire de monahi.

Se pare că la Tazlău a funcţionat o veche şcoală de pisari şi dieci, care transcriau diferite manuscrise pentru nevoile de cult şi la care – în secolul al XIX-lea – erau primiţi şi unii copii din sat.

Sursa: http://www.neamt.ro/Info_utile/Manastiri/M-rea_Tazlau.htm

Manastirea Tarcau.Com Tarcau, Localitatea Cichiva-Neamt

Hram: Dumineca Tuturor Sfintilor

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Manastirea Tarcau este o manastire ortodoxa asezata in inima muntelui, fiind incojurata de paduri de liniste si taina. Avand un hram deosebit, anume “Duminica Tuturor Sfintilor“, praznuit in prima duminica dupa Pogorarea Duhului Sfant, manastirea se afla asezata in localitatea Cichiva, comuna Tarcau, pe Valea Tarcaului, la mai mult de 15 kilometri de confluenta acestui rau cu raul Bistrita si la 43 de kilometri de localitatea Piatra Neamt, intre localitatile Brates si Ardeluta.

Manastirea Tarcau – scurt istoric

Manastirea Sihastria Tarcaului apare amintita mai intai intr-un document din martie 1832, prin care mitropolitul Veniamin Costache ii cerea protopopului de Neamt sa mearga sa puna temelia Schitului Tarcau, dupa cererea ieroschimonahului Avramie, care il zidea cu osteneala sa, pe un teren al Manastirii Pangarati.

Dintr-un alt document pastrat de manastire, anume din “Pomelnicul ctitorilor”, scris in limba romana, cu litere chirilice, aflam ca biserica s-a zidit “…in zilele binecredinciosului marelui domn si imparat a toata Rusia, Nicolae Pavlovici, cu bagoslovenia preasfintitului arhiepiscop si mitropolit al Moldovei, Kiria Kir Veniamin, la anul 1833, de catre ieroschimonahul Avramie si alti donatori.”

Bisericuta sihastriei de la Tarcau a fost sfintita in data de 9 iulie 1833. Turnul clopotnita a fost construit insa ceva mai tarziu, in anul 1868, cand in acest schit se nevoiau deja douazeci de calugari. Asezamantul monahal sihastresc s-a aflat sub ascultarea si indrumarea Manastirii Bistrita pana in anul 1900, cand acesta obtine statut de manastire independenta.

Biserica schitului, avand hramul mai rar intalnit de “Duminica Tuturor Sfintilor”, este construita din barne de lemn de frasin. Planul bisericutei este in formă de cruce, avand extremitatile dinspre apus si rasarit rotunjite, iar absidele laterale bine pronuntate, de forma pentagonala. Acoperisul acesteia este construit in doua ape simple. Turnul clopotnita, ridicat in anul 1868, este construit din barne de lemn, avand doua nivele si un acoperis bulbat, mai putin obisnuit la bisericile moldovenesti.

Intrarea in bisericuta smerita, printr-o usa sudica, este protejata de un pridvor inchis, adaugat ulterior, in anul 1936. Spatiul interior este impartit in pronaos si naos printr-o arcada din barne de lemn. Boltile interiorului sunt zidite tot din barne curbate. Catapeteasma din lemn de tei, avand cinci randuri de icoane, a fost zugravita si montata in prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Dupa anul 1945, numarul calugarilor din Sihastria Tarcaului s-a imputinat, drept pentru care schitul revine sub ascultarea Manastirii Bistrita, de care a depins si pana in anul 1990, cand a obtinut statutul de manastire. Fiind luat in grija de marea manatire nemteana, schitul a fost supus mai multor lucrari de imbunatatire.

Chiliile cele vechi au fost refacute intre anii 1967-1968. Langa bisericuta schitului se vede si astazi mormantul egumenului Avramie, iar in Sfantul Altar “pomelnicul tuturor ctitorilor”. Dupa anul 1990 s-au finalizat contructiile pentru corpurile noi de chilii, precum si cele pentru noul paraclis, inchinat Schimbarii la Fata si Sfantului Ciprian, ambele aflate in partea vestica a ansamblului monahal.

Incepand cu anul 1991, schitul din Sihastria Tarcaului redobandeste statutul de manastire, precum si pe cel de monument istoric. In anul 2010, manastirea de pe Valea Tarcaului avea in obste trei ieromonahi, un ierodiacon, sase monahi, un rosofor si sase frati. Programul liturgic zilnic al celor sapte laude bisericesti se tine cu strictete, precum si randuiala Acatistelor, a Sfintei Liturghii si a pomenirii mortilor. In fiecare duminica, inainte de Acatist, se savarseste Sfantul Maslu de obste.

Credinciosii doritori pot gasi o carte de folos duhovnicesc, un sfat, o rugaciune pentru diferite nevoi si necazuri. La slujbele din biserica si la trapeza se asculta cuvinte de folos duhovnicesc, atat de catre vietuitorii manastirii, cat si de catre locuitorii satelor din vecinatate, care pot ramane cateva zile la arhondaricul manastirii. Duminica si in sfintele sarbatori, cei care participa la sfintele slujbe raman de cele mai multe ori si servesc masa la trapeza. Totodata, in limita posibilitatilor, manastirea ajuta cu alimente si haine persoanele aflate in nevoi. Manastirea Sihastria Tarcaului este o oaza de liniste, de reculegere si de regasire a noastra si a legaturii tainice cu Dumnezeu.

Teodor Danalache

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-tarcau-67953.html

Manastirea Sihastria Neamt.Com Vanatori-Neamt

Hram: Nasterea Maicii Domnului

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Istoric

Desi nu in proportia marilor ctitorii voievodale, care au avut un rol insemnat in trecutul Moldovei medievale, Manastirea Sihastria, prin cele trei secole de existenta, evoca totusi cateva momente istorice de seama. In arhitectura manastirea continua cu fidelitate stilul clasic moldovenesc care, in ciuda atator innoiri si adaugiri, se mentine pana intr-o epoca asa de tarzie.

In marile manastiri Neamt, Secu si Agapia se gaseau destui calugari dornici sa continue traditia Cuviosului Daniil Sihastrul si a altor pustnici renumiti. Codrii nestrabatuti din partea locului ofereau cele mai bune conditii. Cateva insemnari pe vechi carti de cult cat si unele urme de chilii atesta ca la inceputul secolului al XVII-lea traiau in imprejurimi numerosi sihastri.

Astfel, infiintarea unei „sihastrii” mai la indemana devenea in chip firesc o necesitate. Faptul fiind cunoscut de episcopul Ghedeon de Husi, ca ucenic al venerabilului mitropolit Varlaam Motoc, acesta intemeiaza in 1655 – fiind deja mitropolit al Moldovei (1653-1659) – prima biserica a schitului Sihastria, pe care o inzestreaza apoi cu chilii si cele de trebuinta. Locul ales a fost „poiana lui Atanasie”, care oferea conditii prilenice unei vieti de sihastrie, iar primii vietuitori, asa cum consemneaza pomelnicul ctitoricesc, au fost sapte sihastri din Manastirea Neamt retrasi mult mai inainte prin partile locului.

Vremurile vitrege care au urmat si mai ales desele incursiuni ale tatarilor de la inceputul sec. al XVIII-lea au facut ca schitul Sihastria sa ajunga intr-o stare aproape de ruina. Indemnat de exemplul inaintasului sau, ca si de frumusetea locului, Episcopul Ghedeon de Roman construieste in anul 1734 o noua biserica mai trainica si incapatoare pe care o inchina Manastirii Secu din apropiere, dupa obiceiul vremii.

In 1821 cetele eteristilor lui Alexandru Ipsilanti, urmarite de turci, se retrag in partile Moldovei, ajungand pana la Manastirea Secu. Lupta sangeroasa care a urmat s-a incheiat cu arderea si pradarea manastirilor din imprejurimi de catre turci, printre care si Sihastria. Schitul nu a ars in intregime. Tezaurul Sihastriei, dupa cum consemneaza pomelnicul ctitoricesc, a fost ascuns in acele zile la Poiana Crucii „sub un fag”, intr-un cazan de arama. Cu timpul taina obiectelor de cult s-a pierdut.

Lucrarile de refacere au inceput abia in anul 1824, cu sprijinul efectiv al mitropolitului Veniamin Costachi si au durat aproape doi ani. S-au refacut atunci biserica de piatra, turnul clopotnita, un corp de chilie in partea de sud, turnul portii si zidul de incinta. Renumitul „calfa pietrar” Nicolae Cerneschi din Botosani a condus lucrarile, contribuind atat cu priceperea sa cat si cu insemnate sume de bani, devenind astfel al treilea ctitor principal al manastirii.

Vechile obiecte de cult fiind pierdute, se lucreaza in acelasi an noi obiecte bisericesti, in atelierele Manastirii Neamt: vase liturgice, candele si cadelnite de argint, doua clopote etc. Astfel, Sihastria isi incepe din nou firul existentei sale, intrerupt timp de patru ani. In anul 1837 se construieste din lemn, pentru serviciul religios din timpul iernii, un paraclis cu hramul Sfintii Parinti Ioachim si Ana si, in continuare, alte doua corpuri de chilii, in partea de est si de nord. In 1842, „o cismea cu doua tevi precum se vede” aducea in incinta „apa racoritoare si de viata datatoare”.

In vara anului 1941 un incendiu necrutator a mistuit paraclisul de lemn si o parte a chiliilor Sihastriei, din care cauza multi calugari au plecat la alte manastiri. Parintele staret Ioanichie fiind batran si bolnav, in 1942 este ales loctiitor de staret Parintele Cleopa.

Prima grija a noului staret a fost refacerea incintei si a chiliilor arse. Cu ajutorul manastirii Neamt, pana in 1944 s-au construit doua corpuri de chilii cu peste 20 de incaperi. Invingand dificultatile aduse de razboi si seceta, obstea condusa de Parintele Cleopa se intareste duhovniceste, creste numeric si, cu mari eforturi, reuseste sa construiasca in 1946 un nou paraclis.

