Manastirea Voronet.Loc Gura Humorului, Sat Voronet-Suceava

Hram: Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Sfantul Daniil Sihastrul

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi cartier al orașului Gura Humorului. Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme.

Mănăstirea Voroneț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05675. De asemenea, lăcașul de cult este inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

Din punct de vedere geografic, mănăstirea este situată la sud de orașul Gura Humorului din județul Suceava, pe valea râului Voroneț. Legenda originii bisericii unește două mari personalități ale destinului național românesc: ctitorul mănăstirii, Ștefan cel Mare, și cuviosul părinte Daniil Sihastrul, primul stareț al mănăstirii, unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, sihastru și duhovnic vestit. O sfântă candelă aprinsă veghează mormântul Sfântului Daniil Sihastrul, de unde obștea mănăstirii ia binecuvântarea pentru slujbele de dimineață, după-amiază și de la miezul nopții.

Viața monahală s-a întrerupt în anul 1785 dupa anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic și s-a reluat în anul 1991, de data aceasta cu obște de călugărițe sub stareția Stavroforei Irina Pântescu.

Arhitectura

De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat adăugirea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nici o deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare stralucire.

Pictura

Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496. În scenele din altar și din naos artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al imaginilor, realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag atenția mai ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (in altar), Ciclul patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos).

Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viață, însuflețite, firești. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care predomină verdele și albastrul, prin compoziția larg desfășurată a diferitelor scene. Fațada de vest, cu impresionanta scenă a Judecații de Apoi, este alcatuită compozițional pe patru registre. În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care păcătoșii își află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc – având spre nord un grup de credincioși călăuziți de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântarește faptele bune și pe cele rele, lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul.

O notă caracteristică a acestor fresce o constituie și bogata imaginație creatoare a realizatorilor ei, care introduc în compoziție elemente folclorice (spre exemplu arhanghelii care suflă din buciume, instrumente specifice păstorilor de munte). În interiorul bisericii rețin atenția jilțurile și stranele din secolul al XVI-lea (printre altele un jilț domnesc, o adevărată capodoperă a sculpturii în lemn), mormântul mitropolitului Grigore Roșca, din pridvor, mormântul sihastrului Daniil (Daniil Sihastrul), din pronaos.

Sursa: Wikipedia

Manastirea Vatra Moldovitei.Loc Vatra Moldovinta-Suceava

Hram: Buna Vestire

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Manastirea Moldovita, inaltata de Petru Rares in anul 1532 si zugravita in 1537, este o ctitorie noua pe locul – sau, mai precis, in apropierea – alteia mai vechi, ruinate. Despre data la care a fost ridicata prima constructie, nu stim nimic precis. In schimb, sunt stiri mai certe legate de construirea monumentului din piatra la inceputul domniei lui Alexandru cel Bun, ale carui ruine se mai vad astazi.

Manastirea Moldovita – scurt istoric

Ca certitudine avem faptul ca, in anul 1410, Manastirea Moldovita exista, deoarece Alexandru cel Bun ii intregeste domeniul, numind-o “cea nou zidita”. La vremea aceea construirea manastirii la poalele muntilor dintre Moldova si Transilvania, trebuie sa fi avut drept scop si supravegherea respectivei zone de frontiera, in documentul din anul 1411, prin care se stabileste hotarul satului Moldovita, este pomenit un parau al “cetatii”, iar cercetatorii au aflat, nu departe de manastire, urme de zidarie si o camasa de zale, ce atesta existenta in aceasta zona a unei fortificatii.

In legatura cu acest rol de straja al manastirii, s-a pastrat de altfel si o traditie locala, dupa care staretul era si capetenia unei organizatii cu caracter militar, in care intrau toate satele de razesi de pe valea raului. Nu se stie inca cat de mult corespunde aceasta legenda realitatii din acea vreme.

Nu departe de raul Ciumarnei, unde se aflase candva vechea bisericuta de lemn, se mai vad si azi ruinele celei mai vechi biserici de piatra de la Moldovita, construita in primii ani ai secolului al XV-lea. Adapostita altadata spre nord-vest, de inaltimi pietroase, impadurite, ea s-a distrus, se pare, din pricina unor alunecari de teren, la inceputul veacului al XVI-lea.

Pe dealurile invecinate se mai pot urmari fragmentele unei conducte care aducea apa la manastire. Zidurile ruinate, pe jumatate acoperite de moloz, lasa sa se citeasca planul originar al bisericii, in forma de trefla, asemanator cu acela al unui alt monument vechi al Moldovei, .

Acum mai bine de o jumatate de veac, biserica, mai putin ruinata, pastra inca urmele unei cupole centrale, inaltata pe naos. In planul ei actual apare o incapere a mormintelor, care pare a fi un adaos. Urme de pictura inca vizibile, pastrate in glaful ferestrelor, lasa sa se vada ca ea era aplicata pe un strat de mortar, intr-un mod deosebit fata de acela existent la monumentele din vremea . Putinele fragmente aflate in moloz se aseamana cu acelea gasite recent in sapaturile din santul de aparare al cetatii Suceava. Ele dateaza din epoca lui Alexandru cel Bun.

In anul 1532, in timpul domniei lui , vechiul monument a fost parasit si s-a inceput construirea unei noi manastiri. Piatra a fost adusa din valea raului Moldovita sau sparta din coasta muntelui de la Vama, nu departe de manastire. In jurul bisericii a fost inaltat apoi zidul de incinta, care i-a dat ansamblului aspectul unei mici fortarete. Inchizand un patrulater cu laturile de 40 de metri, gros de 1,20 metri si inalt de 6 metri, acest zid se mai pastreaza doar pe trei laturi, spre sud fiind in parte daramat sau inglobat in constructiile ulterioare.

Manastirea Moldovita – odihnitoarea arhitectura a moldovenilor

Staretia de pe latura opusa a suferit modificari importante, atat ca dispozitie interioara cat si ca exterior, fapt care a determinat pe restauratorii actuali s-o lase in forma ei din secolele XVIII-XIX. Pe latura de nord, in vecinatatea clisiarnitei, se pastreaza temeliile vechilor chilii. Pe latura de est a incintei, cea mai usor accesibila, situata din vechime pe drumul principal, se inalta trei turnuri masive.

In centru se afla turnul de deasupra gangului portii, cu cele doua etaje ale sale. Incaperea de la etajul intai, boltita in semicilindru, este slab luminata de doua ferestre inguste dispuse in ax. Ea servea drept locuinta strajilor care vegheau altadata linistea si securitatea manastirii. Al doilea etaj, acoperit cu o calota sustinuta pe trompe, era destinat apararii propriu-zise. Cele trei ferestre circulare, dispuse astfel incat sa permita vederea pe trei laturi, erau destinate apararii cu archebuze.

Pe latura de est, o usa ingusta dadea spre un balcon de lemn din care s-au pastrat doar puternicele console de piatra. O scara in spirala, adapostita intr-un mic turn circular, situat pe latura dinspre curte a turnului portii, ducea la aceste doua incaperi. Arcadele bogat decorate cu rozete si motive vegetale, sculptate in piatra, amintesc indeaproape de ornamentatia intalnita in alte manastiri: , Manastirea Solea si , datand de la inceputul secolului al XVII-lea.

Consolele in franghie impletita se leaga de asemenea direct de sculptura acestor monumente. Prea putin cercetata inca sub raportul originii ei, aceasta ornamentatie sculptata este noua pentru Moldova, fiind introdusa abia in primii ani ai secolului al XVII-lea, cand s-au facut si la Moldovita unele refaceri si adaosuri, in timpul egumeniei lui Efrem (1609-1614).

In colturile incintei, pe aceeasi latura, se inalta la sud-est turnul masiv al clopotelor, iar la nord-est un turn circular, cu doua incaperi suprapuse, despartite printr-o podina de lemn. Cercetarile facute cu prilejul restaurarilor recente au dat la iveala unele resturi de constructie si in colturile de sud-vest si nord-vest, indicand prezenta unor turnuri si pe aceasta latura. Ele au fost desfiintate probabil cu ocazia refacerilor si adaosurilor din secolul al XVIII-lea.

In incinta, se inalta biserica. Incercand sa descifram treptat structura acestui monument de plan treflat, se desprind o serie de note proprii constructiilor anterioare, bazate pe traditia mai indepartata a Bizantului care a rodit original in Moldova. Proportiile lui sunt insa mult sporite fata de marea majoritate a constructiilor dinainte, ceea ce constituie o particularitate a bisericilor din vremea lui Rares. Lungimea totala a bisericii este de 32,80 metri, iar largimea ei de 8,50 metri.

Continuand conceptia constructiva deplin cristalizata de artistii vremii de stralucire a lui Stefan cel Mare, mesterii lui Rares au desavarsit unele elemente, cum este de pilda pronaosul, foarte spatios si pridvorul deschis, care da monumentului o sveltete deosebita prin arcadele sale inalte. In genere, linia zidurilor, proportia turlelor in raport cu zidurile si cu intreaga suprafata a bisericii, tind spre inaltime.

Incadrarea si ordonarea picturilor exterioare, mai ales pe abside, sporesc simtitor aceasta impresie. Sirul de firide inaltate de-a lungul absidelor ca si ocnitele marunte dispuse sub cornise si pe cilindrul turlei, constituie inca o trasatura comuna cu monumentele din vremea . Golurile ferestrelor marcheaza prin inaltimea lor, mai ales la pronaos, zveltetea peretilor si aduc prin forma si decoratie ceva din atmosfera catedralelor gotice.

Manastirea Moldovita se incadreaza, prin particularitatile arhitecturii ei, grupului important de manastiri: , Biserica Sfantul Dumitru din Suceava si , inaltate in rastimp de cativa ani. Asemanarea dintre ele poate duce la presupunerea ca au fost gandite si realizate de aceeasi echipa de constructori.

Mesterii transilvaneni folositi la Manastirea Moldovita au cioplit blocurile de piatra vizibile la colturile cladirii, la contraforti si la soclu. Tot ei au fasonat chenarele ferestrelor si ale usilor, taiate in arc frant, cu nervuri si rozete in trifoi, purtand semnele stilului gotic tarziu, transilvanean. Aceiasi mesteri au sapat in piatra pisania, pusa pe fatada de sud a intrarii in pridvor, in care se aminteste data de 8 septembrie 1532, cand a fost incheiata constructia si anul pictarii bisericii, 1537.

Ca si celelalte monumente contemporane, mesterul pietrar a scris “pisania” in piatra, decupand cu o linie sigura literele cirilice, in spiritul artei gotice. O mica cornisa, intocmai si pe marginile laterale, sprijinita pe scuturi cu rolul unor mici console, incadreaza randurile inscriptiei. De sub arcadele inalte, usor frante, ale pridvorului acoperit cu trei bolti in cruce, rezultate din intersectia a doi cilindri, spatiul apare inca si mai cuprinzator.

Distributia interioara a bisericii este cea obisnuita, incluzand un pronaos spatios, aproape patrat, urmat de camera mormintelor sau gropnita (o incapere ingusta, joasa si intunecoasa) si apoi naosul, care repeta proportiile pronaosului, prelungindu-se pe laturi cu cele doua abside de nord si de sud, iar la est cu incaperea semicirculara, mai adincita a altarului.

Intrarea principala din pridvor in pronaos se face printr-un portal impunator, taiat in arc frant, cu numeroase muluri gotice, avand bazele sculptate, dispuse intr-un plan inclinat. Timpanul, format in partea de sus a ancadramentului, este decorat cu o frumoasa pictura reprezentand pe Maica Domnului cu Iisus copil. In pronaos se remarca frumusetea cu care a fost conceputa bolta. Asezata la o inaltime potrivita, fara a stirbi din zveltetea peretilor si a golurilor ferestrelor, ea aminteste indeaproape sistemul de boltire folosit frecvent in vremea

Patru arce mari, sprijinite pe console, incadreaza spatiul central in care se inscrie o calota sferica, asezata pe un plan patrat, prin mijlocirea unor triunghiuri sferice (pandantivi). Spre deosebire de alte bolti moldovenesti, in acest caz, in locul celor patru arce suprapuse, dispuse in diagonala, care suprainaltau calota, s-a folosit un sistem de opt arce intretaiate, a caror grosime vizibila este mult redusa.