Pe 16 octombrie 1988 a avut loc resfintirea solemna a bisericii centrale, pictata de Protos. Bartolomeu Florea. Slujba de resfintire si Sfanta Liturghie arhiereasca au fost savarsite de Prea Fericitul Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, impreuna cu Prea Sfintitul Eftimie, Episcopul Romanului si Husilor, inconjurati de un sobor de peste 15 preoti si diaconi in mijlocul a mii de credinciosi.

Biserica mare “Nasterea Maicii Domnului”

Din ansamblul constructiilor, biserica centrala prezinta un interes deosebit, datorita faptului ca mesterul a reluat stilul clasic al bisericilor moldovenesti. Echilibrul proportiilor, zveltetea turlei, efectul liniilor, sobrietatea interiorului si simplitatea decoratiei exterioare sunt cateva din caracteristicile ei.

Biserica este construita in plan triconc, de dimensiuni reduse, cu o singura turla asezata pe naos. Este impartita in pridvor, pronaos, naos si altar, avand lungimea in exterior de 21,50 m, latimea la abside de 11 m si inaltimea pe axul turlei de 20 m. Peretii grosi de peste 1,25 m sunt lucrati din piatra de rau, cu putina caramida in partea superioara si var hidraulic.

Intrarea se face prin partea de vest. Initial biserica n-a avut pridvor, cel actual fiind adaugat probabil in 1837, cand s-au efectuat si alte constructii la Sihastria. Mesterul, dorind sa realizeze un pridvor deschis, inspirat poate dupa cel de la Galata sau chiar Moldovita, l-a prevazut cu sase deschideri largi in ziduri, pentru a avea cat mai multa lumina. In anul 1988, cele doua deschideri din partea de apus ale pridvorului s-au acoperit, pictandu-se doua icoane mari in fresca: Acoperamantul Maicii Domnului si Nasterea Maicii Domnului, hramul manastirii. Din pridvor, o usa masiva de stejar, ferecata in fier forjat, duce in pronaos.

Pronaosul este sectionat de un arc transversal suspendat, care ar vrea sa aminteasca vechea incapere destinata mormintelor. In prima parte, bolta este impartita de un arc longitudinal in doua calote sferice paralele, ceea ce constituie un detaliu rar in Moldova, in ceea ce priveste pronaosul. Ambele calote sunt sustinute de cate patru arcuri obisnuite.

Naosul este separat de pronaos doar printr-un arc proeminent. Constructorul renunta intentionat la obisnuitul perete despartitor pentru a nu micsora spatiul, si asa destul de restrans al interiorului; poate a avut in vedere si faptul ca era o biserica a unui schit cu totul izolat, destinata doar sihastrilor iubitori de liniste.

Turla, in forma cilindrica, strapunsa de patru ferestre inguste, este sustinuta de acelasi sistem de arcuri moldovenesti, suprapuse piezis, care preiau descarcarile tamburului si se sprijina pe cei patru pandantivi. Ajuns in forma desavarsita la bisericile Sfantului Stefan cel Mare, acest sistem clasic de boltire este reluat intocmai si la Sihastria, pentru ca putin mai tarziu sa fie parasit pentru totodeauna.

Absida altarului este prevazuta cu doua nise laterale, adanc sapate in grosimea zidului, care tin loc de proscomidiar si diaconicon.

Atat interiorul, cat si exteriorul bisericii sunt lipsite de bogata ornamentatie intalnita la marile ctitorii voievodale. Singurele ornamente interioare, cu semnificatie liturgica, sunt strugurii executati din ipsos, fixati la fiecare unghi si varf de arc.

Turla, de forma cilindrica in exterior, ca si in interior, se sprijina pe o baza octogonala, renuntandu-se la baza stelata mai greu de executat. Ca ornamentatie, turla prezinta in partea inferioara un brau de ocnite adanci, dispuse oblic, iar pe verticala douasprezece coloane cu capiteluri si cornisa, care dau armonie si invioreaza albul zidului. Coloanele simbolizeaza pe cei doisprezece apostoli.

In ce priveste pardoseala bisericii, este probabil ca initial sa fi fost lespezi de gresie. Cele cateva morminte de sub pardoseala sunt inca neidentificate.

Pictura tamplei, de o varsta cu sculptura, este executata in ulei cu deosebit gust artistic, „cu cheltuiala sfintiilor sale ieromonahul Calinic si a schimonahilor Fevronia si Elisabeta Cuza, la anul 1827, luna iunie 15”. Pe langa icoanele imparatesti ale lui Iisus Hristos si Maicii Domnului cu Pruncul la piept, se remarca „Cina cea de taina”, unde apostolii sunt asezati la o obisnuita masa rotunda, asemanatoare cu cele din casele taranesti.

Vechea pictura in tempera degradandu-se in urma incendiului din 1941, biserica a fost pictata integral in interior in fresca, intre anii 1986-1988, de pictorul bisericesc Protosinghelul Vartolomeu Florea din obstea acestei manastiri. In cea mai mare parte erminia veche a fost respectata, realizandu-se in decurs de peste doi ani o pictura armonioasa.

Se cuvine amintita aici si icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa la Manastirea Sihastria la inceputul sec. al XX-lea.

Pacaclisul “Sfintii Parinti Ioachim si Ana”

In coltul de sud-est al incintei, pe o temelie inalta de piatra, se afla paraclisul Sfintii Parinti Ioachim si Ana, in care se oficiaza serviciul religios in lunile de iarna. Construit in anul 1946, in locul vechiului paraclis mistuit de foc. Paraclisul respecta planul triconc, cu o singura turla octogonala pe naos. Are lungimea in interior de 9 m, latimea la abside de 8 m, si este impartit in pridvor, pronaos, naos si altar. Doua incaperi mici, anexate la absida centrala, servesc drept proscomidiar si diaconicon. Interiorul este luminat de sapte ferestre, dintre care patru in pronaos si trei in axul absidelor. Lumina mai patrunde in interior prin cele patru ferestre mici ale turlei.

Redus ca dimensiuni, paraclisul contine un mare volum de pictura si sculptura in lemn, de o reala valoare artistica.

Catapeteasma, sculptura masiva in stejar, lucrata in anul 1947. Privita in ansamblu, catapeteasma se impune prin amploare si stil, ca cea mai reprezentativa sculptura din paraclis. Indeosebi usile imparatesti sunt o adevarata broderie in lemn.

Strana Maicii Domnului, cu scene ca „Nasterea Domnului”, „Sfintii Evanghelisti”, „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil”, si broderia sculptata, reprezentand prooroci din Vechiul Testament care proorocesc despre Preasfanta Fecioara, ce incadreaza icoana Maicii Domnului, toate fiind sculptate in lemn de par, ca si iconostasul cu „Invierea Domnului”, in lemn de chiparos, si „Cei doisprezece Apostoli” – medalioane aplicate din lemn de tisa – sunt lucrari de inalta realizare artistica. Mai pot fi amintite: Crucea, cu admirabilul ei suport sculptat in lemn de tei; analogul cu Sfantul Gheorghe in medalion, din lemn de stejar; stranile pentru cantareti si scaunul arhieresc. Ceea ce ridica si mai mult valoarea artistica a paraclisului este, fara indoiala, pictura in ulei din interior, opera calugarului Irineu Protcenco. Pictura paraclisului se caracterizeaza, in general, printr-un puternic realism portretistic, o mare finete si precizie a liniilor si o admirabila nuantare a culorilor, care dovedesc bogata paleta de expresie a pictorului.

Catedrala “Sf. Theodora de la Sihla”

Dupa 1947, Sihastria, dintr-un mic schit pustnicesc, a devenit o manastire misionara, cautata de multi pelerini. Insa mai ales dupa anul 1989, cand obstea a sporit mult numeric (ajungand in anul 1994 la aproape 140 de parinti si frati), iar credinciosii insetati dupa cuvantul lui Dumnezeu vin in numar foarte mare la manastire, s-a simtit mai mult nevoia construirii unei biserici mai mari.

Astfel a prins viata o dorinta mai veche a parintelui staret, Arhim. Victorin Oanele, ce astepta doar vremuri mai prielnice pentru realizarea unei biserici mari, incapatoare.

Constructia a inaintat foarte repede, caci obstea s-a jertfit pe cat ii statea in putinta, sutele si miile de credinciosi veniti in pelerinaj la manastire au daruit fiecare ce si cat putea si nu putini oameni inimosi, cu posibilitati financiare, au contribuit cu materiale si bani.

Ca ocrotitoare a noii biserici a fost aleasa Sf. Teodora de la Sihla, mai intai pentru faptul ca sfanta, fiind nou canonizata, in 1992, nu avea o biserica inchinata ei, iar apoi din dorinta de a aduce aici sfintele sale moaste care se afla acum la Kiev (Ucraina).

In 1999 s-a finalizat constructia bisericii, iar in anul 2004 s-a terminat pictura interioara, in fresca, ramanand de pictat numai firidele dimprejurul bisericii. Pictorii fac parte din obstea Manastirii Sihastria, fiind condusi de P.C. Arhim. Vartolomeu Florea, pictor bisericesc, ucenic al Arhim. Sofian Boghiu, cel ce a realizat si devizul iconografic al bisericii.

Biserica este construita in plan triconc, cu o turla pe naos si incadrata in partea dinspre apus de doua turnuri laterale. Este impartita in nartex, pridvor, pronaos, naos si altar, avand lungimea in exterior de 42 m, latimea la abside de 22 m si inaltimea pe axul turlei de 36 m. Constructia este realizata din caramida pe cadre de beton armat, avand si un mare demisol, de dimensiunile bisericii.

Intrarea in biserica se face prin partea de vest, in nartex, pe a carui fatada sunt sapte firide pictate in mozaic. Accesul in pridvorul bisericii se face printr-o usa masiva metalica, cu ornamente de bronz incastrate. Pridvorul este incadrat de doua turnuri, deasupra lui fiind cafasul sub care se gasesc doua usi: una spre sud, care duce la scara spre cafas, si una spre nord, spre pangarul bisericii.

Pronaosul are trei nave, una centrala si doua laterale, mai inguste, inscrise de opt coloane, din care doua sunt angajate in zid. La demisolul bisericii se afla un paraclis avand hramul „Sf. Mucenic Victorin” si „Toti Sfintii Romani” care s-a sfintit in dimineata zilei de 7 august 2001 de catre I.P.S. Mitropolit Daniel si P.S. Casian, Episcopul Dunarii de Jos.

In partea stanga a demisolului se afla o racla de lemn sculptat, unde se gasesc particele din Sf. moaste ale mai multor sfinti: o particica din lemnul Sfintei Cruci, ale Sf. Ap. Andrei, Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Ierarh Spiridon, Sf. Mc. Haralambie, Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Mare Mc. Gheorghe, Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Mare Mc. Pantelimon, Sf. Mc. Lavrentie, Sf. Varnava, Sf. Mc. Ioan Rusul, Sf. Procopie, Sf. Mc. Marina, Sf. Elefterie, Sf. Andrei , Sf. Mc. Paraschevi, Sfinti Parinti din Lavra Sf. Sava, Sfintii Cuv. Mucenici din Muntele Sinai, Sf. Cuv. Arsenie, Sf. Mc. Panaghiot, Sf. Cuv. Daniil, Sf. Martin de Tours, Sf. Cuv. Paisie, Natan si Sila, Sf. Cuv. Mc. Daniel, sfinti de la Pecerska – Sf. Damian, Ioan si Nicolae, Sf. Prunci ucisi de Irod, de la cuviosii din Lavra Sf. Teodosie, unul din Sf. Mc. Prov, Tarah si Andronic si particele de la diferiti sfinti necunoscuti.

In paraclisul de la demisol se savarseste slujba Sf. Maslu in fiecare joi noapte spre vineri.

Sursa: http://sihastria.mmb.ro/catedrala.htm

Manastirea Secu.Com Pipirig-Neamt

Hram: Sf.Ioan Botezatorul

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Manastirea Secu, unul dintre cele mai cunoascute si vizitate asezaminte monahale din tinutul Neamtului, este situata la o distanta de 22 de km de orasul Targu Neamt, soseaua ce leaga orasul Targu Neamt de comuna Pipirig fiind principala cale de acces spre acest vechi lacas ce se inscrie in nepretuita salba de monumente bisericesti din tinutul Neamtului.

Astfel, la o distanta de 4 km de soseaua Targu Neamt Pipirig, in linistea fermecatoare a poienilor, in vecinatatea Parului Secu, se vede Manastirea Secu, asezata la poalele Muntelui Vasan, avand infatisarea unei cetati medievale, cu ziduri groase si turnuri de aparare, turle ce se inalta asemenea unor sulite uriase profilate pe fundalul verde al muntilor invesmantati in haina padurilor de brazi si faci care inconjoara, ca o cetate naturala, aceasta asezare monahala.

“Poiana lui Ghenadie” la rasarit, “Poiana lui Gheorghe” si “Poiana lui Nifon” la nord, Muntele Vasan si Pustianul la apus, “Poiana Clopotariei” de sub Vasa, “Poiana lui Isochie” si “Dealul Arsitelor” la sud, iata cateva dintre denumirile ce s-au pastrat, de-a lungul timpului, in uzul monahilor si al sihastrilor vietuitori pe aceste meleaguri, toponime mostenite, cu siguranta, de la parintii stabiliti aici din timpuri indepartate.

Istoric

Manastirea Secu este o vatra monahala de intensa traire duhovniceasca a carei vechime se ridica la aproape 500 de ani. In jurul anului 1500, pe domeniul feudal al Cetatii Neamtului, pe valea Paraului Secu, se aseaza un grup de sihastri care vor intemeia mai apoi, in anul 1530, sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, calugar de la Manastirea Neamt, schitul cu acelasi nume: Schitul lui Zosima.

Domnitorul Petru Rares (1527-1546) a cladit biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului manastirii. Schitul a fost ingradit cu zid de piatra in anul 1550 de catre Doamna Elena, sotia voievodului, si de fiii sai. Din acest zid se mai pastreaza astazi o mica parte: la intrarea in manastire, in dreptul actualei biserici a cimitirului, unde, in urma cu cinci secole, fusese poarta de intrare in schit si clopotnita acestuia.

Acelasi domnitor, Petru Rares, in prima lui domnie, a intarit stapanirea asupra pamanturilor ce apartineau mosiei Cetatii Neamtului, daruindule calugarilor de pe valea Paraului Secu. Episcopul Melchisedec Stefanescu, vorbind despre inceputurile Manastirii Secu, aminteste ca pana in anul 1910, pe zidul clopotnitei din manastire, in nisa unde se afla acum o fresca cu Sf. Ioan Botezatorul, se gasea pisania originala de la biserica construita de Voievodul Petru Rares, pisanie care sa deteriorat din cauza asprimii vremurilor.

In vremea voievozilor Alexandru Lapusneanu (1552-1561 si 1564-1568), Petru Schiopu (1574-1579 si 1581-1591) si Aron Tiranul (1591-1595), Schitul lui Zosima mai primeste cateva danii spre folosinta si intretinerea calugarilor sihastri din aceste locuri.

Spre sfarsitul veacului al XVIlea, Schitul lui Zosima cunoaste o dezvoltare deosebita, mai ales din punct de vedere economic: daniilor particulare li se adauga acum danii si confirmari domnesti, iar numele egumenului Dosoftei, unul dintre ucenicii lui Zosima, este des pomenit in pricinile de vecinatate cu mai vechii si puternicii calugari de la Manastirea Neamt.

In secolul al XVII-lea, Nestor Ureche, vornicul Tarii de Jos, tatal cunoscutului cronicar Grigore Ureche, impreuna cu sotia sa Mitrofana, ctitoresc manastirea de piatra, in forma de cetate dreptunghiulara, cu biserica mare in mijlocul zidurilor, careia iau fixat hramul „Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul”, sarbatorit in fiecare an la data de 29 august.

Nestor Ureche ajunsese in randurile celor dintai boieri ai Moldovei sub domnia lui Ieremia Movila, prin bogatia casei sale, catre care se indreptau veniturile a peste 70 de sate, dar si prin istetimea mintii. El avea demnitatea de Mare Vornic, fiind judecator principal al tarii si „mai marele curtii domnesti”.

Marele boier a inzestrat aceasta ctitorie cu odoare, carti si mosii, asa cum erau inzestrate toate manastirile domnesti in vremea voievodului Ieremia Movila. Pe atunci in scaunul Mitropoliei Moldovei era Gheorghe Movila, fratele voievodului, egumen la Manastirea Secu fiind Ieroschimonahul Dosoftei.

Dupa obicei, si la Secu numele ctitorului este mentionat in pisania asezata pe peretele de sud al bisericii mari, pisanie originala scrisa frumos in limba slavona, a carei traducere o redam mai jos:

„Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, cu rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si cu ale Sfantului Ioan Inaintemergatorul si cu ale tuturor sfintilor, cu bunavointa si ingaduinta dreptcredinciosului domnului nostru Io Ieremia Movila Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn Tarii Moldovei si a de Dumnezeu daruitilor sai fii Io Constantin si Alexandru Voievod si cu a celuilalt frate al sau Simeon Movila Voievod si a copiilor sai; si cu binecuvantarea fratelui domniei lor Preasfintitului Gheorghe Moghila, Mitropolitul Sucevei, cu buna ravna dumnezeiasca si cu adevarata avere de la Dumnezeu daruita a adevaratilor ctitori, sau facut acest locas dumnezeiesc si sau zidit spre lauda lui Dumnezeu celui Inalt, in numele Sfantului Slavitului Prooroc Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos Ioan si a cinstitei lui taieri, de smeritul si mult gresitul si nevrednicul rob al Stapanului Hristos, Nestor Ureche, Marele Vornic al Tarii de Jos si de Doamna lui Mitrofana si de copiii lui: Vasile si Grigore si de alti de Dumnezeu daruiti copii ai lor. Sfintilor parinti petrecatori din acest sfant locas ca sa va rugati lui Dumnezeu pentru noi mult gresitii robi ai lui Dumnezeu, Nestor Ureche si sotia sa Mitrofana si pentru tot neamul lor si pentru iertarea pacatelor lor in vecii vecilor. Amin.

Si sau inceput a se zidi la anul 7110 (1602, n.r.), iunie 7, si sa ispravit in acelasi an, octombrie 5.”

Sursa: http://secu.mmb.ro/istoric.html

Manastirea Razboieni. Sat Razboieni-Neamt

Hram: Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Mănăstirea Războieni este o mănăstire ortodoxă din România, construită în anul 1496 în satul Războieni din județul Neamț. Ea se află la o distanță de 26 km de orașul Piatra Neamț. Biserica mănăstirii are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sărbătorit în fiecare an pe 8 noiembrie).

Biserica mănăstirii a fost construită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) în anul 1496, la 20 de ani de la Bătălia de la Valea Albă (1476), întru pomenirea oștenilor moldoveni căzuți în acea luptă.

Mănăstirea Războieni a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2004, având codul de clasificare NT-II-a-A-10647 și fiind formată din 4 obiective:

• Biserica “Sf. Voievozi” – datând din sec. XV și având codul NT-II-m-A-10647.01;
• Turnul clopotniță – datând din 1862 și având codul NT-II-m-A-10647.02;
• Stăreția – datând din sec. XX și având codul NT-II-m-A-10647.03;
• Chiliile – datând din sec. XIX-XX și având codul NT-II-m-A-10647.04.

Istoric

Bătălia de la Valea Albă (1476)

După cum relatează cronicarul Grigore Ureche în “Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă”, sultanul Mahomed al II-lea (“Cuceritorul”) a invadat Principatul Moldova în anul 1476, împreună cu o armată numeroasă, dorind să-i pedepsească pe moldoveni pentru înfrângerea suferită de turci, cu un an înainte, în Bătălia de la Podul Înalt. Lui i s-a alăturat o oaste munteană condusă de domnitorul Basarab Laiotă.