Prin finetea lor ele dau o eleganta deosebita boltii, care apare ca o piatra pretioasa, reflectand lumina pe fiecare dintre spatiile create intre arce. Elementele decorative pictate si figurile din cele saisprezece triunghiuri, contribuie de asemenea la sublinierea liniilor elegante si usoare ale acestei bolti. Ferestrele pronaosului, cate doua pe laturile de nord si de sud, pastreaza aceeasi taietura in arc frant. Ele sunt despartite pe toata inaltimea prin colonete mediare.

Impresia de spatiu este si mai puternica in contrast cu a doua camera, ingusta si joasa, boltita in semicilindru, servind drept gropnita. De aci, printr-o usa scunda din coltul de nord, pe o scara in spirala, pe jumatate scobita in grosimea zidului, se patrunde intr-o mica tainita, ce servea de ascunzatoare, in zilele de restriste ale navalirilor turcesti si tataresti, obiectele de pret ale manastirii erau ascunse aci, in firide adancite in pereti, inchise altadata cu canaturi de lemn.

Pe latura de nord a gropnitei, sub un baldachin construit din caramida tencuita, sustinut pe colonete de piatra, se afla mormantul episcopului Radautilor, Efrem, fost egumen al Moldovitei, ingropat aici in anul 1619. Ferestrele gropnitei si ale absidelor sunt scunde si inguste, incadrate de chenare dreptunghiulare, cu profile gotice incrucisate in partea de sus, decorate cu mici scuturi.

Usile interioare – dintre pronaos si gropnita si cea spre naos – au cadre dreptunghiulare, cu profile gotice mai simple. Cornisa cu profil clasic asezata deasupra primei usi marcheaza patrunderea elementelor de Renastere si in sculptura moldoveneasca. Naosul, de aceleasi proportii ca si pronaosul, este acoperit cu o bolta moldoveneasca, al carui sistem de sustinere repeta formele mai vechi.

Patru arce mari sprijinite pe console de piatra reduc spatiul dreptunghiular la un patrat, peste care se inalta prin patru pandantivi un prim cilindru; din zidaria acestuia se desprinde apoi un al doilea rand de patru arce, mai mici, dispuse in diagonala fata de cele inferioare. Acest sistem de arce intretaiate, asezate in doua etaje, contribuie la inaltarea intregii turle.

In exterior, pe laturile de nord si de sud, au fost inltati pana la nivelul boltilor, cate doi contraforti puternici. Ei joaca rolul unor proptele imense, care echilibreaza impingerile arcelor mari, transversale. Absidele laterale si absida altarului sunt boltite in semi-calota. Acoperisul de sita, cu pante repezi si streasina lata, unduioasa, urmarind linia sinuoasa a absidelor, punand in valoare baza stelata a turlei, sporeste verticalitatea constructiei.

Actuala lui forma incearca sa reproduca pe aceea originara, asa cum se desprinde din imaginea monumentului in scena tabloului votiv.Cea de-a doua cladire importanta in ansamblul arhitectonic al Moldovitei este clisiarnita, folosita in trecut si ca locuinta domneasca sau episcopala. Ca si celelalte case de acest gen, existente in cadrul manastirilor Bistrita, Probota, Slatina si Sucevita, ea este una dintre putinele locuinte moldovenesti pastrate din secolele XVI-XVII. Data inaltarii ei (1610-1612) este precizata de pisania ce aminteste ca ctitor pe Efrem, egumenul de atunci al manastirii.

Manastirea Moldovita – minunata fresca a unui moldovean

Pictura de la Manastirea Moldovita constituie pana astazi, impreuna cu aceea de la , cel mai pretios si fermecator ansamblu dintre monumentele lui Petru Rares. Executata la cinci ani dupa inaltarea constructiei, asa cum arata inscriptia zugravita deasupra intrarii din gropnita si pisania in piatra de la intrarea in biserica, pictura Manastirii Moldovita este opera unui mare artist din scoala de zugravi moldoveni formata in aceasta perioada.

Din punct de vedere al continutului de idei si al programului iconografic, pictura interioara a Moldovitei, repictata in veacul al XVII-le, culoare peste culoare, continua in linii mari traditia anterioara. In calota este Iisus Pantocratorul, inconjurat de prooroci si apostoli pe tambur, iar principalele scene din viata lui sunt zugravite in pandantivi.

Maica Domnului cu Iisus in brate troneaza in conca absidei principale, incadrata de doi ingeri si de Ioachim si Ana. Acestea sunt subiectele obisnuite in pictura bisericilor mai vechi cat si in acelea construite de Rares. Scena reprezentand pe Iisus pe cruce, incadrat de cei doi talhari si de soldati purtand bonete de moda italiana, in doua culori, desfasurata in conca absidei de nord a naosului, este impresionanta in primul rand prin amploarea compozitiei.

Portretele ctitorilor, Petru Rares impreuna cu doamna Elena si doi copii, de pe peretele de vest al naosului, vadesc prin expresia ochilor si tinuta lor calma si sobra, incercarea de a reda viata launtrica a personajelor, desi ele pastreaza caracterul unor portrete oficiale. Pictura din camera mormintelor, foarte afumata, a suferit si cele mai mari retusari.

In bolta si pe pereti, in scene mici, compartimentate, se reprezinta o parte din menolog, care se continua si in pronaos. Ultimul registru este ocupat de martiri. La est si in dreapta usii care da in naos, se gaseste o scena tratata mai amplu, reprezentand pe Iisus intre Maica Domnului si Ioan Botezatorul; deasupra usii de est, se vede Maica Domnului cu Iisus, iar deasupra usii de vest, Adormirea Maicii Domnului.

In pronaosul luminos, datorita celor patru mari ferestre laterale, domina din crestetul boltii portretul Maicii Domnului ca oranta, cu Iisus pe piept, cu bratele ridicate, inconjurata de ingeri si serafimi. In pandantivii mari sunt reprezentati, la pupitrul lor de lucru, marii poeti ai lumii bizantine: Cosma, Iosif, Teofan si Damaschin.

In partea de sus a peretilor si in timpane sunt redate cele sapte sinoade ecumenice, iar in restul suprafetei peretilor se desfasoara, in scene numeroase si marunte, vietile sfintilor. La stanga usii de vest se vede Maica Domnului in picioare, cu Isus pe piept, intre doi ingeri. Arhanghelul Gavril din aceasta scena pare un portret viu.

Chipul Maicii Domnului, zugravit in exterior in timpanurile de deasupra intrarii, tinand cu duiosie in brate pe Iisus copil, cu obrazul lipit de al ei, este plin de expresivitate si se apropie mult de insusirile unui portret. Aceasta icoana este considerata drept una dintre cele mai frumoase din pictura Moldovitei.

Pe langa scenele legate de creatia lumii, a animalelor si a primilor oameni, pictura pridvorului reprezinta scena judecatii din urma, care se desfasoara pe intreg peretele de est, de o parte si de alta a intrarii. Pe fatada de miazazi a bisericii se desfasoara cele doua teme preferate ale zugravilor din vremea lui Petru Rares: acatistul Maicii Domnului si Arborele lui Iesei.

Fara indoiala ca sculptura in lemn a cunoscut o mare dezvoltare in Moldova de nord, in tot cursul epocii feudale, dar din pricina lipsei de durabilitate a materialului operele pastrate sunt extrem de rare. Alaturi de si de , Manastirea Moldovita este unul dintre putinele monumente care mai detin ansambluri originale de mobilier sculptat, realizat indata dupa terminarea constructiei.

Jiltul domnesc, poate cea mai valoroasa opera moldoveneasca de acest gen, atrage dintr-o data atentia, detasandu-se de toate celelalte piese, in primul rand prin proportiile sale. El este mai lat si mult mai inalt ca de obicei, cu speteaza dezvoltata, arcuita in semicerc. Forma acestui jilt este cea cunoscuta in Moldova, asemanatoare cu jiltul lui Grigore Rosca de la sau cu acela aflat la .

Mobilierul pastrat in Moldova din aceasta perioada atesta existenta a trei moduri deosebite de ornamentatie, folosite de multe ori in egala masura, chiar in decorarea aceleiasi piese. O astfel de imbinare este evidenta si pe mobilierul de la Manastirea Moldovita. Roata si rozeta, roza vanturilor, triunghiul, capriorii etc. sunt cel dintai grup de motive, folosite in sculptura acestei epoci. Ele apar pana azi in crestaturile populare.

Decoratia spetezei scaunului domnesc se incadreaza acestui grup. In colturile de jos apare insa crestata si stema Moldovei, in forma ei redusa, reprezentand bourul purtand o cruce sau o stea intre coarne. Ea este semnul distinctiv, precizand destinatia jiltului, rezervat exclusiv pentru domnitor. Cea de-a doua categorie de motive este formata din impletituri. Acestea sunt caracteristice decoratiei sculptate, mai ales in piatra, din Georgia si Armenia, de unde s-au raspandit in arta romanica a Europei apusene si in lumea slavo-bizantina a Peninsulei Balcanice. A treia si cea mai bogata grupa este formata de motivele vegetale.

In anul 1785, Manastirea Moldovita este desfiintata, si pana in anii 1932-1934, cand si-a reluat activitatea ca manastire de maici, a suferit numeroase deteriorari. Intre anii 1954-1960, Manastirea Moldovita a fost restaurata si innoita – acoperisul a fost refacut in intregime si i s-a marit sarpanta pentru protectia picturii, au fost degajate bazele turlei pentru a-i evidentia silueta impunatoare, fundatiile si soclul au fost consolidate, iar zidurile, turnurile si chiliile au fost refacute.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-moldovita-91014.html

Manastirea Teodoreni.Loc Burdujeni –Suceava

Hram: Inaltarea Domnului

Arhiepiscopia Suceava si Radautilor

Mănăstirea Teodoreni, întâlnită și sub denumirea de Mănăstirea Todireni, este o mănăstire de maici amplasată în municipiul Suceava, pe Str. Cuza Vodă nr. 19, în cartierul Burdujeni. Ea a fost ctitorită în anul 1597 de către postelnicul Teodor Movilă, fratele mai mare al domnitorului Ieremia Movilă (1595-1600, 1600-1606).

Ansamblul Mănăstirii Teodoreni a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-B-05463 și fiind alcătuit din următoarele 4 obiective:

• Biserica “Înălțarea Domnului” – datând din secolul al XVI-lea, cu transformări din 1785, având codul SV-II-m-B-05463.01
• Chiliile vechi – datând de la sfârșitul secolului al XVI-lea, având codul SV-II-m-B-05463.02
• Turnul clopotniță – datând din 1597, având codul SV-II-m-B-05463.03
• Zidul de incintă – datând din secolul al XVIII-lea, având codul SV-II-m-B-05463.04

Istoric

Ctitorirea mănăstirii

În anul 1472, pe locul unde se află astăzi Mănăstirea Teodoreni, sfetnicul Bunea a construit o biserică din lemn, aici aducându-le la porunca lui Ștefan cel Mare pe domnița Maria și fiica ei, Maria Voichița, de la curtea lui Radu cel Frumos. Biserica a fost ulterior arsă de turci.

Pe locul acestei bisericuțe, la sfârșitul secolului al XVI-lea, postelnicul Teodor (Toader) Movilă a ctitorit o mănăstire de călugări, zidind acolo o biserică de zid. Postelnicul făcea parte dintr-o familie boierească de vază a Moldovei, fiind fiul mai mare al logofătului Ioan Movilă și a primei sale soții Greaca, și frate vitreg cu domnitorii Ieremia și Simion Movilă și cu mitropolitul Gheorghe Movilă al Moldovei. Ctitorul a înzestrat mănăstirea cu numeroase moșii și sate (Adâncata, Nagoreni, Grușevița), Teodorenii devenind una dintre cele mai bogate mănăstiri din Moldova.