În scopul de a diminua forțele moldovenești angajate în luptă, turcii au apelat la ajutorul tătarilor din Crimeea care au traversat Nistrul și au început să prade Moldova. Domnitorul Ștefan cel Mare a fost nevoit să trimită o parte din oastea moldovenească pentru a-i alunga peste Nistru pe tătari.

Ștefan cel Mare s-a retras spre munți, alegând ca loc al bătăliei o mare poiană din pădurea de la Valea Albă (azi satul Războieni din județul Neamț). Aici s-a dat la 26 iulie 1476 bătălia dintre moldoveni și turci. Oastea condusă de sultanul Mahomed Cuceritorul avea 150.000 turci, pe când oastea lui Ștefan cel Mare avea numai 10.000 oșteni moldoveni. Moldovenii au răsturnat copaci uriași în jurul acelei poiene, au săpat un șanț adânc pe lângă acea întăritură și au aruncat pământ peste arborii doborâți, transformând poiana în care se adăpostise într-o adevărată cetate improvizată.

Lupta a fost crâncenă, dar mica oaste moldoveană a fost biruită de numeroasa oaste turcească. Turcii au avut 30.000 de morți, iar moldovenii 200 morți și 800 de prizonieri. În această bătălie, însuși domnitorul moldovean a căzut de pe cal, dar nu a fost rănit. Cu toate că au câștigat lupta, turcii nu au putut supune Moldova, fiind hărțuiți permanent de moldoveni. Ei s-au retras cu armata destrămată și cu armamentul distrus, nereușind să ocupe nici Cetatea Sucevei (apărată de hatmanul Șendrea) și nici Cetatea Neamțului (apărată de pârcălabul Luca Arbore bătrânul).

Ctitorirea bisericii

În Bătălia de la Valea Albă, mulți oșteni moldoveni au murit, precum și mulți boieri mari. Cronicarul Grigore Ureche descrie astfel pierderile moldovenești: “Și atâta de ai noștri au pierit, cât au înălbit poiana de trupurile de a celor pieriți, pănă au fostu războiul. Și mulți din boierii cei mari au picatu și vitéjii cei buni au pieritu și fu scârbă mare a toată țara și tuturor domnilor și crailor di prinprejur, daca auziră că au căzut moldovénii suptu mâna păgânilor. (…) Mai apoi, după ieșirea nepriietinilor și a vrăjmașilor din tară, daca au strânsu Ștefan vodă trupurile morților, movilă de cei morți au făcatu și pre urmă ș-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde trăiește și astăzi întru pomenirea sufletelor.”

Pe peretele sudic al pridvorului, în dreapta ușii gotice, se află o pisanie lungă scrisă în limba slavonă, care reprezintă o cronică murală de o sinceritate impresionantă din istoria Moldovei.

“În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului Domn, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate forțele sale răsăritene, și încă și Basarab Voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată țara sa basarabească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei. Și au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb…

Și noi, Ștefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26. Și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de către păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit Moldova din ceea parte.

De aceea, a binevoit Io Ștefan Voievod, cu buna sa voință a zidit această casă în numele arhistratigului Mihail și întru rugă sieși și Doamnei sale Maria, și fiilor săi Alexandru și Bogdan și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincioșilor creștini care s-au prăpădit aici.

În anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8.”

Nici cronica lui Grigore Ureche și nici pisania nu precizează cât a durat construcția bisericii. Luând în considerarea proporțiile reduse ale bisericii, istoricul Constantin Turcu (1903-1980) a presupus că s-ar fi început construcția bisericii la 26 iulie 1496, când s-au aniversat 20 de ani de la lupta de la Valea Albă.

Această biserică este clădită pe osemintele ostașilor căzuți în luptă. Sub lespezile de piatră ale edificiului, din naos până în altar, pe o lungime de 10 m, o lățime de 3,5 m și o grosime de 30 de cm se află acele oseminte.

Așezământ mănăstiresc

Biserica “Sf. Voievozi” din Războieni a funcționat ca biserică parohială până în anul 1734, când a fost înființată Mănăstirea Războieni, cu obște de călugări. În anul 1803, mitropolitul Veniamin Costachi a schimbat statutul mănăstirii, transformând-o în mănăstire de maici. Printre starețele Mănăstirii Războieni este de menționat schimonahia Suzana Ștefănescu (1830-1925), sora episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului. Ea a stărețit aici între anii 1906-1925, lăsând în Mănăstirea Războieni, la moartea sa, o obște de peste 50 de călugărițe.

De-a lungul timpului, biserica a suferit unele modificări constructive. Astfel, în secolul al XIX-lea s-au adăugat două turnulețe, fără legătură cu bolțile, precum și un mic pridvor care a încadrat ușa de intrare de pe latura sudică. Fațadele exterioare au fost tencuite și văruite. În anul 1862 a fost construit turnul-clopotniță pe sub care se intră în incinta mănăstirii.

Mănăstirea Războieni a fost desființată prin Decretul nr. 410/1959, iar biserica voievodală a devenit biserică de parohie. Maicile în vârstă au fost trimise la mănăstirile Agapia, Văratec și Slatina, iar cele tinere au fost scoase din monahism. Cu toate acestea, patru maici au rămas la Războieni, părăsind numai de formă veșmântul monahal. Cele mai multe chilii mănăstirești au fost demolate.

Între anii 1975-1977 au fost efectuate lucrări de restaurare a bisericii. Cu acest prilej au fost îndepărtate cele două turle adăugate în secolul al XIX-lea, pridvorul de la intrare și celelalte adaosuri, biserica fiind readusă la înfățișarea inițială. Săpăturile arheologice au dus la descoperirea unor gropi în care se aflau osemintele oștenilor căzuți, înhumate fără o ordine anume. Deoarece craniile decedaților nu au fost descoperite, se presupune că ele au fost depuse sub altar.

După căderea regimului comunist, mănăstirea a fost redeschisă în anul 1990, aici sosind un grup de maici și surori de la Mănăstirea Văratec, precum și cele patru călugărițe care făceau parte din obștea mănăstirii la momentul desființării. După reînființarea mănăstirii, obștea monahală de acolo a fost îndrumată de egumena Glicheria Mănăstireanu (1990-1994), stareța Olimpiada Neagu (1994-1998) și stareța stavroforă Acachia Căuș (din 1998).

În prezent, Mănăstirea Războieni are o obște de 26 de monahii și surori. Aici funcționează ateliere de croitorie, sculptură, litografiere icoane, țesut covoare și tâmplărie.

Arhitectura bisericii

Biserica “Sf. Voievozi” are un plan dreptunghiular, asemănându-se cu bisericile ștefaniene de la Piatra Neamț și Borzești. Ea este construită din piatră, are ziduri foarte groase și un soclu din piatră cioplită, fără abside laterale sau turle. Absida altarului este poligonală pe interior și semicirculară pe exterior, fiind acoperită de nouă firide alungite. Pereții bisericii sunt susținuți de două contraforturi așezate oblic la punctul de încheiere a absidei cu pereții naosului și de un picior de contrafort sub fereastra altarului.

Acoperișul bisericii este în patru ape, cu pante repezi și streașină largă. Sub cornișă se află două rânduri de ocnițe, două din rândul de sus corespunzând uneia din rândul de jos. De-a lungul edificiului, se află o decorație formată din cărămizi smălțuite și discuri policrome cu bumbi.

Lăcașul de cult este iluminat în interior prin cinci ferestre: două ferestre în pronaos (una în peretele sudic și una în cel vestic), având dimensiuni mari și ornamente gotice în arc frânt, două ferestre în naos și una în axul absidei altarului. Ultimele trei ferestre au dimensiuni mici, înguste, cu rame de baghete încrucișate la colțuri. Mai exista inițial și o fereastră pe latura nordică a pronaosului, care a fost astupată complet.

În interior, biserica este împărțită în cele trei încăperi tradiționale: pronaos, naos și altar. Ușa de intrare în biserică se află pe latura sudică a pronaosului și este decorată cu chenare de muluri în arc frânt. Pronaosul este acoperit cu două calote sferice, despărțite printr-un arc dublou. Între pronaos și naos se află un perete despărțitor; portalul de intrare are un chenar dreptunghiular cu baghete încrucișate. Naosul are o cupolă sprijinită pe patru arce piezișe. Altarul nu are diaconicon și proscomidiar, ci două nișe mici săpate în perete.

Nu există atestări documentare privitoare la pictarea pereților interiori ai bisericii, deci nu se știe dacă a fost pictată sau nu în timpul domniei ctitorului. Pictura actuală a lăcașului de cult datează din secolul al XIX-lea.

Monumentul eroilor din Bătălia de la Valea Albă

La sfârșitul secolului al XIX-lea, câțiva ofițeri din Regimentul 15 Dorobanți cu garnizoana la Piatra Neamț au luat inițiativa ridicării unui monument comemorativ al marii lupte pentru apărarea țării de la Valea Albă. S-a format un comitet condus de profesorul V.A. Urechia, care s-a ocupat de strângerea de fonduri. Monumentul a fost realizat de sculptorul alsacian Visenberger și a fost inaugurat la 27 octombrie 1897, printr-o înălțătoare sărbătoare patriotică.

Mănăstirea Războieni în literatura română

Printre primii scriitori care au poposit aici s-a aflat poetul și diplomatul Dimitrie Bolintineanu, aflat în toamna anului 1857 într-o călătorie prin Principatul Moldovei. El a descris această călătorie în volumul de memorialistică “Călătorii în Moldova” (1859). Plecat din Iași pentru a vizita mănăstirile Moldovei, el ajunge abia pe seară la podul de pe râul Moldova, ca urmare a faptului că vizitiul evreu rătăcise drumul. Este nevoit să ceară găzduire pentru noapte boierului Ștefan Catargiu pe a cărui moșie se aflau. A doua zi a ajuns la Mănăstirea Războieni pe care o descrie astfel: “Mănăstirea Războieni este așezată pe o mică înălțime, în comparație cu albia micului râu ce cură despre sud, la poalele unui șir de dealuri”. Poetul prezintă lupta de la Valea Albă din 1476, apoi vizitează biserica și este primit de stareța Iustina Patrașca și de maica Agafia, către care avea scrisori de recomandare. Poetul laudă manierele maicilor, precum și patriotismul lor. A rămas peste noapte în casa maicii Agafia, discutând în special despre Unirea Principatelor Române, maicile mărturisind că se rugaseră la biserică pentru realizarea idealului național.

Sursa: Wikipedia

Manastirea Pestera.Com Garcina-Neamt

Hram: Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Aflată la aproximativ 7 km de Piatra-Neamţ, Mănăstirea Peştera din comuna Gârcina a fost înfiinţată în anul 1993 mai întâi ca schit, mai apoi acesta fiind ridicat ulterior (în anul 2002) la rang de mănăstire de călugări. Truda ridicării schitului a fost a părintelui Neofit Amariei, numit mai apoi stareţ al mănăstirii.

Iniţial mănăstirea a fost ridicată pe vechiul terasament al căii ferate forestiere de pe Dealul Peştera. Unii spun însă că pe acel loc se afla o livadă. Se pare însă că pământul a fost donat de o familie de localnici care au făcut acest gest de dragul părintelui Neofit şi a convingerii sale că trebuie să facă ceva în viaţă, pentru creştinătate, pentru Dumnezeu.

Slujba de sfinţire a bisericii a fost oficiată la data de 13 septembrie 1997 de către I.P.S. Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, însoţit de un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu Prea Cuviosul Arhimandrit Ciprian Zaharia, exarhul plaiurilor nemţene şi stareţ al Mănăstirii Bistriţa (sub ascultarea căreia se află Mănăstirea Peştera)

Sursa: http://www.neamt.ro/Info_utile/Manastiri/M-rea_Pestera.htm

Manastirea Pangarati.Com Pangarati-Neamt

Hram: Sf Dumitru, Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Secolul al XV-lea

Denumirea de  Pângăraţi provine după istoricul Nicolae Iorga de la un posibil călugăr Pangratie care „se pare a fost un pustnic de demult dând numele pârâului din apropiere”.

Marele istoric spune că numele de Pângăraţi nu are „nici un amestec unei idei de pângărire”.

Cuviosul Arhimandrit Varnava, în al său scurt istoric despre Mănăstirea Pângăraţi, scris în anul 1857 la cererea Mitropoliei Moldovei cu nr.215 din 28 Martie 1857, ne spune că „la anul 6940=1432, în zilele lui Iliaş Voievod, fiul lui Alexandru Voievod cel Bun, a venit la monastirea Bistriţei, un monah cu numele Simioan, smerit şi mărturisit cu fapte bune şi dorind de viaţă pusnicească a lăcuit în codrii pustii pe coasta muntelui numit Părul, aproape de pârâul cu numele Pangaraţi, unde acum este monastirea cu acest nume, şi locul s-a numit sihăstria lui Simioan.

Într-un document emis de cancelaria Voievodului Ştefan cel Mare  pentru Mănăstirea Bistriţa, găsim şi numele de Pângăraţi care era bine localizat în acea vreme „1458(6966) oct.10. Piatra lui Crăciun Ştefan v.v. Moldovei întăreşte m-rii Bistriţa, unde este egumen chiar eromonah Eustaţie, braniştea veche a m-rii cu hotarele: Pângăraţi, Păducelul marea, Bistriţa, Olhu mare, gura Sărăţei, Doamna, apa Gărcina, Săcul, Cozia, Hitioana, Pentenul, m-rea Tazlău, Răchitiş, piscul Baliţii, Tarcău, rîul Oanţului, Grohotiş, Baicul, Ceahlău, Pîrîul Alb, Giurc, Giurcoaia, Muntele Ciocanul, Coiajdul, Măgura, Roşcani, Oprişani, Meftod, Pîngărăciorul, Tartracea”. Astfel prima menţionare scrisă a numelui Pângăraţi, este anul 1458, ceea ce ne facem să credem că începuturile vetrei sihăstreşti de la Mănăstirea Pângăraţi trebuie plasată între sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea când au apărut primele sihăstrii şi mănăstiri ctitorite de marii domnitori numite şi „secolul de aur al monahismului moldovenesc în general şi al vieţii pusniceşti în special”

Cuviosul Arhimandrit Varnava ne relatează că „în anul 6969=1461, sihastrul Simeon, cu bani de la Ştefan Voievod cel Mare a făcut biserică de lemn şi prin arătarea ce i s-a făcut în vedenie, a aşezat hramul Sfântului şi slăvitului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Aceeaşi relatare despre Sfântul Voievod Ştefan şi Cuviosul Simeon o avem şi în manuscrisul „Cuvânt pentru zidirea sfintei mănăstirii Pângăraţi” scris  de Cuviosul Anastasie de la Moldoviţa în anul 1570: „iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viaţa sfântului Simeon preotul, şi cum că avea biserică mititică de lemn întru numele sfântului Dimitrie izvorătoriul de mir, făcută de bătrânul Ştefan Voievod, şi spurcaţii turci o au ars,când au venit la Valea Albă”

Personalităţi monahale  sec. XV  în Mănăstirea Pângăraţi

Cuviosul Pangratie se presupune că a fost unul din ucenicii Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, care în secolul al XV-lea s-au răspândit în Muntenia şi în Moldova, întemeind aici marile mănăstiri Neamţ şi Bistriţa.

Personalitatea cea mai importantă din sec.XV, a fost fără îndoială Cuviosul Simeon care s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, pe când conducea Ţara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun. Încă din tinereţe şi-a arătat dragostea şi râvna pentru cele dumnezeieşti, alegând viaţa monahală şi intrând în obştea Mănăstirii Bistriţa.

Aici s-a nevoit în viaţa de ascultare şi a sporit duhovniceşte, tăindu-şi patimile şi voia proprie. Dornic de mântuirea sufletului a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistriţa, stareţ Chir Vasile ce păstorea atunci marea lavră şi se retrage la anul 1432, în zilele lui Iliaş Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, cu încă doi ucenici ai săi în isihie pe un picior mai ridicat al malului stâng al pârâului Pângăraţi, la poalele muntelui numit Păru, la 10 km depărtare de mănăstirea sa.

Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârşit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat împrejurul lui ucenici iubitori de linişte, aşezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub  numele de Sihăstria lui Simeon.

Auzind bine-credinciosul domnitor Ştefan cel Mare de nevoinţa Cuviosului şi înştiinţându-se că nu are biserică unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461 i-a dăruit bani şi ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, hramul ei fiind aşezat, prin arătare ce s-a făcut în vedenie,în cinstea Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Terminându-se în acelaşi an biserica, a fost sfinţită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist I, când a hirotonit în preot pe Simeon, devenind astfel primul întemeietor şi egumen al Mănăstirii Pângăraţi care s-a numit până în 1508 Schitul lui Simeon. Ajungând fericitul acesta Părinte duhovnicesc şi începător al vieţii pustniceşti la Pângăraţi, a adunat în jurul său mulţi ucenici iubitori de Hristos şi de linişte. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoinţa, cu rugăciunea şi cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor şi a înainte-vederii. Pentru aceea veneau la chilia sa mulţi suferinzi şi se făceau sănătoşi cu rugăciunea lui. Veneau încă şi credincioşi de prin sate şi chiar dregători din sfatul ţării ca să ceară binecuvântare şi cuvânt de folos, căci era iscusit rugător şi povăţuitor de suflete. Pentru aceea şi Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, îl iubea şi adeseori îi cerea sfatul şi rugăciunea pentru el şi pentru ţară, care era mereu ameninţată de păgâni.

Iată că, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei şi l-au biruit pe Ştefan cel Mare în lupta de la Valea Albă. Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon şi-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn şi pentru ţară să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpaţi în Transilvania şi s-a stabilit la Mănăstirea Caşva, unde, mai trăind puţin, s-a mutat cu pace la cereştile locaşuri în toamna aceluiaşi an, 1476, numărându-se în ceata Cuvioşilor Părinţi. După adormirea sa, a fost îngropat de ucenicii săi cu cinste în acea mănăstire.

Sfinţenia Cuviosului Simeon se arată şi prin aceea că nu numai în timpul vieţii a slăvit pe Dumnezeu şi a fost cinstit de oameni, ci şi după moarte a strălucit prin sfintele sale moaşte, care au fost cinstite de Ştefan Voievod. Despre aducerea moaştelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Atanasie în Cuvântul său despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângăraţi acestea: „după ce s-au întors turcii şi s-a potolit vrajba robiei şi s-a făcut pace, atunci a trimis Ştefan voievod şi i-a adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a oprit pentru blagoslovenie şi cu aromate cu bune miresme şi cu tămâie le tămâia totdeauna spre credinţa şi buna întărire a dreptei-credinţe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”. Această aducere a sfintelor lui moaşte se pare că a avut loc spre sfârşitul anului 1484, când se ştie că ucenicii Cuviosului s-au întors din nou la Sihăstria lor întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.

Secolul  XVI

Biserica Mănăstirii Pângăraţi a fost zidită în anul 1560 de către evlaviosul domn Alexandru Lăpuşneanu şi s-a sfinţit de către Grigorie Mitropolit al Socevei, la leat 7068 (1560) după cum ne istoriseşte pisania mănăstirii: „Cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu sporirea Prea Sfântului Duh şi cu ajutorul marelui mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir s-au zidit şi s-au sfinţit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic şi s-aui sfinţit de acesta Grigorie Mitropolit al Socevei la leat 7068 din porunca lui Alexandru Voievod”. Voievodul Alexandru Lăpuşneanu a zidit şi Turnul Clopotniţă, a împroprietărit mănăstirea cu „întărire peste toate poienele ce sunt în jurul acestei Mănăstiri Pângăraţi”

Iar în Letopiseţul Ţării Moldovei cronicarul Grigore Ureche ne spune: „mai apoi şi Pângăraţul au făcut, mai mult de frică, decât de bunăvoie, că de multe ori arătându-i-să în vis Sfântul Mucenic Dimitrie, de-l îngroziia ca să-i facă biserică pre acel loc, s-au apocat cu toată osârdia şi o au făcut”

Personalităţi monahale  sec. XVI  în Mănăstirea Pângăraţi

Prima persoană importantă din acest secol a fost Cuviosul Amfilohie care s-a născut la anul 1487 undeva în partea de Nord a Moldovei. Viaţa monahală şi-a început-o de foarte tânăr la Mănăstirea Moldoviţa, de unde vine la Pângăraţi în anul 1508. Aici a fost ales de către toţi ocârmuitor şi a condus obştea mănăstirii timp de 56 de ani.