Pisania bisericii s-a pierdut, dar pe copertina contrafortului de la absida altarului se află înscris anul 1597, care indică tocmai data înălțării edificiului. Într-un document din 19 decembrie 1611 – 31 august 1612 se spune că mănăstirea “numită a lui Toader Moghilă” a fost zidită “din nou” în timpul domniei lui Ieremia Movilă de fratele său Toader care i-a dat “tot avutul său și multe sate ce au fost dreptele lui ocine”. De asemenea, există o însemnare din 1599 pe o carte dată de Ieremia Movilă “întru a noastră rugă în sfînta besearică unde iaste hramul Înălțarea Domnului Dumnezeu și Mîntuitorul nostru Is. Hs. carea iaste în cetatea Sucevei”.

Împrejurimile din jurul mănăstirii erau nelocuite. Pentru a lucra moșiile mănăstirii au fost aduși aici țărani ruteni din părțile Storojinețului, cărora li s-au dat o bucată de pământ pentru a-și construi case. Astfel s-a format satul Teodoreni. Treptat, aici s-a așezat și populație românească. Proprietarul moșiei Teodoreni, marele logofăt și cronicar Miron Costin, pe vremea când era pârcălab de Hotin, a apelat la un baci pe nume Burduja pentru a transmite mesaje către slujbașii săi din Teodoreni. Numele localității s-a schimbat astfel din Teodoreni în Burdujeni.

Reparații

Biserica a fost reparată de boierii din familia Costin în secolul al XVII-lea. La 19 februarie 1664, domnitorul Eustratie Dabija și Miron Costin (urmaș al ctitorului prin căsătoria cu Elena, nepoata lui Teodor Movilă) au închinat Teodorenii către Mănăstirea Sfântul Pavel de la Muntele Athos, aici instalându-se călugări greci. Biserica a fost devastată în timpul războiului ruso-turc din 1769-1774, chiliile au fost arse și zidurile prăbușite.

În anul 1785 s-au efectuat lucrări de reparație a lăcașului de cult, sub îngrijirea egumenului Anania, mitropolit al Sevastiei. Cu acest prilej, au fost refăcute zugrăvelile și iconostasul de către zugravul grec Veniamin din Troada și s-a adăugat o tâmplă, importantă din punct de vedere artistic. Mitropolitul Anania a înființat aici și o școală de catiheți, care a funcționat până la desființarea mănăstirii. La această școală a studiat în anii ’20 ai secolului al XIX-lea și Neofit Scriban, viitorul arhiereu și pedagog. Printre stareții mănăstirii s-a numărat și ieromonahul Iosif Gheorghian (1863), viitorul mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române.

Stăpânirea mănăstirii de către călugării greci nu a fost de bun augur pentru așezământul monahal. Astfel, în ziarul “Buciumul” din 13 august 1863 se menționează furtul odoarelor mănăstirii de către călugării greci.

Legea secularizării averilor mănăstirești din 1863 a dus la deposedarea mănăstirii de moșiile deținute, iar Mănăstirea Teodoreni s-a desființat. Biserica mănăstirii a devenit biserică parohială a satului. Pe rând, proprietățile fostei mănăstiri au fost cedate către diverse instituții. În perioada primului război mondial, chiliile din curtea bisericii au fost folosite pe post de cazarmă de către armata austriacă, ele fiind distruse de incendiul devastator din 11 septembrie 1917. Din întregul ansamblu al mănăstirii au rămas doar biserica și turnul-clopotniță.

După cum se precizează în “Anuarul Mitropoliei Bucovinei pe anul 1937″, Biserica “Înălțarea Domnului” din Burdujeni-Târg avea o sesie parohială de 4,50 ha. Parohia avea în îngrijire spirituală 390 familii cu 1.506 credincioși. În acel an, comunitatea ortodoxă din Burdujeni-Târg era păstorită de preotul paroh Ioan Popovici (născut în 1876).

S-au efectuat lucrări de restaurare în anii 1986 și 1993.

În anul 1992, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei a reînființat Mănăstirea Teodoreni, de această dată cu obște de maici. A fost construită o clădire din zid pentru chilii, bucătarie, trapeză, stăreție, magazii și beciuri. Maicile desfășoară aici activități de restaurare a icoanelor, broderiilor, manuscriselor și cărților religioase.

Intrarea în complexul mănăstiresc se face pe sub turnul clopotniței. Acesta datează din aceeași perioadă cu biserica, având un plan de construcție asemănător cu cel de la Biserica Sfântul Dumitru din Suceava. Incinta dreptunghiulară a bisericii este înconjurată de ziduri de piatră înalte de peste 2 metri.

Descrierea bisericii

Arhitectură

Biserica are o formă trilobată și este asemănătoare ca plan cu Biserica Sfântul Dumitru din Suceava, fiind mai mică decât aceasta. Construită din piatră de către Constantin Batiște, cumnatul lui Teodor Movilă, ea are ziduri de peste un metru grosime. În exterior, în partea superioară se află un brâu de ocnițe care înconjoară biserica.

Interiorul bisericii este compartimentat în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul este de dimensiuni mici și este boltit cu o calotă sferică, iar ușa de intrare în biserică fiind situată pe peretele vestic al acestuia. De asemenea, pronaosul este și el mic și are doar două ferestre. Zidul dintre pronaos și naos a fost dărâmat pentru lărgirea spațiului. Naosul are două abside laterale sprijjinite de patru contraforturi din piatră. Catapeteasma a fost realizată în anul 1785 de ierodiaconul Veniamin Velicu. Absida altarului este sprijinit și el de un contrafort din piatră ridicat până la mijlocul peretelui. Altarul are o singură fereastră.

Deasupra naosului se află o turlă octogonală pe exterior și cilindrică pe interior. Ea este așezată pe o bază stelată și prevăzută cu firide late terminate la partea superioară prin arcuri duble. Există două rânduri de ocnițe care înconjoară turla, unul în firide și unul deasupra lor. Turla are patru ferestre dispuse în cele patru puncte cardinale.

Iconografie

Biserica a fost pictată în anul 1785, dar zugrăveala s-a degradat în timp, fiind păstrat azi numai tabloul votiv, unde sunt pictate în mărime naturală portretele lui Teodor Movilă și al fiului său, Ioan, care se află pe peretele din stânga al pronaosului. În ultimii ani, biserica a fost repictată în stil bizantin și în tehnica frescă de pictorul profesor Nicolae Sava din București. Pe lângă elementele tradiționale, apar și elemente de inovație și creație autentică, atât cromatic, cât și compozițional. Pe peretele din dreapta al pronaosului a fost pictat un nou tablou votiv, în care cei doi ctitori apar reprezentați împreună cu familiile lor.

Aici s-a aflat singurul portret pictat al lui Miron Costin (1633-1691).

Obiecte de patrimoniu

Printre odoarele Mănăstirii Teodoreni care se mai păstrează și astăzi menționăm cărți vechi cu litere chirilice și grecești, icoane vechi, vase liturgice și odăjdii.

Sursa: Wikipedia

Hram: Invierea Domnului, Schimbarea la Fata

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Manastirea Sucevita, cu hramul Invierea Domnului, a fost construita in ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, cu cheltuiala familiei de boieri Movila. Traditia aseaza pe valea raului Sucevita, intre dealuri, o biserica din lemn si o schivnicie de pe la inceputul veacului al XVI-lea.

Manastirea Sucevita – veche vatra sihastreasca

Primii sihastri de pe valea paraului Sucevita au fost ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul. Acesti sihastri se nevoiau sub Muntele Obcina Mare, unde mai tarziu si-au facut o mica biserica de lemn cu hramul “Schimbarea la Fata”. Locul se numeste pana astazi “La Pustnici”.

La inceputul secolului al XVI-lea intalnim aici pe Calistrat Sihastrul, un alt ucenic al Sfantului Daniil de la Voronet. Acest mare isihast a adunat in jurul sau mai multi ucenici si a innoit prima sihastrie, cunoscuta in traditie sub numele de “Sihastria lui Calistrat”, transformata spre sfarsitul secolului al XVI-lea in actuala Manastire Sucevita.

Cei mai renumiti sihastri, dupa Cuviosul Calistrat, au fost Pangratie arhimandritul (+1615) si Cuviosul Isachie (secolul al XVIII-lea). Primul s-a nevoit cu cativa ucenici pe o culme, numita pana azi “Dealul lui Pangratie”, iar al doilea a sihastrit pe dealul Furcoiului. Dupa desfiintarea manastirii (in anul 1786), viata de sihastrie a inceput sa se stinga.

Manastirea Sucevita – marturia evlaviei lui Ieremia Movila

Legenda spune ca, mai tarziu, dupa secolul al XVI-lea, pentru rascumpararea a cine stie caror pacate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesara actualei constructii. Documentar, Manastirea Sucevita este atestata la anul 1586, ca rezultat al initiativei mitropolitului Gheorghe Movila.

Dupa venirea pe tronul Moldovei, in anul 1595, Ieremia Movila adauga bisericii doua pridvorase, amplasate la intrare, zidurile si turnurile de incinta, care confera manastirii infatisare de cetate medievala, o casa domneasca, ale carei ruine se mai vad si astazi pe latura de nord, precum si chilii pentru calugari.

Tot in timpul domniei lui Ieremia Movila se picteaza biserica in interior si exterior. Pictura, realizata in fresca, a fost executata de doi pictori moldoveni, Ioan Zugravul si fratele sau Sofronie, si se pastreaza in forma originala. Aceasta are o valoare artistica, culturala, istorica si duhovniceasca incontestabile in intreaga lume.

In camera mormintelor isi dorm somnul de veci fratii voievozi Ieremia  si Simion Movila ale caror lespezi funerare din marmura de Ruschita sunt, in traditia inaugurata de Stefan cel Mare, valoroase obiecte de arta medievala romaneasca.

Monumentul este in realitate ctitorie comuna a familiilor Movilestilor – mari boieri, carturari si chiar domnitori ai Moldovei si Tarii Romanesti intre secolele XVI-XVII.

Tabloul votiv infatisand familia lui Ieremia Movila, se desfasoara in partea stanga a usii naosului, in partea opusa aflandu-se al doilea tablou votiv reprezentand pe mitropolitul Gheorghe Movila, initiatorul construirii bisericii, si pe tatal fratilor Movila, Ioan Movila (fost logofat, calugarit la batranete cu numele de Ioanichie).

Manastirea Sucevita – arhitectura unei bijuterii moldave

Construita in stilul arhitecturii moldovenesti – imbinare de elemente de arta bizantina si gotica, la care se adauga elemente de arhitectura ale vechilor biserici de lemn din Moldova – Manastirea Sucevita, de mari proportii, pastreaza planul trilobat si stilul statornicit in epoca lui Stefan cel Mare, cu pridvorul inchis.

Nota aparte fac celelalte doua mici pridvoare deschise – stalpi legati prin arcuri in acolada – plasati mai tarziu pe laturile de sud si de nord. Prin excelenta “muntenesti”, pridvoarele constituie un evident ecou al arhitecturii din Tara Romaneasca. Se mentin firidele absidelor, chenarele gotice din piatra si ocnitele numai la turla, inclusiv pe baza ei stelata.

Incinta manastirii este un patrulater cu laturile de 100 si 104 metri, inconjurat de ziduri inalte de 6 metri si groase de 3 metri, prevazute cu contraforturi, metereze, drum de straja, patru turnuri de colt si unul cu paraclis peste gangul intrarii – stema Moldovei.

In incinta manastirii se mai afla incaperi ale vechii case domnesti si beciuri unde ar fi fost ascunsa o fabuloasa avere, conform marturiei lui Ion Neculce.

Manastirea Sucevita – pictura in fresca recunoscuta mondial

Manastirea Sucevita, ultima biserica moldava zugravita in exterior, este un “testament al artei vechi moldovenesti”. Traditia si inovatia se impletesc original si pitoresc intr-o desfasurare multicroma dominata de un verde crud, plin de viata.