Despre petrecerea sa vorbeşte Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţa, care l-a cunoscut personal: „Din copilăria sa s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Şi era scriitor foarte iscusit şi ştia meşteşug a lucra la lemn şi era cinstit de toţi Domnii şi miluit, dară de carte om prost se arăta. Şi până la bătrâneţe bine şi-a ocârmuit viaţa sa; în foame şi în sete, în răbdare şi întru osteneale, întru toată nevoinţa duhovnicească. Şi de la draci năpăşti şi ispite multe a răbdat până la moarte. Şi sfârşitul vieţii sale bine au săvârşit: că a dat ţărna ţărnei şi s-a dus în calea cea lungă a părinţilor, luându-şi plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător şi cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.

Nevoinţele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, a silit pe Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu să zidească la Pângăraţi o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri şi cetăţi din vremi de demult, „când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopţii, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veşminte albe îmbrăcat şi foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit şi i-a zis lui: Scoală-te, Voievodule, şi degrab să mergi la Pângăraţi unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, şi să zideşti întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ştefan Voievod în zilele stareţul Simeoan Ieromonah. (…) Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine eşti, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat şi cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns: Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos şi ostaş, şi de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniţă am fost închis şi muncit şi în coastă împuns, carele în toată lumea şi în toată marginea se slăveşte numele mieu şi în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…) Şi în grabă şi singur Domnul şi cu toţi boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie şi au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură şi Părinţii noştri cei duhovniceşti ne învaţă pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioşi boiarii miei şi pe filosofi şi toţi au judecat că de la Dumnezeu este şi foarte ne-am bucurat. Acestea grăind amândoi, au zis şi Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Şi de multă bucurie şi veselie s-au umplut şi s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor şi s-au cuprins şi mult au plâns. Şi pentru mântuirea sufletului nu puţin au vorbit, încă şi pentru deşertăciunea lumii aceştia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta şi viaţa noastră ca praful şi ca fumul se stinge; şi cum blagocestivii împăraţi au zidit sfintele mănăstiri şi cu Dumnezeu s-au împreunat şi Biserica sobornicească întru una au adunat şi au împreunat pre sfintele şapte soboare cu Sfinţii Părinţi şi până astăzi, zice, se ţin dogmele cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, precum şi Hristos au făgăduit Sfinţilor Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoşilor, că cu noi va fi până la sfârşitul veacului. (…) Şi fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Şi, după plânsul cel de mângâiere şi după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul şi Stareţul Amfilohie. (…) Şi apoi au întrebat pe Sfântul Stareţ marele Voievod Alexandru: Fost-au înainte vreme şi mai înainte de tine vieţuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viaţa Sfântului Simeon preotul”.[15]

Iar în anul 1566 Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârşitul vieţii, a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti şi le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângăraţi în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldoviţa, mănăstirea lui de metanie. Acolo fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalţă cu inima şi cu dorirea către cele cereşti, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile. Iar în anul 1570, ştiind de la Duhul Sfânt ceasul morţii sale, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat cu pace sufletul său în braţele Domnului nostru Iisus Hristos în 7 septembrie la şapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod. Iar despre sfârşitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel: „Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie şi stareţ de la Sfânta Mănăstire Pângăraţi mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţei, mult păcătosului şi întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea şi ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, şi nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, şi oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinţi Părinţi”.

Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinţii celor două mănăstiri, Moldoviţa şi Pângăraţi, îl prăznuiau anual la data săvârşirii sale – 7 septembrie.

Unul dintre ucenicii şi urmaşii Cuviosului Amfilohie a fost Arhimandritul Teodorit, confirmat şi de Cuviosul Varnava în pomelnicul vechi al mănăstirii. A urmat ca stareţ cuviosului Amfilohie începând cu anul 1566. el este preotul care participă alături de cuviosul Amfilohie la „voroava duhovnicească” dintre duhovnicescul părinte şi domnitorul Alexandru Lăpuşneanu înainte de construirea bisericii voievodale. Arhimandritul Teodorit păstrează în continuare testamentul duhovnicesc lăsat de înaintaşul său în lucrarea isihastă. Ucenicii acestui stareţ au fost aceia care cu multă migală au lucrat în Mănăstirea Pângăraţi cele trei icoane din Patrimoniu Naţional (Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Gheorghe) în anul 1596, care exprimă trăirea duhovnicească a celor care le-au lucrat. Fondul dominant al icoanelor este roşu închis îmbinat cu mari suprafeţe de albastru cu nuanţe de negru. Pictura propriu zisă e aşternută pe un strat gros de grund (cca. 1 mm), dispus în pelicule succesive ce realizează o bună aderenţă cu lemnul. Specific acestor icoane sunt acadramentele formate din baghete sculptate din grosimea lemnului în formă de funie răsucită. Compoziţia iconografică a acestor icoane e specific bizantină. Grija Arhim. Teodorit pentru mănăstire şi iubire faţă de stareţul său îl determină să ceară Cuviosului Anastasie de la Moldoviţa, mănăstirea de metanie a Cuviosului Amfilohie, să scrie istoria mănăstirii aşa cum i-a transmis-o sfântul stareţ.

Cuvioşii Simion şi Amfilohie au fost propuşi pentru canonizare de Mănăstirea Pângăraţi, Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei prin adresa cu nr. 195 din 06.08.2002, fiind aprobată de către Sinodul Mitropolitan, sub preşedinţia Înalt Prea Sfinţitului Daniel, în şedinţa din 12.06.2005 cu nr. 4650, iar slujba Vecerniei, Utreniei, Acatistul, şi Sinaxarul (Viaţa) Cuvioşilor Simion şi Amfilohie a fost compusă de părinţii din obştea Mănăstirii Pângăraţi şi înaintată spre aprobare Comisiei de Canonizare prin adresa cu nr. 58 din 12.07.2005.

În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 5-7 martie 2008, Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi au fost trecuţi în rândul sfinţilor; canonizarea oficială a avut loc la Mănăstirea Neamţ în data de 5 iunie acelaşi an, în prezenţa Preafericitului Daniel Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române iar Canonizarea Locală a avut loc la Mănăstirea Pângăraţi pe data de 7 septembrie 2008, la care a slujit Înaltpreasfinţitul Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi.

Secolul XVII

Următorul moment important în dezvoltarea ansamblului de construcţii din vatra Mănăstirii Pângăraţi a fost perioada domniei Voievodului Vasile Lupu, mai exact anul 1642, când marele vistiernic Dumitrie Şoldan şi soţia sa Safta a făcut la Pângăraţi însemnate îmbunătăţiri, înnoind biserica, mărturie a acestui fapt fiind menţiunea din inscripţia în slavonă despre lucrările de la „acoperişul sfintei biserici”. Despre fapta sa de ctitorie ne mărturiseşte inscripţia slavonă încadrată în prezent în zidul pridvorului adăugat bisericii pe la 1909: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh. Această eclisiarhie a făcut-o pan Dumitru Şoldan mare vistiernic şi soţia lui Safta în zilele lui Vasile voievod, la anul 7151 (1642) luna septembrie 10 zile, şi fiind pristav Andonie de la Bisericani la turn şi la trapezărie şi la acoperişul sfintei biserici”

Despre preocuparea domnitorului Vasile Lupu pentru Mănăstirea Pângăraţi vorbesc documentele 47, 48, 49, 49 bis, 50, 51, 52, 54, 56, 60, 61, 65, (1635) 66-1643, 74-1646, 75-83-1650 din cadrul dosarelor de manuscrise cu nr. 655 din Arhiva Naţională, fiind vorba de înzestrarea şi apărarea prin acte voievodale a mănăstirii. În timpul lui Vasile Lupu şi sub îngrijirea vistiernicului Dimitrie Şoldan şi a Ierom. Antonie de la Bisericani a avut loc probabil o extindere a ansamblului  deja existent construindu-se o casă.

Personalităţi Monahale secolul XVII în Mănăstirea Pângăraţi

Una dintre persoanele importante  din acea vreme este egumenul Nil, care este  pomenit într-un act mărturie către domnitorul Vasile Lupu Voievod, datând între anii 1634-1653. Acest document confirmă dreapta stăpânire a Mănăstirii Pângăraţi asupra unei branişte domneşti, în pricina dintre această mănăstire şi satul Dărmăneşti; actul a fost semnat şi de egumenii Partenie de la Bistriţa şi Partenie de la Bisericani.

Personalităţi Monahale secolul XVIII  în Mănăstirea Pângăraţi

O personalitate destul de complexă a fost egumenul Daniil, care a pictat catapeteasma ce se păstrează actualmente în muzeul mănăstirii. El ajunge apoi stareţ la mănăstirea Bistriţa „unde s-a săvârşit din viaţă cu moarte cumplită, rupându-se un pod putred care făcea legătura între casele egumeneşti şi biserică”.

În timpul domniei lui Constantin Şuţu Voievod la 1793 pe când era egumen al mănăstirii Ieromonahul Chiril „s-a scris pomelnicul cel mare de pe pomelnicul cel vechi”. Arhim. Chiril ajunge egumen la Mănăstirea Râşca, fiind „vrednic întemeietor al acelui sobor”

Personalităţi Monahale secolul XIX  în Mănăstirea Pângăraţi

La începutul secolului XIX s-a remarca prin grija sa faţă de mănăstire Arhiereul Veniamin Racoviţă. Acest arhiereu era rudă cu familia domnitoare. După spusele Pr. C. Mătase „ Mănăstirea începuse a înflori iarăşi, moşiile ei întinzându-se pe Valea Tarcăului până la hotarele Comăneştilor, spre Bacău”.

Forma actuală a mănăstirii se datorează activităţii energice a stareţului Arhim. Varnava (1833-1859), care ne spune „că această mănăstire ajunsese cu totul în proastă stare”. După ce a intrat egumen a schimbat în mare măsură relieful zonei mănăstirii şi a făcut a doua incintă, cea dinspre sud încadrată de zidurile chiliilor de cărămidă în formă de L, ce adăpostea sub el „beciul mare boltit cu 14 despărţituri”. Arhim. Varnava schimbă în mod total înfăţişarea umilă şi dărâmată a mănăstirii, printr-o activitate ctitorească şi mult efort. El este cel care a întemeiat satul „cu oameni aduşi din diferite părţi”, sat care mai înainte nu exista dându-i numele Pângăraţi după numele mănăstirii.

În anul 1872, la insistenţele Ministerului de Interne în clădirile mănăstirii a fost înfiinţat un penitenciar. În timpul funcţionării acestuia are loc construirea pridvorului de pe latura nordică a bisericii monument, de către deţinuţi.

Personalităţi Monahale secolul XX  în Mănăstirea Pângăraţi

În sec. XX cele mai reprezentative persoane au fost stareţii şi egumenii mănăstirii care s-au străduit fiecare pentru a păstra pe cât s-a putut valorile spirituale şi naţionale în timpuri destul de grele. Unul dintre aceştia a fost Ierom. Ilarie Lupaşcu de la care se păstrează alături de scurtul istoric, o „Inscripţiune” ascunsă în jugul clopotelor, în care vorbeşte despre micile sale realizări din acele timpuri grele, iar la sfârşit spune cu umilinţă: „Am făcut şi eu, ce Dumnezeu m-a luminat, cu averea Mănăstirii Pângăraţi, fiind stăpânită de către societatea pentru Profilaxia Tuberculozei, având ca Director pe Nicolae Vlădescu”.

În perioada celui de al II-lea război mondial şi în cea imediat următoare stareţ al mănăstirii a fost Protos. Iulian Danielescu. Conform actelor păstrate în arhiva mănăstirii pe 2 iunie şi 3 decembrie 1943, el achită către mitropolie suma de 5.000 lei, avans al taxei de măsurătoare a pământului mănăstirii, întemeind totodată şi o schiţă cadastrală cu învecinările acestui pământ în vederea întocmirii unei hărţi cerute de Ministerul Cultelor şi Artelor. Acest Stareţ luptă pe toate căile împotriva exproprierii ilegale a pământului mănăstirii de către sătenii comunei Pângăraţului, schimbările silnice produse în destinul mănăstirii îl face pe stareţ să abandoneze stăreţia pentru a se retrage la Mănăstirea Bistriţa. În locul lui este numit ca stareţ Protos. Varahiil Jitaru. Acesta a fost stareţ doi ani de zile (11 iulie 1946 – 10 decembrie 1948), perioadă plină de încercări dificile şi în cele din urmă zadarnice de a câştiga livada mănăstirii atât prin dialog nefructuos cu sătenii şi „reprezentanţii Comisiunii Agrare” care îl arăta duşman al poporului, fiind ameninţat că „vor da foc mănăstirii”. În cele din urmă Arhim. Varahiil Jitaru va pleca ca stareţ la Mănăstirea Necula, (unde v-a păstori cu mari dificultăţi, date de jaful şi intimidările uniaţilor greco-catolici până la 23 mai 1955).

Ultimul stareţ al mănăstirii Pângăraţi înainte de închiderea şi preluarea ei definitivă de către instituţiile ateu-comuniste ale statului a fost ieromonahul Irinarh Drăgan, care prin procesul verbal din data de 2 mai 1960, în baza ordinului nr. 5529 din 27 apr. 1960, predă forţat restul de imobile şi biserica Mănăstirii Pângăraţi către Staţiunea de Cercetări Biologice, Geografice – Stejaru, reprezentată de Tov. Boişteanu Ion, directorul staţiunii. Au fost predate către Mitropoliei arhiva Mănăstirii precum şi 4 saci mari cu cărţi, scrise în chirilică. Până în anul 1983 în Biserica Voievodului Alexandru în care s-au rugat atâţia cuvioşi, doar din când în când mai intra câte un lucrător de la staţiunea de cercetări, dar şi acela cu frică ca să spună o rugăciune sau să aprindă o lumânare. S-a reuşit să se deschidă Biserica, dar ca biserică de mir în anul 1981 şi din 1983 a fost redeschisă mănăstire, de această dată ca schit dependent de Mănăstirea Bistriţa, Egumen fiind numit Pr. Ierom. Visarion Barcău.

Prin hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R din data de 23 mai 1991 (adresa cu nr. 2871) s-a înfiinţat Mănăstirea Pângăraţi ca mănăstire de călugări, stareţ fiind numit ieromonahul Luca Diaconu de la Mănăstirea Bistriţa. Părintele stareţ Luca împreună cu obştea mică de părinţi a reuşit cu puterea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Sfântului Mucenic Dimitrie să câştige procesul cu cei ce ocupau abuziv Mănăstirea Pângăraţi.

Din 1996 stareţ al mănăstirii a fost părintele Arhim. Teofil Lefter care s-a mutat la Domnul în seara zilei de 2 februarie 2012.

Cu darul lui Dumnezeu cât timp a fost povăţuitor al acestei obşti, părintele  Teofil s-a străduit să readucă în vechea vatră de la Pângăraţi frumuseţea de odinioară a acestui aşezământ împodobind această mănăstire cu o biserică mare în care să fie slăvit Dumnezeu şi să fie pomeniţi ctitorii, slujitorii şi vieţuitorii care s-au ostenit în această mănăstire.

Prin lucrările de modernizare începute aici din 1 iunie 1996 se pot vedea plăcut îmbinate cele trei secole: al XV-lea, al XVII-lea şi mai nou al XXI-lea, prin construcţia noii biserici cu o nouă curte şi alei de acces.

Din 10 martie 2012 stareţ al mănăstirii este părintele Arhim. Petroniu Marin.

Sursa: http://www.manastireapangarati.ro/istoric.html

Manastirea Neamt.Com Vanatori,Sat Manastirea Neamt-Neamt

Hram: Inaltarea Domnului

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

ISTORICUL MĂNĂSTIRII NEAMŢ

După ce lăsăm în urmă ultimele case din Vânători şi străbatem “Braniştea” în care au crescut în egală măsură copaci şi legende, abandonăm şoseaua principală îndreptându-ne spre rezervaţia “Dragoş Vodă” (DJ 155 C) şi mai departe, către Mănăstirea Neamţ, cea mai veche şi cea mai importantă aşezare monastică a Moldovei.

În tezaurul de valori ale patrimoniului istoric şi cultural-artistic naţional, Mănăstirea Neamţ ocupă un rol cu totul deosebit, întreaga sa existenţă conferindu-i aură de legendă şi atributele unei vetre de viaţă spirituală ce se poate identifica în multe privinţe cu însuşi românismul medieval. Fiindcă această străveche lavră a monahismului din Moldova nu străluceşte doar prin existenţa multiseculară, ci şi printr-o neîntreruptă activitate pusă în slujba neamului şi a credinţei strămoşilor, nemurind paşii istoriei cu acele roade ale gândului şi ale sufletului care înfruntă veşnicia şi înnobilează dăinuirea noastră pe aceste plaiuri binecuvântate, sfinţite prin jertfa generaţiilor trecute şi a oştilor de martiri.

După cum era şi de aşteptat în cazul unui aşezământ cu o asemenea existenţă istorică, tradiţia plasează faptele începutului în vremurile îndepărtate ale primelor grupuri de anahoreţi, spre care doar legenda poate pătrunde. În lipsa unor documente care ar fi putut asigura date istorice precise, marea majoritate a cercetătorilor pledează pentru existenţa unei aşezări monahale pe malul drept al Nemţişorului încă din secolul al XIV-lea, atunci când au apărut şi târgul din apropiere şi cetatea de pe Dealul Pleşu.

Nu întâmplător în veacul pomenit au poposit la Mănăstirea Neamţ ucenicii cuviosului Nicodim, cel care a asigurat organizarea cenobitică a marilor aşezăminte monastice din Ţara Românească, aducând cu ei un şi mai puternic suflu de viaţă isihastă. În orice caz, la 7 ianuarie 1407, când Alexandru cel Bun şi Mitropolitul Iosif emit un important document de cancelarie, Mănăstirea Neamţ constituia deja o puternică şi cunoscută vatră monahală din moment ce a fost pusă sub ascultarea aceluiaşi egumen (Dometian) împreună cu Mănăstirea Bistriţa, alt important centru al spiritualităţii româneşti.

Se pare că în preajma unei vechi bisericuţe de lemn, Petru I Muşat (1375-1391) a ridicat aici primul lăcaş de piatră cu hramul “Înălţarea Domnului”, la finalizarea şi la înzestrarea căruia au mai contribuit şi ceilalţi voievozi Muşatini de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Este adevărat că cercetările arheologice efectuate în incinta mănăstirii nu au oferit rezultate concludente pentru a confirma această ipoteză, dar numeroasele însemnări şi celelalte referiri documentare mai târzii, la care se adaugă izvorul trainic al tradiţiei, nu lasă nici o umbră de îndoială în a considera Mănăstirea Neamţ ca fiind ctitoria cea mai veche şi cea mai importantă a primilor Muşatini.