Programul iconografic al picturii interioare si exterioare respecta traditia constituita in epoca lui Petru Rares (prima jumatate a sec. al XVI-lea), dar introduce teme noi, cu caracter teologico-dogmatic, cum este scena din conca naosului reprezentand imnul liturgic “Unul nascut..” si alte reprezentari ale Sfintei Treimi.

O trasatura caracteristica a picturii de la Sucevita este inclinatia spre naratiune, configurand cicluri complete din vietile unor sfinti (Sfantul Pahomie, Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfantul Ierarh Nicolae, Sfantul Mucenic Gheorghe, Viata lui Moise etc), prezentate cu scop educativ.

Stiinta si maiestria pictorilor se descifreaza mai ales in abordarea perspectivelor studiate, a popularii fundalurilor cu peisaje sau arhitecturi specifice spatiului artistic post-bizantin din aceasta zona a Europei.

Pictura murala de la Manastirea Sucevita, considerata de cercetatorul de arta francez Paul Henry drept “testamentul artei moldovenesti”, incheie epoca de mari creatii care a fost secolul al XVI-lea, ale carei monumente cu pictura exterioara de la Humor, Moldovita, Arbore si Voronet constituie capodopere ale artei universale.

Manastirea Sucevita – pictura interioara “intre traditie si inovatie”

Pictura interioara este repartizata pe toata suprafata disponibila conform schemelor traditionale, imbogatita insa prin subiecte mai putin obisnuite in Moldova, dar familiare pentru Muntenia – spre exemplu: reprezentarea Cortului Marturiei, in altar. Iconostasul Manastirii Sucevita este sculptat in lemn de tisa, in stil baroc-rococo si dateaza din anul 1801.

Pridvorul intampina, ca de obicei, cu Judecata de Apoi si o foarte pamanteana relatare istorica: Intampinarea moastelor Sfantului Ioan cel Nou la curtea lui Alexandru cel Bun.

Naosul cuprinde un mozaic miniatural de intamplari din Viata lui Iisus, trei imagini ale Genezei unde natura si peisajul ies in prim plan – sunt tratate cu generozitate si semnificativ, zugravii plasand fara sfiala in ambianta persano-mediteraneeana maci, garofite si vita de vie – si “tabloul votiv”, care este si el bogat in personaje.

Unica in pictura noastra este iconografia ocnitei – Viata lui Moise – tot miniaturizata, unde apar si catei, purcei, ba chiar evrei cu caciuli tuguiate, elemente laice de sorginte locala, in timp ce Maica Domnului – pe bolta – are flori in nimb si este incorporata unui peisaj montan.

Alte sute de scene descriu, in pronaos, Viata Sfantului Gheorghe, Calendarul, Sinoadele, imagini din Viata Sfantului Nicolae ce se desfasoara in ambianta marina.

Manastirea Sucevita – pictura exterioara.. “testament al vechii arte moldovenesti”

Sucevita, ultima biserica din Bucovina zugravita pe fatade (in anul 1596), monumentul cu cel mai mare numar de imagini religioase din tara, este un “testament al artei vechi moldovenesti” (Paul Henry). Traditia si inovatia se impletesc original si pitoresc intr-o desfasurare multicroma dominata de verdele cu “intensitatea smaraldului si vigoarea ierbii proaspete dupa ploaie”.

Zugravii, fratii moldoveni Sofronie si Ion, s-au dovedit buni cunoscatori ai randuielilor iconografice, dar si ai arhitecturii italiene (Imnul acatist – la sud) sau rusesti (Pocrovul – intre ferestrele gotice).

Pictura exterioara a Manastirii Sucevita este cea mai bine pastrata din grupul bisericilor moldovenesti cu pictura exterioara, fiind totodata se singura care-si pastreaza latura de nord, unde este reprezentata scena “Scara virtutilor”, cea mai impresionanta scena, prin amploarea si contrastul dintre ordinea ingerilor si haosul iadului.

Din tematica picturii mai amintim: Rugaciunea tuturor sfintilor, Arborele lui Iesei, cicluri complete din viata unor sfinti: Sfantul Ioan cel Nou, Sfantul Ierarh Nicolae, Sfantul Mucenic Gheorghe, friza profetilor si filosofilor antichitatii, intre care regasim pe David si Solomon, Homer, Sofocle si Aristotel.

Fatada sudica este decorata cu “Arborele lui Iesei”, avand la baza filosofii antici, “Acatistul Maicii Domnului“, “Rugul in flacari” si “Acoperamantul Maicii Domnului“. Scenele si personajele din Arborele lui Iesei apar cel putin la fel de importante ca peisajul (element de prim plan la Moldovita ori Voronet).

Pe peretii celor trei abside, in sapte registre pe orizontala, este redata “Rugaciunea tuturor sfintilor”, “Cinul”, tema unica in lumea crestin-ortodoxa, creatie a scolii de pictura din Moldova. Aceasta reprezentare iconografica se impune prin puterea de sugestie si colorit.

Revelatoare si definitorie pentru Sucevita ramane insa Scara Sfantului Ioan Climax (la nord), cea mai vasta interpretare iconografica romaneasca a credintei intr-o prima judecata imediat dupa moarte si una din cele mai valoroase compozitii ale picturii medievale romanesti. Aici, Vamile vazduhului nu mai dau nici o sansa pacatosilor. Este redata lupta dintre bine si rau, incercarea omului de a pasi spre perfectiune pentru a-si redobandi chipul pierdut prin caderea in pacat.

Peretele de vest nu are pictura – se spune ca zugravul, care lucra in paralel la Manastirea Sucevita a Movilestilor si la Manastirea Teodoreni din Burdujeni, a cazut de pe schela Manastirii Sucevitei si a murit.

La Manastirea Sucevita s-au facut intre anii 1958-1969 importanta lucrari de restaurare.

Manastirea Sucevita – muzeul manastirii

In complexul cultural-artistic de la Manastirea Sucevita, vizitatorul dornic de a cunoaste arta medievala a secolului al XV-lea si al XVI-lea gaseste, reunite, arhitectura religioasa, de aparare si civila, monastica, pictura, sculptura in lemn si piatra, broderii, manuscrise miniate si argintarie.

Muzeul manastirii este in posesia uneia dintre cele mai bogate si mai pretioase colectii de arta medievala din Moldova: acoperamintele de morminte ale domnitorilor Ieremia (datand din 1606) si Simion Movila (1609), capodopere ale broderiei, totodata printre cele mai reusite portrete laice din epoca: epitaful cu 10.000 de margaritare (1597), caseta de argint cu parul doamnei Elisabeta, sotia lui Ieremia Movila.

Printre exponatele pastrate cu grija si evlavie in muzeul Manastirii Sucevita se remarca broderiile de valoare exceptionala, datand din secolele al XV-XVI-lea, din vremea lui Stefan cel Mare si Ieremia Movila, lucrate cu fir de aur, argint, matase si perle.

Cele mai importante piese sunt portretele lui Ieremia si Simion Movila, un epitaf cu perle, tetraevangheliarele ferecate in argint aurit, un chivot donat de Mitropolitul Gheorghe Movila. Remarcabile sunt si pietrele tombale din gropnita ale celor doi Movilesti, cu unele influente muntenesti in decoratia cioplita.

Datorita valorii sale si a rolului educativ, religios si cultural, Manastirea Sucevita, perla a ortodoxiei romanesti, face parte din patrimoniul universal.

Manastirea Sucevita – localizare si date de contact

Manastirea Sucevita se afla in Comuna Sucevita, judetul Suceava.

Accesul la manastire se face de pe Drumul National 17A dinspre Radauti, spre Sud-Vest pana la localitatea Marginea (aflata la o distanta de 11 kilometri), iar de aici se ajunge imediat la Sucevita (dupa alti 5 kilometri).

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sucevita-67947.html

Manastirea Slatina.Com Malini, Sat Slatina-Suceava

Hram: Schimbarea la Fata

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Mănăstirea Slatina este o mănăstire ortodoxă din România, construită între anii 1553-1564 în satul Slatina din comuna Slatina (județul Suceava) de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu. Biserica mănăstirii are hramul Schimbarea la Față (sărbătorit în fiecare an pe 6 august).

Mănăstirea Slatina a îndeplinit rolul de necropolă domnească a Moldovei (1522-1677), aici aflându-se mormântul domnitorului Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568), al Doamnei Ruxandra (fiica lui Petru Rareș) și ale celor două fete ale lor.

Mănăstirea Slatina a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05644 și fiind formată din 7 obiective:

• Biserica “Schimbarea la Față” – datând din 1553-1564 și având codul SV-II-m-A-05644.01;
• Trapeza – datând din 1561 și având codul SV-II-m-A-05644.02;
• Paraclisul “Sf. Nicolae” – datând din 1834 și având codul SV-II-m-A-05644.03;
• Paraclisul “Sf. Trei Ierarhi” – datând din sec. XIX și având codul SV-II-m-A-05644.04;
• Turnurile – datând din sec. XIX și având codul SV-II-m-A-05644.05;
• Cișmeaua – datând din 1591 și având codul SV-II-m-A-05644.06;
• Zidul de incintă – datând din 1834 și având codul SV-II-m-A-05644.07.

Istoric

Ctitorirea mănăstirii

Mănăstirea Slatina se află la o distanță de circa 28 km nord-vest de orașul Fălticeni, într-o zonă împădurită de la poalele Munților Stânișoarei, pe valea pârâului Suha Mică. Numele Mănăstirii Slatina provine de la un izvor cu apă sărată (slatină) aflat în apropiere, care a secat în timp.

Istoria zidirii mănăstirii se pierde în negura timpului. Legendele spun că aici trăia un sihastru cu numele de Pahomie care l-ar fi sfătuit pe domnitorul Lăpușneanu să zidească o mănăstire pe locul unde creștea un paltin. Până atunci, sihastrul se nevoia într-o bisericuță de lemn.

Ctitorul Mănăstirii Slatina este Alexandru Lăpușneanu, domnitorul Moldovei (1552-1561, 1564-1568). Cronicarul Eftimie, care a devenit ulterior episcop al Rădăuților (1558-1561), a scris o Cronică în limba slavonă, a cărei figură principală este Alexandru Lăpușneanu. El a scris că zidirea mănăstirii a fost începută în anul 1553 și a fost finalizată în a doua domnie a lui Lăpușneanu, în anul 1564. Domnitorul ar fi fost condus în acest loc de către sihastrul Pahomie. El l-a numit ca întâiul egumen pe Iacob zis și Molodeț, adică cel vrednic.

Cronicarul moldovean Ion Neculce (1672 – circa 1745) relatează în lucrarea sa O samă de cuvinte următoarea legendă despre întemeierea Mănăstirii Slatina: “Alexandru-vodă Lăpușneanul, fiind domnu, au făcut mănăstirea Slatina. Și așè dzicu oamenii că, trăind un săhastru acolo și fiind un paltin, copaciu mare, unde este acum prestolul în oltariu, vidè acel săhastru spre duminici și spre alte dzile mari multe lumini întru acel paltin la vremea slujbii bisericii. Și i s-au arătat Maica Precistă în vis și i-au dzis să margă la Alexandru-vodă, să-i facă mănăstirea. Și mergând săhastrul la Alexandru-vodă, s-au îndemnat Alexandru-vodă de săhastru de au făcut mănăstirea Slatina întru acel loc, unde au fost paltinul. Și au adus și capul Sfântului Grigorie Bogoslov, de stă pănă astădzi la sfânta mănăstire la Slatina, ferecat cu argint și cu pietri scumpe.”

La punerea pietrei de temelie a bisericii Mănăstirii Slatina a participat alături de domnitorul moldovean și Patriarhul Ioasaf al Constantinopolului. Cronicarul Grigore Ureche a scris că sfințirea bisericii a avut loc la 14 octombrie 1558 (7066) și a fost celebrată de mitropolitul Grigorie Roșca, înconjurat de un sobor de 116 preoți și diaconi. (“Mai apoi, domnind Alixandru vodă țara, întru lauda lui Dumnezeu au zidit mănăstirea Slatina, cu multă chieltuială și osârdie și o au sfințit-o Grigorie mitropolitul și la sfințenie zic să fie fost preoți cu diiaconi 116. Aceasta s-au lucrat în anul 7066 (1557) și o au sfințit-o octovrie 14.”)

Constructorii bisericii au fost meșteri locali și din Transilvania. S-au folosit multe materiale de import: marmură de Hațeg (la pardoseală, cele cinci pietre de mormânt și alte ornamente sculptate), călți de cânepă și in din Transilvania (la tencuială, aplicându-se peste ea pictură în frescă) și plumb din Polonia (la acoperiș). După sfințirea bisericii, s-au clădit în următorii ani casa domnească, chiliile călugărești, zidurile împrejmuitoare prevăzute cu bastioane la colțuri. Mănăstirea Slatina a fost astfel fortificată.

În noiembrie 1561, Alexandru Lăpușneanu a fost alungat de pe tron de către aventurierul grec Ioan Iacob Heraclid (Despot Vodă), sosit cu oaste străină. După cum relatează Grigore Ureche, pentru a plăti oastea străină care l-a adus pe tron, acesta “puse pre țară greotăți mari, biséricile dezbrăca, arginturile le lua, de făcea bani și altile câte nu au zis țara că va vedea”. Și Mănăstirea Slatina a avut de suferit atunci.

În anul 1568, după cum relatează tot Grigore Ureche, Alexandru Lăpușneanu s-a îmbolnăvit grav și a cerut să fie călugărit. Intrând în agonie, el a fost tuns în monahism cu numele de Pahomie (după numele sihastrului care l-ar fi îndemnat să construiască mănăstirea). Revenindu-și și văzând că a fost călugărit, Lăpușneanu a amenințat că după ce-și va reveni din boală o să popească și el pe unii. Știind că domnitorul a făptuit multe omoruri, boierii și Doamna Ruxanda l-au otrăvit și acesta a murit. El a fost înmormântat “cu cinste” în biserica Mănăstirii Slatina.

Distrugeri suferite în timp

Această mănăstire fortificată a suferit stricăciuni imediat dupa moartea ctitorului ei. Domnitorul Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) a spoliat mănăstirea de odoarele sale, folosind o parte din argintărie ca să bată monedă. Din cauză că s-a opus, starețul Iacob Molodeț a fost îngropat de viu.

Noul egumen, ieromonahul Nil, s-a îngrijit de realizarea pisaniei, care a fost amplasată la 8 aprilie 1582 deasupra intrării în biserică. Piatra care conține pisania are formă pătrată, având în centru stema Moldovei (bourul). Inscripția în limba slavonă este săpată pe marginea pietrei și are următorul text: “Cu voia Tatălui și cu ajutorul fiului și cu săvârșirea Sfntului Duh, adică eu robul lui Dumnezeu, răposatul întru credință Alexandru Voievod cu Doamna sa Ruxandra și cu de Dumnezeu dăruitele lui odrasle: Bogdan, Ioan, Petru și Constantin, a început a zidi hram întru numele Schimbării la Față a Domnului, în anul 7069″ (1561). Pe scutul stemei, stă scris cu litere mai mici următoarele: “Această piatră s-a pus în zilele egumenului Nil, în (anul) 7090 luna aprilie 8″ (1582).

În timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), biserica este restaurată, construindu-se și un rând nou de chilii, așa cum reiese dintr-un document din anul 1641. În anul 1691, au intrat în Moldova oștile poloneze ale regelui Ioan Sobieski al III-lea. Atunci, mănăstirea a fost jefuită și a rămas în ruină timp de o jumătate de secol. Războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea au fost însoțite de jafuri, arderi și distrugeri, iar mănăstirea a fost pustiită.

Abia pe la începutul secolului al XIX-lea se iau măsuri de repopulare a Mănăstirii Slatina și se încep lucrări de restaurare care vor dura până către mijlocul secolului. Dar în 1821 se va refugia acolo grupul de luptători eteriști condus de Iordache Olimpiotul, care era urmărit de turci. Călugării au fugit atunci în păduri, luând cu ei cărțile și odoarele pe care le-au putut duce. Cu acest prilej, mănăstirea va suferi un asediu dur și va fi arsă și jefuită. Scriitorul Alecu Beldiman (1760-1826) descrie, în poemul “Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovii întîmplare după răzvrătirea grecilor, 1821″, starea Mănăstirii Slatina după trecerea eteriștilor:

Păcat de a sa pardoseală, că în Moldova alta nu-i,
Toată de marmură roșie, te sfiai picior să pui.
Catapeteasma și strana bucățică n-au rămas
Toate cele dinlăuntru s-au topit, focul le-a ars.

Restaurarea complexului

Începând din anul 1823, Mănăstirea Slatina a fost restaurată prin osârdia mitropolitului Veniamin Costachi și a arhiereului Filaret Beldiman “Apamias”, care a condus o lungă perioadă mănăstirea ca stareț.

Între anii 1823-1828 s-au efectuat lucrări de restaurare a bisericii (s-a demolat zidul despărțitor dintre încăperea mormintelor și naos, s-a repictat biserica) și s-au pus acoperișuri noi de tablă și coloane masive de stejar arhondaricului de lângă poartă. Tot atunci, au fost dărâmate încăperile și beciurile de pe latura estică a Casei Domnești, lungimea clădirii reducându-se la jumătate. De asemenea, au fost modificate tavanele încăperilor și acoperișul. În această clădire a fost amenajată trapeza mănăstirii. Au fost demontate ghizdurile fântânii și s-au depozitat într-una din încăperile ruinate ale trapezei.

Între 1829-1834, arhiereul Filaret Beldiman (1781-1844) a refăcut din temelie turnul de poartă de pe latura de est, așezând o inscripție de 15 versuri, pe o tablă de aramă, care “s-au săpat de Nazarie ieromonahul în Iași, 1834″. Tot atunci au fost demolate chiliile din dreapta turnului, iar în partea stângă a fost construit un corp de chilii cu parter și etaj, având un pridvor deschis, susținut pe coloane neoclasice de lemn. În această clădire a funcționat între anii 1881-1932 un spital (bolniță pentru bolnavi). De asemenea, a fost demolată o clădire cu trei încăperi spațioase, care era lipită de turnul de sud-vest și de zidul sudic. În 1830 s-au turnat două clopote, tot pe cheltuiala arhiereului.

După ce s-a retras din scaunul mitropolitan al Moldovei la 18 ianuarie 1842, Veniamin Costachi (1772-1846) s-a stabilit la Mănăstirea Slatina, unde a tradus 3 volume din “Lucrările lui Teodoret de Cyr” și lucrarea “Îndeletnicire despre buna murire” de Evghenie Vulgaris. Fostul mitropolit a lăsat mănăstirii veșminte, cărți și ultimele sale manuscrise. El a murit acolo la 18 decembrie 1846, fiind înmormântat în afara bisericii, la dorința sa, ca un simplu călugăr. La 30 decembrie 1886, din dispoziția mitropolitului Iosif Naniescu, osemintele lui Veniamin Costachi au fost deshumate și așezate în Catedrala Mitropolitană din Iași, ctitoria sa.

Ulterior și mitropolitul Sofronie Miclescu (1790-1861) s-a retras la Mănăstirea Slatina, după ce a părăsit scaunul mitropolitan al Moldovei, la 18 ianuarie 1861. El a murit acolo la 18 mai 1861, dar a fost înmormântat la Mănăstirea Neamț.

În anul 1915, mănăstirea a fost vizitată de Regina Maria, însoțită de principele moștenitor Carol și principesele Elisabeta și Maria.

Aflată în apropierea graniței Regatului României cu Austro-Ungaria (care stăpânea Bucovina), Mănăstirea Slatina a avut un rol important în timpul primului război mondial. Călugării tineri au mers pe front ca infirmieri, iar călugării bătrâni au îngrijit răniții aduși de pe câmpul de luptă. Luptele desfășurate în apropiere au dus la ruinarea bisericii și a întregii așezări mănăstirești. Complexul monahal a fost renovat în anul 1932, la îndemnul mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, din fondurile exproprierii moșiilor pe care le-a avut mănăstirea în Basarabia. Lucrările au fost coordonate de inginerul Boiu, cu purtarea de grijă a arhimandritului Teofil Luca, starețul mănăstirii.

La 30 august 1949, arhimandritul Cleopa Ilie (1912-1998), pe atunci egumen al Mănăstirii Sihăstria, a fost solicitat de Patriarhul Justinian Marina pentru a-și lua 30 de călugări din obștea Mănăstirii Sihăstria și a se duce ca stareț la Mănăstirea Slatina, pentru a înnoi obștea și viața duhovnicească de acolo. Printre călugării care au viețuit acolo în acea perioadă sunt de menționat: arhimandritul Dosoftei Moraru – mare eclesiarh, protosinghelul Petroniu Tănase – care a organizat corul, protosinghelul Gherontie Bălan, ieromonahul Paisie Olaru – duhovnic al mănăstirii între 1949-1953, ieromonahul Arsenie Papacioc – care a viețuit aici între anii 1952-1958, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – care a viețuit aici între 1952-1954, ierodiaconul Antonie Plămădeală – care a viețuit aici între anii 1950-1954, lucrând ca profesor la școala monahală și fiind hirotonit ieromonah (1953), teologul Andrei Scrima – tuns în monahism la Slatina etc.

Starețul Cleopa a condus Mănăstirea Slatina până în anul 1956, întemeind o obște care a ajuns la peste 80 de viețuitori. A pus în bună rânduială sfintele slujbe de zi și de noapte și Sfânta Liturghie, organizând o școală monahală pentru frați. În plus, Mitropolia Moldovei și Sucevei l-a însărcinat pe arhimandritul Cleopa să supravegheze și să îndrume viața duhovnicească a mai multor mănăstiri din împrejurimi: Putna, Moldovița, Râșca, Sihăstria și schiturile Sihla și Rarău, după modelul Mănăstirii Slatina. Acei ani au fost ani de prigoană, părintele Cleopa fiind anchetat de Securitate și nevoit să se refugieze în Munții Stănișoarei între anii 1952-1954, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc.

La începutul anului 1956, arhimandritul Cleopa s-a retras din ascultarea de stareț al Mănăstirii Slatina, în locul său fiind numit protosinghelul Emilian Olaru. Între anii 1955-1960, au fost efectuate importante lucrări de restaurare și reparații la biserică, la corpul de chilii și la paraclis. Pe vechile fundații ale clădirii aflate odinioară lângă zidul sudic al incintei, a fost ridicată între anii 1955-1958 un edificiu nou, pe restul porțiunii până la turnul de sud-est fiind reconstruit drumul de strajă.

În urma Decretului 410/1959, Mănăstirea Slatina a fost desființată, iar călugării au fost alungați. În august 1962, viața monahală a fost reluată aici, dar cu obște de călugărițe. Conform unor surse, se pare că scriitorul Mihail Sadoveanu a intervenit pentru redeschiderea mănăstirii.

Alte lucrări de renovare s-au efectuat între anii 1968-1973, când s-au restaurat chiliile de pe latura de est, turnul porții și turnul-clopotniță.

Printre stareții Mănăstirii Slatina sunt de menționat următorii:

• Calinic Miclescu (1822-1886) – a fost egumen al Slatinei între anii 1851-1858; a fost hirotonit la 2 februarie 1855 ca arhiereu titular cu titlul “Hariupoleos”. A devenit ulterior mitropolit al Moldovei și apoi mitropolit primat al României.
• Cleopa Ilie (1912-1998) – a fost stareț la Slatina (1949-1956). Este unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici români.
• Adrian Hrițcu (n. 1926) – a fost egumen (1957) și apoi stareț la Slatina (1959); în anul 1959 este transferat ca preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași și apoi devine episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor (1973-1980), episcop-vicar al Arhiepiscopiei misionare ortodoxe române pentru Europa Centrală și Occidentală, cu sediul la Paris (1980-1982) și apoi arhiepiscop al aceleiași eparhii (1982-1990).