Alexandru cel Bun (1400 – 1432), deşi a păstrat în centrul atenţiei propria ctitorie de la Bistriţa, a fost mereu aproape şi de nevoile Mănăstirii Neamţ pe care a întărit-o şi a înzestrat-o, cu mărinimia-i cunoscută. Din punct de vedere constructiv, lui i se datorează unele lucrări de reparaţii la biserica de piatră a lui Petru I, partea inferioară a turnului-clopotniţă şi mai multe clădiri ce fac parte din incinta aşezămâmtului: chilii, turnuri de apărare, arhondaric etc.

Trecerea anilor şi unele evenimente din a doua jumătate a secolului al XV-lea au marcat puternic aşezământul monastic de la Neamţ. Catastrofalul cutremur din 1471 s-a soldat cu mari distrugeri în întregul complex, afectând şi biserica mare. Dezastrul a fost desăvârşit, după cât se pare, de oştile lui Mahomed al II-lea, care, în vara anului 1476, neputând cuceri Cetatea Neamţ, s-au “răzbunat” asupra târgului şi a mănăstirilor din jur. Cert este că, după 1480, vechea biserică de la Neamţ se afla într-un asemenea stadiu de degradare încât Ştefan cel Mare nu a mai considerat posibilă restaurarea acesteia, preferând să ridice aici un nou lăcaş de închinăciune, ce s-a sfinţit la 14 noiembrie 1497.

Deşi a avut o existenţă zbuciumată, ca şi întreaga istorie a poporului nostru, şi a fost în repetate rânduri prădată şi incendiată, Mănăstirea Neamţ nu a încetat nici un moment să se afirme ca centru reprezentativ al monahismului românesc. Relaţiile sale duhovniceşti cuprind nu numai teritoriile locuite de români, indiferent de apartenenţa statală a acestora, ci şi unele zone mai îndepărtate ale ortodoxiei, străbătând până în Bulgaria şi Serbia, până la Sfântul Munte şi la Constantinopol sau până la Kiev şi Moscova. La Neamţ au trăit şi s-au format reprezentanţi de seamă ai bisericii româneşti, cu o însemnată contribuţie în organizarea, consolidarea şi afirmarea ortodoxiei în această parte a Europei, dar şi în păstrarea fiinţei noastre naţionale.

Este o listă realmente impresionantă, ce cuprinde nume de rezonanţă în viaţa spirituală, din care nu lipsesc Grigore Ţamblac, Mitropolitul Iosif Teoctist I (sfătuitor al lui Ştefan cel Mare între anii 1457-1470), Teoctist al II-lea (Mitropolit al Moldovei până în 1528), cronicarii Macarie şi Eftimie, stareţii Silvan, Ioasaf, Pahomie şi Paisie Velicicovschi, iar mai recent, Nicodim Munteanu, cel de-al treilea Patriarh al României, Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei şi Teoctist Arăpaş, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Evocând istoria acestui tezaur de suflet românesc ai totdeauna sentimentul întoarcerii în trecut şi al participării nemijlocite la atâtea veacuri de credinţă şi de fapte, în care, după cum scria Gala Galaction, o întreagă lume de … voievozi şi vlădici, coconi şi jupâniţe, soli străini şi călugări din toate lavrele creştinătăţii care au trecut pe aici şi au dus cu ei renumele Moldovei şi al Mănăstirii Neamţ.

Sursa: http://www.neamt.ro/Info_utile/Manastiri/M-rea_Neamt.htm

Manastirea Horaita.Com Cracaoani,Sat Poiana

Hram: Botezul Domnului

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

ISTORICUL MĂNĂSTIRII HORAIŢA

Urmând şoseaua naţională DN 15 C, în comuna Dobreni un drum modernizat (DJ 156 A) se desprinde spre vest, trecând prin satele Negreşti şi Poiana iar apoi printr-o întinsă zonă forestieră, în mijlocul căreia se află Mănăstirea Horaiţa.

Prima menţiune documentară s-a consemnat în actul din 11 iulie 1428 emis de Cancelaria lui Alexandru cel Bun, care consfinţeşte trecerea bisericii Horaiţa în jurisdicţia Mănăstirii Bistriţa:

Eu, robul stăpânului meu Isus Hristos, Ioan Alexandru, voievod şi domn a toată Moldo-vlahia, am binevoit domnia mea cu bună voia mea c-am făcut pentru pomenirea strănepoţilor părinţilor noştri şi pentru sănătatea şi sufletul domniei mele şi am dăruit mănăstirii Uspeniei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care este la Bistriţa, cincizeci de biserici din ţinutul Sucevei. Iar bisericile se numesc: biserica de la Bolojeşti pe Almaş, biserica lui Mihail Dalb, biserica de la Horăiţeşti, biserica de la Dobreni, biserica de la Lasloveni pe Cracău etc.

În anul 1466 Ştefan cel Mare dă dispoziţie ca cele două sate de vânători din jurul Cetăţii de la Vaslui să fie strămutate la mănăstirea Horaiţa, Curtea domnească stabilindu-se în puternica cetate a Neamţului. Călugării au părăsit mănăstirea şi s-au retras în pădure la circa 800 de metri, punând bazele Schitului Horăicioara şi nu se vor întoarce decât în anul 1518 când cele două sate de vânători se retrag şi se statornicesc în apropiere de Căciuleşti, în localitatea numită Gura Văii. Călugării conduşi de arhimandritul Chiriac, coborâţi de la Horăicioara, construiesc altă biserică ce va dura până în 1822, când aceasta este demolată de Irinar Rossetti pentru a construi alta nouă.

Stareţul Iermoghen Buhuş din familia Cantacuzino Paşcanu – ucenic la Tabor al lui Irinar Rossetti – va construi la Horaiţa, cu concursul câtorva ctitori, printre care domnul Mihail Sturza, Grigore Ghica voievod, Sofronie mitropolit etc., actuala biserică, după modelul unei biserici de pe muntele Tabor, şi care se termină la 2 octombrie 1867.

PREZENTAREA MĂNĂSTIRII

Biserica mare de la Horaiţa constituie o notă aparte în evoluţia arhitecturii moldoveneşti, apropiindu-se stilistic mai degrabă de lăcaşurile de cult din regiunile microasiatice. Ea merită însă cercetată atât pentru alcătuirea ei cu totul neobişnuită, dar şi pentru modul în care unele elemente ardeleneşti sau moldoveneşti au reuşit să se strecoare în acest context arhitectural destul de eclectic şi totuşi destul de original.

Senzaţia dominantă pe care o degajă construcţia este cea de masivitate, specifică construcţiilor din piatră, senzaţie susţinută de grosimea neobişnuită a zidurilor, de proporţiile mari şi de planul dreptunghiular, basilical, al edificiului. Pridvorul de la apus, cu turnuleţele sale laterale, este de certă influenţă transilvană, având nu numai rolul de a proteja intrarea ci şi funcţia de a personaliza faţada. Edificiul este mărginit la colţuri de decroşuri, dintre care cele de S-E şi N-V adăpostesc scări de acces la balcoanele-tribune. Absida altarului este semicirculară, rolul contraforturilor fiind preluat de o îngroşare a zidurilor pe o lungime de 5-6 m, atât la nord cât şi la sud. Pe acoperiş se află nu mai puţin de opt turle, care subliniază nota de inedit a construcţiei, dar numai cele centrale nu sunt turle oarbe.

Interiorul, zugrăvit în ultimii ani de pictorul Mihai Chiuaru, se prezintă ca o singură încăpere de proporţii copleşitoare, despărţită de altar printr-un zid pe care este montată catapeteasma. Trei calote sferice sprijinite pe câte două arce transversale coborâte direct pe zid şi pe alte arce longitudinale laterale, alcătuiesc un sistem de boltire destul de simplu dar care s-a dovedit îndeajuns de eficient, cu toate că presiunea asupra zidurilor este destul de mare.

Catapeteasma se situează şi ea în afara regulilor iconografice cunoscute, având şi o structură deosebită. Este alcătuită din trei segmente frumos sculptate şi din două arcade suprapuse: una cu icoane pictate, situată deasupra, şi cealaltă alcătuită din motive florale sculptate. Dar ceea ce surprinde cel mai mult este prezenţa unui amvon de formă ovală, plasat în partea superioară a iconostasului. O scară centrală duce din altar la acest amvon.

Dintre construcţiile aflate în jurul bisericii mai trebuie consemnat Paraclisul “Sf. Nicolae”, construit în 1725, compus dintr-o încăpere rectangulară cu o absidă pentagonală şi tavan drept, împodobit cu o pictură naivă, şi care face corp comun cu chiliile de pe latura de nord a incintei. Turnul-clopotniţă de pe latura de est, care la parter permite intrarea în incintă, a fost construit între anii 1853-1854. Turnul adăposteşte Paraclisul “Pogorârea Sfântului Duh”, unde se află catapeteasma din secolul al XVIII-lea, o piesă de interes artistic care provine de la biserica de lemn.

De menţionat că aici, la Mănăstirea Horaiţa, şi-a petrecut Carol al II-lea “arestul” de 75 de zile hotărât de regele Ferdinand drept pedeapsă în urma scandalului iscat de căsătoria secretă a tânărului prinţ cu frumoasa Zizi Lambrino (căsătorie ce a fost ulterior anulată).

PATRIMONIUL MĂNĂSTIRII HORAIŢA

Mănăstirea Horaiţa posedă mai multe obiecte de valoare, argintărie din secolul trecut, icoane şi numeroase cărţi, precum Evanghelia ferecată în argint, dăruită de Cehan Racoviţă Voievod la 1763, un Apostol tipărit în 1707 sub Constantin Brâncoveanu, altul din 1683 sub Şerban Vodă Cantacuzino, cărţile editate de mitropolitul Veniamin Costache, cu o dedicaţie autografă din 1823 şi un Octoih dăruit la 13 aprilie 1841 de Safta Brâncoveanu.
La acestea se adaugă şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată în sec. XIX. Această icoană este supranumită şi “Izbăvitoarea de secetă” sau “Maica Domnului de la Horaiţa”, fiind scoasă în fiecare an în procesiune la Schitul Horăicioara, în ziua Izvorului Tămăduirii.

Sursa: http://www.neamt.ro/Info_utile/Manastiri/M-rea_Horaita.htm