Centru de cultură

În decursul timpului, Mănăstirea Slatina a fost un mare centru de cultură și artă medievală românească. Ctitorul a înființat aici o bibliotecă cu cărți tipărite și manuscrise, precum și o școală de muzică, la care au învățat și tineri din Galiția. Aici s-au lucrat cu multă măiestrie țesături, broderii, miniaturi, s-au copiat cronici.

Mănăstirea Slatina a reprezentat un centru de cultură slavonă. Aici a viețuit cronicarul Isaia, devenit apoi egumen al mănăstirii și apoi episcop al Rădăuților (1572-1580). El a copiat “Letopisețul de la Putna” (scris în limba slavonă înainte de 1561 și considerat cea mai veche cronică din Moldova), un cronograf până la 1425, o cronică bulgărească și una sârbească. Când a devenit episcop la Rădăuți, el a lăsat la Slatina o adevărată școală de caligrafi și miniaturiști.

În 1844-1845, Veniamin Costachi a tradus la Slatina 3 volume din “Lucrările lui Teodoret de Cyr”. La sfârșitul anului 1844 a tradus “Îndeletnicire despre buna murire” de Evghenie Vulgaris.

La jumătatea secolului al XIX-lea, la Mănăstirea Slatina a funcționat o Școală Gregoriană destinată pregătirii viitorilor clerici.

Biserica “Schimbarea la Față”

Biserica “Schimbarea la Față” este o capodoperă a arhitecturii medievale românești și se remarcă prin somptuozitate, rafinamentul artistic, măiestria și complexitatea ornamentației.

Arhitectura bisericii

Biserica “Schimbarea la Față” este construită din piatră brută cu amestec de cărămidă de către meșteri pietrari bistrițeni, care au îmbinat elemente de arhitectură medievală tradițională cu elemente moderne. După unele opinii, ea se aseamănă ca plan cu Biserica Sfântul Ioan din Piatra Neamț (ctitorită de Ștefan cel Mare) , iar după altele cu biserica Mănăstirii Probota.^[10] Ea are dimensiuni monumentale (40 m lungime și 36 m înălțime), fiind considerată printre cele mai înalte biserici din Moldova.

Biserica are plan triconc, cu abside laterale înscrise în grosimea zidului și cu o turlă octogonală deasupra naosului. Zidurile sunt susținute de 9 contraforturi (două în colțurile dinspre vest, câte trei pe laturile de nord și de sud și unul mic în axul absidei altarului). Edificiul este înconjurat de un singur rând de ocnițe, dispuse sub streașină. Absida altarului este decorată cu 13 firide alungite. Turla este de formă octogonală și se înalță pe o bază stelată, înecată pe jumătate în acoperiș. Ea este împodobită cu firide și ocnițe.

Intrarea în lăcașul de cult se face prin două uși dispuse pe laturile de nord și de sud ale pridvorului, cu ancadramente de piatră terminate în acoladă. Cea din partea de nord a fost închisă însă. Ferestrele sunt largi și au ancadramente de piatră în stil gotic.

Interiorul bisericii este împărțit în mai multe încăperi: pridvorul închis, pronaosul, încăperea mormintelor, naosul și altarul. Pridvorul are la partea superioară o boltă semicilindrică dispusă transversal, susținută de două arce dublouri. Încăperea este iluminată prin trei ferestre dispuse pe peretele dinspre vest, cu ancadramente în stil gotic.

Printr-o ușă încadrată de muluri, în arc frânt, se intră în pronaos. Această încăpere are două calote sferice, separate printr-un arc transversal, întărit de nervuri și de pilaștri de piatră angajați. Din pronaos se intră în naos printr-un portal în stil gotic, încadrat de muluri sculptate. Încăperea mormintelor a fost desființată în secolul al XIX-lea, prin demolarea peretelui despărțitor. Astfel, s-a realizat o lărgire a naosului. Deasupra naosului se află cupola centrală cu o turlă înălțată pe sistemul obișnuit al arcelor moldovenești.

Iconografia

Pictura originală a bisericii a fost realizată în secolul al XVI-lea de zugravi necunoscuți din Moldova. Ea a fost distrusă în timpul luptelor din 1821 dintre eteriștii refugiați în mănăstire și turci, când biserica a fost incendiată.

Pictura a fost refăcută după cea originală de pictori anonimi, fiind realizată în frescă, în stil neo-bizantin. O inscripție pe peretele de la intrarea în pronaos precizează că repictarea lăcașului de cult a fost finalizată în anul 1828. “Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânta biserica Ta, întru frica Ta. Doamne povățuiește-mă întru dreptatea Ta; pentru vrăjmașii mei îndreptează înaintea Ta calea mea. 1828 iulie 20″.

Pe peretele vestic al pronaosului, în stânga intrării, se află tabloul votiv în care este reprezentată întreaga familie a ctitorului: domnitorul Alexandru Lăpușneanu, Doamna Ruxandra și cei 8 fii (4 băieți și 4 fete).

În exterior, biserica n-a avut pictură exterioară, fiind acoperită cu un strat de tencuială.

Odoare de preț

Printre odoarele de preț de care dispune Mănăstirea Slatina menționăm următoarele:

• o parte din capul Sfântului Grigorie Teologul (328-389) – adusă în Moldova de la Constantinopol de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu. El a fost așezat într-o raclă ferecată cu argint și cu pietre scumpe, după cum spune cronicarul Ion Neculce. În timpul primului război mondial, mai multe racle cu moaște de sfinți (printre care și racla cu moaștele Sf. Grigore) au fost duse la adăpost în Rusia țaristă, odată cu tezaurul României. Abia în 1956, URSS-ul a restituit României o mică parte din tezaur, printre care și raclele cu moaștele sfinților. Raclele cu moaștele și celelalte obiecte de cult de preț au fost duse însă la Muzeul Național de Artă din București.

În urma intervenției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, racla cu moaștele Sfântului Grigorie Teologul a fost readusă la 12 februarie 2001 la Mănăstirea Slatina. Ea s-a aflat timp de 10 zile în biserica Mănăstirii “Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, de unde a fost dusă în procesiune la Slatina, fiind însoțită de un sobor de preoți în frunte cu arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților.

• o Evanghelie tipărită la Mănăstirea Neamț în 1821, ferecată în argint și poleită cu aur, donată de arhiereul Filaret Beldiman “Apamias”
• un Chivot mic de argint cu inscripția “Veniamin Costachi, 1828″
• un Chivot mare de argint, cu cinci turle, cu inscripția “Veniamin Costachi, 1829″
• un Chivot mic, cu inscripția “Sunt un mic (ucenic) al … mitropolitului Veniamin Costachi – anul 1834 iulie”, despre care se bănuiește că ar fi fost donat de arhiereul Filaret Beldiman

În trecut, Mănăstirea Slatina fusese înzestrată cu mult mai multe odoare de preț. Un Aer donat de Lăpușneanu în 1556, cu o inscripție în limba slavonă, precum și alte 15 obiecte de cult provenind de la Slatina se află în prezent la Muzeul Național de Artă din București. Tronul domnesc se păstrează la Muzeul Etnografic din Iași. Un rând de veșminte arhierești și o Evanghelie de la mitropolitul Veniamin Costachi se află la Catedrala Mitropolitană din Iași.

Necropolă domnească

Mănăstirea Slatina este necropolă domnească, aici fiind înmormântată familia domnitorului Alexandru Lăpușneanu, ctitorul lăcașului de cult.

În partea dreaptă a pronaosului se află mormântul domniței Teofana, una din fiicele lui Alexandru Lăpușneanu. Lespedea sa funerară are o frumoasă ornamentație și inscripția: “Acest mormânt l-a făcut Io Alexandru Voievod, fiicei sale Teofana, care s-a strămutat la veșnicile lăcașuri în anul 7069″ (1561).

Între pronaos și naos a fost amenajată o încăpere a mormintelor. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, peretele despărțitor care separa încăperea mormintelor de naos a fost demolat pentru lărgirea naosului. După distrugerea camerei mormintelor, osemintele ctitorilor s-au strămutat în mormântul domniței Teofana.

Lângă peretele sudic, se afla mormântul domnitorului Alexandru Lăpușneanu, deasupra căruia era o lespede cu următoarea inscripție în limba slavonă: “(Acest mormânt este al monahului) Pahomie, care s-a strămutat din viața de aici, la veșnicile lăcașuri, și a fost îngropat aici, în ctitoria lui cea nouă, în anul 7076 luna mai 5″ (1568).

De-a lungul aceluiași perete se afla mormântul domniței Teodora, o altă fiică a lui Lăpușneanu. Inscripția în limba slavonă ce se află pe lespedea funerară a mormântului său conține următoarele cuvinte: “Acest mormânt l-a făcut și l-a înfrumusețat Doamna Ruxandra, fiicei sale Teodora, care s-a strămutat la veșnicile lăcașuri în anul 7073″ (1565). Tot aici se afla și mormântul Doamnei Ruxandra, decedată în anul 1570.

În afara bisericii se mai află și alte morminte. În partea sudică a bisericii se află încastrată în zid piatra funerară a ieromonahului Nil, al doilea egumen al mănăstirii, cel care a amplasat pisania. Pe piatra tombală este următoarea inscripție: “Aici este mormântul unde zace robul lui Dumnezeu ieromonahul Nil, egumenul, care s-a strămutat la veșnicile lăcașuri în anul 700 … luna …” Deși data morții nu a mai fost completată, se știe că el a murit după anul 1603. Pe soclul pridvorului, pe latura de vest, se află o piatră funerară cu un fragment de inscripție în limba slavonă.

Lângă zidul bisericii, la dreapta altarului, se află locul unde a fost înmormântat Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei (1803-1808, 1812-1821 și 1823-1842). Acesta s-a retras din scaunul mitropolitan la 18 ianuarie 1842 și s-a stabilit la Mănăstirea Slatina, unde a murit la 18 decembrie 1846. La dorința sa, a fost înmormântat sub streașina bisericii pentru ca “picăturile de ploaie să-i sfredelească piatra funerară”. La 30 decembrie 1886, după sfințirea noii catedrale mitropolitane din Iași (la care Veniamin Costachi era considerat ctitor), osemintele sale au fost strămutate în Catedrala din Iași. Mormântul său era inițial străjuit de un gard de fier. În anul 1986, la 100 ani de la strămutarea osemintelor, mitropolitul Teoctist Arăpașu a amplasat o placă tombală peste locul unde a fost mormântul lui Veniamin Costachi. Pe această piatră se află următoarea inscripție: “Aici a fost înmormîntat mitropolitul Veneamin Costache (+1846): osemintele sale au fost strămutate la anul 1886 în Catedrala Mitropolitană din Iași, ctitoria sa. Piatra este pusă în anul 1986. De către I.P.S. Teoctist. Mitropolitul Moldovei și Sucevei.”

Alte construcții

Zidurile de incintă și turnurile

Mănăstirea Slatina are aspectul unei fortărețe medievale în formă de patrulater neregulat. Aspectul ei ne determină să credem, că pe lângă rolul strict religios, Mănăstirea era destinată să servească drept loc de rezistență și de apărare în vremurile de restriște.

Biserica este înconjurată de ziduri groase ca de cetate, care închid o incintă aproape pătrată, cu trei laturi egale și a patra formată din două curtine ce se întâlnesc în triunghi deschis, sub turnul de poartă de pa latura estică. Zidurile sunt construite din bolovani de râu, cu stânci de legătură la colțuri (tăiate din muntele vecin) și au o înălțime de 6–7 m și o grosime de 1,50 – 1,80 m. Zidurile sunt prevăzute cu drum de strajă și cu metereze, precum și cu bastioane masive la toate colțurile.

Pe latura de est, terenul era instabil, astfel încât a trebuit să fie înălțat, cu acest prilej fiind ridicat și zidul din acea parte. La mijlocul laturii de est, unde se întâlnesc cele două curtine, se află un turn cu un gang supralărgit la parter pe unde se intra în incinta fortificată. Astăzi intrarea se face pe o poartă de pe latura de vest. De ambele părți ale acestui turn, în interiorul incintei, au existat inițial două corpuri de clădiri fără etaj, având deasupra loc un drumul de strajă, prevăzut cu creneluri de apărare. Între anii 1830-1834, arhiereul Filaret Beldiman “Apamias” a refăcut din temelie turnul de poartă de pe latura de est. Turnul are coloane neoclasice angajate, pe ambele fațade și era inițial mult mai înalt, având două etaje. La etajul său se află paraclisul de iarnă cu hramurile Sf. Nicolae și Sf. Spiridon. Tot atunci au fost demolate chiliile din dreapta turnului, iar în partea stângă a fost construit un corp de chilii cu parter și etaj, având un pridvor deschis, susținut pe coloane neoclasice de lemn. Această clădire a fost utilizată ca spital.

Turnul de sud-est este cunoscut sub denumirea de “Turnul bibliotecii”, aici fiind adăpostite de la începutul secolului al XIX-lea, cărțile mănăstirii. El are o formă paralelipipedică, fiind format dintr-un parter și două etaje. Intrarea în turn se face prin două uși cu portale semicirculare la partea superioară. Se poate intra atât printr-o ușă aflată la nivelul pavajului curții, cât și printr-o ușă ce ducea de la drumul de strajă de pe zidul de sud. Încăperea de la parter era folosită ca depozit de provizii pentru corpul de gardă care apăra mănăstirea. Încăperea de la primul etaj este boltită și avea un meterez îngust orientat către poartă. De aici se poate urca la etajul II printr-o scară de piatră adâncită în grosimea zidului. Încăperea de la etajul II este boltită și avea două metereze către curte.

În turnul din colțul sud-vestic se află Paraclisul “Sf. Trei Ierarhi”. Acesta este situat la primul etaj al turnului, având o intrare încadrată de un chenar de piatră, cu o cornișă în stil renascentist. Paraclisul este format dintr-un naos pătrat, cu o mică absidă la est, acoperit cu o boltă semisferică. Lipit de turnul de sud-vest și de zidul sudic a existat până în prima jumătate a secolului al XIX-lea o clădire cu lungimea de 30 m și lățimea de 6,20 m. Această casă avea trei încăperi spațioase, după cum s-a descoperit cu prilejul cercetărilor arheologice. Între anii 1955-1958, pe vechile fundații a fost ridicată o clădire nouă, pe restul porțiunii până la turnul de sud-est fiind reconstruit drumul de strajă.^[9]

În turnul de nord-vest se află clopotnița. Acest turn are ferestre mari, în stil gotic, terminate în arc frânt.

Casa Domnească și fântâna

Între biserică și curtina de sud se află fosta reședință voievodală a domnitorului construită în anul 1561. Clădirea era inițial mult mai spațioasă, având fațada principală cu o lungime de 40 m. După Revoluția din 1821 au fost dărâmate încăperile și beciurile de pe latura estică, lungimea clădirii reducându-se la jumătate. Ruinele de fundații ale încăperilor dărâmate au fost scoase la iveală de săpăturile arheologice din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Tot atunci au fost modificate tavanele încăperilor și acoperișul. În această clădire a fost amenajată trapeza mănăstirii.

Casa Domnească păstrează uși și ferestre în stilul Renașterii. Intrarea în casele domnești se făcea printr-un portal, marcat de o frumoasă ramă de piatră, de pe latura dinspre biserică. Ferestrele au rame de piatră, compuse din câteva profile în stil renascentist transilvănean. Tinda de la intrare separă clădirea în două, de o parte și de alta a sa aflându-se două săli spațioase. În încăperea de pe latura vestică se putea intra și din afară, pe o ușă aflată la nivelul pavajului curții. Alte două intrări aflate pa latura sudică duceau la un grup de încăperi mai mici.

În prezent, în Casa Domnească se află Muzeul mănăstirii. Aici sunt păstrate țesături scumpe, între care unele și cu portretele familiei ctitorului.

Deasupra intrării în Casa Domnească se află o pisanie în limba slavonă, cu următorul text: “Acest izvor și cu fântâna le-a făcut Alexandru-Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei; la anul 7069, s-a scris” (1561). Pisania provine de la fântâna domnească construită de Lăpușneanu

Între biserică și Casa Domnească exista o frumoasă fântână arteziană, construită în timpul domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Fântâna era alimentată cu apă de la un izvor din apropiere, care circula printr-un sistem de olane. La începutul secolului al XIX-lea, s-au demontat ghizdurile fântânii și s-au depozitat într-una din încăperile ruinate ale trapezei. Cu ocazia săpăturilor arheologice din 1954, într-una din camerele dărâmate ale Casei Domnești au fost găsite fragmente din partea exterioară a fântânii: ghizdurile de marmură și un basorelief cu un cap de gorgonă (element ornamental amintind de Renașterea italiană).

Sursa: Wikipedia

Hram: inaltarea Domnului, Acoperamantul Maicii Domnului

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Schitul Sihastria Rarau a fost infiintat in 1541, de Petru Rares, pe locul unei sihastrii a Cuviosului Sisoe, de la sfarsitul sec. al XV-lea.  In 1994 este sfintita biserica mare, cu hramul inaltarea Domnului, care s-a pictat in 1998. S-au mai inaltat un paraclis cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului, chilii si un arhondaric – sub staretia arhim. Ilarion Neagoe. In acest locas se gasesc 7 sfinte icoane facatoare de minuni, care aduc vindecare si alinare celor bolnavi.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/manastiri/manastirea-sihastria-raraului-117724.html

Manastirea Sf. Stefan cel Mare si Sfant.Loc Ciocanesti-Suceava

Hram: Sf. Stefan cel Mare

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Manastirea Sfantul Stefan cel Mare si Sfant a fost sfintita in 2005 de IPS Pimen. In prezent, in incinta Manastirii Sfantul Stefan cel Mare si Sfant se afla in constructie o biserica mai mare.

Manastirea Sf Ioan cel Nou de la Suceava-Suceava

Hram: Sf.M.MC. Gheorghe, Sf Ioan cel Nou

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” este o mănăstire ortodoxă din România, construită în perioada 1514-1522 în orașul Suceava. Ea se află situată pe strada Ioan Vodă cel Cumplit nr. 2, pe drumul spre Cetatea de Scaun a Sucevei. Biserica mănăstirii are hramurile Sfântul Gheorghe (sărbătorit în fiecare an pe 23 aprilie) și Sfântul Ioan cel Nou (sărbătorit în fiecare an pe 24 iunie).

Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou a îndeplinit rolul de reședință mitropolitană a Moldovei (1522-1677), fiind în prezent reședință a arhiepiscopilor Sucevei și Rădăuților (din 1991). Aici se află moaștele Sf. Ioan cel Nou, aduse în anul 1589 de la Biserica Mirăuți (fosta catedrală mitropolitană a Moldovei).

Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05469 și fiind formată din 5 obiective:

• Biserica „Sf. Gheorghe” – datând din 1514-1522 și având codul SV-II-m-A-05469.01;
• Clisiarnița – paraclis – datând din 1629 și având codul SV-II-m-A-05469.02;
• Stăreția – datând din secolul al XIX-lea și având codul SV-II-m-A-05469.03;
• Corpul de chilii – datând din secolul al XIX-lea și având codul SV-II-m-A-05469.04;
• Turnul clopotniță – datând din 1589 și având codul SV-II-m-A-05469.05.

În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Sf. Gheorghe” din cadrul mănăstirii, împreună cu alte 6 biserici din nordul Moldovei (Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Probota și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.

Istoric

Fondarea mănăstirii și aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou

Tradiția păstrată din bătrâni atestă faptul că pe acest loc a ființat o biserică de dimensiuni reduse, care nu s-a mai păstrat.

În anul 1513, Biserica Mirăuți (catedrala mitropolitană a Sucevei din acel moment) a fost puternic devastată de un incendiu. Ca urmare a devastării catedralei mitropolitane, domnitorul Bogdan al III-lea al Moldovei (1504-1517), fiul lui Ștefan cel Mare, a început în anul 1514 construirea unei noi biserici cu rol de catedrală mitropolitană. Voievodul a trecut la cele veșnice în anul 1517, biserica fiind ridicată numai până la nivelul ferestrelor.

Construcția noii biserici cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință (prăznuit în fiecare an la 23 aprilie), a fost finalizată în anul 1522 de fiul lui Bogdan, Ștefăniță Vodă (1517-1527). Meșterii care au construit biserica sunt necunoscuți.

Pe peretele de nord al pridvorului, deasupra portalului, se află pisania scrisă în limba slavonă și care are următorul text: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a voit binecredinciosul și de Hristos iubitorul Io Bogdan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, să zidească biserica Mitropoliei Sucevei, unde este hramul Sfântului Mare Mucenic și Purtător de biruință Gheorghe și a început a zidi în anul 7022 (=1514) și nu a izbutit să o săvârșească, iar fiul său Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn Țării Moldovei, cu ajutorul lui Dumnezeu, a zidit de la ferestre în sus și a săvârșit-o în anul 7030 (=1522) a lunii noiembrie șase și a domniei sale al șaselea curgător și s-a sfințit de mâna Prea Sfințitului Mitropolit Chir Teoctist”.

A fost destinată a fi noul sediu al Mitropoliei Moldovei și a fost pictată, atât la interior cât și la exterior, între anii 1532-1534, în timpul domniei lui Petru Rareș, programul iconografic fiind caracteristic monumentelor realizate în această perioadă. În 1579 mitropolitul Teofan de la Râșca a adăugat exonartexul (pridvorul).

Mutarea reședinței mitropolitane la Iași

În anul 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat capitala Principatului Moldovei de la Suceava la Iași, dar cu toate acestea scaunul mitropolitan a rămas în vechea capitală. Viitorii mitropoliți au condus treburile administrative ale Mitropoliei fie din noua capitală, fie din Suceava. Biserica „Sf. Gheorghe” a rămas cu numele de vechea catedrală și era condusă numai de un proistos, care era și dichiul Mitropoliei. Mănăstirea era proprietară a moșiilor Bosanci, Lisaura și Cut, ale căror venituri le încasa, ea aflându-se pe moșia Cutul Mitropoliei.

În anul 1589, domnitorul Petru Șchiopul (1574-1577, 1578-1579 și 1583-1591) a mutat aici moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Biserica Mirăuți (unde fuseseră aduse de Alexandru cel Bun în 1402). Tot atunci a fost adăugat un pridvor și s-a construit turnul clopotniță de pe latura nordică a incintei.

La Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava a funcționat o școală teologică, sprijinită de marii mitropoliți ai vremii. Tot acolo au lucrat caligrafi, gravori în lemn și în metal, miniaturiști sau dascăli de limba română, greacă sau slavonă.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Antonie Ruset a construit chilii încăpătoare în jurul Bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iași, mutând reședința Mitropoliei Moldovei numai la Iași. În aceste case s-a mutat în anul 1677 mitropolitul Dosoftei Bărilă (1671-1674, 1675-1686), unul dintre cei mai mari cărturari români ai vremii.

În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, oștile regelui Jan Sobieski, care se retrăgeau din Moldova ca urmare a eșecului în campania antiotomană, l-au luat ca ostatic pe mitropolitul Dosoftei, împreună cu tezaurul Mitropoliei și cu moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Ierarhul român a trăit în orașul Zolkiev (astăzi orașul Jovkva din Ucraina) până la sfârșitul vieții (în 1693). Biserica a fost restaurată de mitropolitul Iacov Putneanul între anii 1751-1760.

Situația mănăstirii după ocuparea Bucovinei

În anul 1775, Suceava și partea de nord-vest a Principatului Moldovei a fost anexată de către Imperiul Habsburgic. Cu toate acestea, Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava a rămas sub administrarea Mitropoliei Moldovei, fiind metoc al acesteia și rămânând sub patronajul mitropoliților de la Iași. Mitropolia Moldovei și-a exercitat patronajul asupra bisericii „Sf. Gheorghe” din Suceava, vechea catedralã mitropolitană. Ea avea dreptul de a numi egumenul mănăstirii și pe slujitorii de la moaștele Sf. Ioan cel Nou, trebuind, în schimb, sã asigure întreținerea personalului slujitor, procurarea veșmintelor preoțești și a cărților liturgice și să suporte reparațiile curente la biserică, clopotniță, clisiarniță, chilii și ziduri împrejmuitoare.

La 14 septembrie 1783, după 97 de ani de pribegie prin țări străine, moaștele Sf. Ioan cel Nou au fost readuse la Suceava ca urmare a demersurilor bucovinenilor (și în special a episcopului Dosoftei Herescu al Bucovinei) către autoritățile poloneze și austriece, fiind retrocedate în timpul împăratului Iosif al II-lea al Austriei (1780-1790). Acest lucru a fost posibil ca urmare a faptului că la acea dată atât partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orașul Suceava, cât și o parte din Polonia (cu orașul Zolkiew) erau încorporate în Imperiul Habsburgic. Episcopul Dosoftei Herescu a organizat aici o școală bisericească. În clădirile mănăstirii a funcționat o școală clericală din 1786 și apoi Institutul Teologic începând din 1826.

În anul 1796 a fost înlocuită catapeteasma, cu acest prilej fiind demolat zidul despărțitor dintre naos și pronaos. Mitropolitul Veniamin Costachi, care a viețuit între anii 1821-1823 la mănăstire în timpul exilului său, a dispus efectuarea unor lucrări de restaurare în perioada 1827-1828 care au urmărit construirea unui zid de incintă, repararea chiliilor, acoperirea bisericii și a turnului clopotniță cu draniță, pardosirea bisericii cu lespezi de piatră și ulterior adăugarea unui pridvoraș în fața intrării nordice (1837).

Patronajul Mitropoliei Moldovei asupra Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava a fost contestat o vreme de către ierarhii ortodocși ai Bucovinei, fiind în cele din urmă recunoscut oficial ca îndrituit de către episcopul Isaia Băloșescu prin actul nr. 1237 din 6/18 octombrie 1825. În mănăstire a existat o bibliotecă națională în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aici păstrându-se și astăzi cărți printre care și “Dorințele Partidei Naționale din Moldova – August 1848, tipărite de Mihail Kogălniceanu, în refugiu. Tot aici au poposit și episcopul Melchisedec Ștefănescu și istoricul Nicolae Iorga în timpul călătoriilor prin Bucovina.

Ca urmare a degradării complexului mănăstiresc, arhimandritul Melchisedec Lemeni, egumenul mănăstirii, a înaintat mai multe cereri de alocare de bani pentru reparații. În 1843 el a adresat o cerere Vorniciei Moldovei, prin care solicita rezidirea a două chilii care erau degradate, costul acesteia fiind estimat la 1607 florini și 32 creițari. Deși domnitorul Moldovei a aprobat ca banii să se aloce din veniturile Mitropoliei, se pare că Mitropolia Moldovei nu a avut bani, iar lucrările nu s-au efectuat. Egumenul Lemeni adresa în 1847 o cerere Miinisterului Cultelor, prin care solicita efectuarea unor lucrări de reparație necesare și anume: acoperirea din nou a bisericii, văruirea ei și îndepărtarea decorațiunilor stricate, pardosirea ei, finalizarea zidului împrejmuitor, acoperirea turnului clopotniță și confecționarea unei noi uși la biserică. Costul lucrărilor era apreciat de inginerul statului Țon Smigalschi la 1907 florini și 34 creițari argint. Departamentul averilor bisericești din Moldova a aprobat efectuarea lucrărilor de reparații, dar alocarea banilor a fost amânată din cauza lipsei de fonduri.

În 1849, după moartea arhimandritului Melchisedec Lemeni, a izbucnit un nou conflict între autoritățile bisericești de la Iași și Cernăuți. Mitropolia Moldovei, cu avizul Ministerului Cultelor, a numit ca egumen pe arhimandritul Dosoftei Tișcovici, ce era egumen Mănăstirii Dragomirna din Bucovina, dar Episcopia Bucovinei a contestat dreptul de numire a proistosului mănăstirii din Suceava de către Mitropolia Moldovei, episcopul Eugenie Hacman susținând că Mitropolia de la Iași are numai drept de patronaj și nu poate numi proistosul mănăstirii, ci are doar dreptul de a alege proistosul din lista propusă de Consistoriul Bucovinei. Acest diferend a evoluat, antrenând și guvernele austriac (apoi austro-ungar) și cel al Principatelor Unite. Mitropolia Moldovei a fost obligată la plata chiriei preoților de mir care locuiau în anexele Mănăstirii și i s-a impus să obțină acordul prealabil al guvernului imperial înainte de efectuarea oricăror lucrări de reparații la biserica „Sf. Gheorghe” din Suceava.

Într-un raport din 18/30 mai 1869 adresat Căpităniei Districtului de la Cernăuți, egumenul Darie Ternovschi afirmă că „la statornicirea mea în funcție la această biserică în anul 1858 am găsit biserica, turnul clopotniță, precum și locuințele în cea mai deplorabilă stare, casile de locuință le-am aflat lipsite de orice mobile”, ceea ce însemna că Mitropolia Moldovei nu a mai alocat sumele promise. Adunarea Legislativă a Moldovei a hotărât în 1860 subvenționarea mănăstirii de la Suceava, iar ministrul cultelor a dispus alocarea a 6.000 de lei anual. Egumenul mai sus-amintit a efectuat în anii 1860 și 1861 unele reparații: a acoperit biserica și turnul clopotniță cu șindrilă, a văruit biserica pe dinafară, a reparat turnul clopotniță, a retopit și returnat clopotele crăpate, a procurat veșminte și obiecte de cult noi. În toamna anului 1868 s-a început realizarea unor lucrări de reparații radicale, supervizate de arhitectul imperial Joseph Hlavka, dar acestea au fost oprite în vara anului 1869 din dispoziția guvernului austriac care a contestat dreptul de patronaj al Mitropoliei Moldovei asupra bisericii.

Lucrările de restaurare au fost mult timp întârziate ca urmare a diferendumului dintre Mitropoliile Moldovei și cea a Bucovinei asupra patronatului bisericii vechii catedrale mitropolitane. Mitropolitul Iosif Naniescu a înaintat mai multe adrese (la 2 martie 1892, 8 februarie 1894 și 14 august 1899) către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice căruia îi atrăgea atenția asupra necesității restaurării urgente a Bisericii „Sf. Gheorghe din Suceava”, restaurarea evaluată la 80.000 lei. În perioada 1894-1896 s-a construit o casă cu mai multe încăperi ce servea ca locuință pentru egumen și pentru primirea oaspeților, s-a reamanajat chilia pentru monahi, s-au înălțat trei hale pentru adăpostirea pelerinilor, s-a construit o șură și două grajduri.

Restaurări ulterioare

Între anii 1898-1910, arhitectul austriac Karl Romstorfer a efectuat lucrări de restaurare a întregului complex mănăstiresc. Lucrările efectuate aici au avut ca finalitate:

• curățarea picturii interioare de fum și reîmprospătarea sa de către pictorul vienez Johann Viertelberger (1906-1909)
• înlocuirea ramelor ferestrelor și a portalului pridvorului
• retencuirea fațadei
• acoperirea bisericii cu țiglă colorat-smălțuită
• înălțarea turnului clopotniță cu un etaj și o turlă, fiind decorată partea superioară a zidurilor cu firide și cu ocnițe. Acoperișul turlei a fost realizat tot din țiglă colorat-smălțuită.

După finalizarea lucrărilor de restaurare, biserica „Sf. Gheorghe” a fost resfințită la 19 septembrie /2 octombrie 1910 de către mitropolitul Vladimir de Repta al Bucovinei și Dalmației, arhimandritul Ghedeon Balmoș, arhimandritul Ipolit Vorobchievici (starețul Mănăstirii Dragomirna) și un sobor de preoți. Mitropolia Moldovei a fost reprezentată de Al. Simionescu, protopresviter al jud. Botoșani, dr. D. Grigorescu, protopopul jud. Dorohoi, și Valerie Iordăchescu, protoiereul jud. Suceava. La acest eveniment au participat guvernatorul Bucovinei, Oktavian Ritter Regner von Bleyleben, și alți funcționari înalți.

În perioada primului război mondial, pentru a fi mai bine ocrotite, moaștele Sf. Ioan cel Nou au fost duse în toamna anului 1914 în biserica ortodoxă română din Viena. Ele au fost readuse în Biserica “Sf, Gheorghe” din Suceava la 25 iulie 1918.

O altă serie de lucrări de restaurare ale complexului monahal au fost executate în perioada 1967-1968, cu cheltuiala statului și a Mitropoliei Moldovei și Sucevei, fiind reparate corpurile de chilii. Tot atunci a fost introdusă încălzirea centrală în biserică și în clădirile din incintă.

În anul 1991, odată cu înființarea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Biserica „Sf. Gheorghe” din cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou din Suceava devine catedrală arhieposcopală. Tot atunci s-au început lucrările pentru construirea unui paraclis în curtea mănăstirii.

În prezent, hramul principal al mănăstirii se ține pe 24 iunie – Aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou.

Stareți

Printre stareții (sau priorii) mănăstirii au fost mai mulți episcopi sau viitori episcopi:

• ieromonahul Mihail (1783-1792)
• ieromonahul Anton Ilievici (1792-1811)
• ieromonahul Iosif Carașchevici (1811-1816)
• arhimandritul Melchisedec Lemeni (1816-1849)
• ieromonahul Dositei Tișcovici (1849-1856) – egumen al Mănăstirii Dragomirna
• ieromonahul Iustin Cantemir (1856-1858)
• arhimandritul-mitrofor Darie Ternovschi (1858-1888)
• ieromonahul Galaction Mleșniță (1888)
• arhimandritul-stavrofor Emanoil Ciuntuleac (1888-1903)
• ieromonahul Pancratie Sidorovici (1903-1904)
• arhimandritul-mitrofor Ghideon Balmoș (1904-1913)
• ieromonahul Pancratie Sidorovici (1913-1914)
• arhimandritul-mitrofor Inochentie Ștefanelli (1914-1934)
• episcopul Partenie Ciopron (1950-1961) – episcop al Armatei (1937-1948) și locțiitor de episcop la Bălți (1941-1944), viitor episcop al Romanului și Hușilor (1961-1978)
• protosinghelul Nestor Vornicescu (1962-1966) – viitor episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei (1970-1978) și mitropolit al Olteniei (1978-2000)
• arhimandritul Eftimie Luca (1966-1972) – viitor arhiereu-vicar al Eparhiei Romanului și Hușilor (1972-1978), episcop al Romanului și Hușilor (1978-1994), episcop al Romanului (1994-2009), arhiepiscop al Romanului și Bacăului (din 2009)
• arhimandritul Pimen Zainea (1974-1978) – viitor episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor (1982-1991) și arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților (1991-)
• arhimandritul Grigore Halciuc
• arhimandritul Vartolomeu Chira

Biserica „Sfântul Gheorghe”

Arhitectura bisericii

Biserica se asemănă prin planul treflat, proporții și trăsături arhitecturale cu Biserica Înălțarea Domnului de la Mănăstirea Neamț. Există și unele deosebiri față de biserica sus-menționată și anume:

• dimensiunile bisericii sucevene sunt mai mari
• înlăturarea gropniței (camera mormintelor) prin lărgirea spațiului naosului spre vest și est. Astfel naosul a fost lărgit spre vest până la zidul pronaosului, iar spre est până în fața altarului.
• abside circulare

Biserica este susținută de 9 contraforturi: două se află în colțurile exonartexului (pridvorului), două sprijină arcul median al pereților pronaosului, câte două încadrează cele două abside laterale și un picior de contrafort susține absida altarului. Edificiul este înconjurat de ocnițe dispuse sub cornișă astfel: un șir pe latura de vest și două șiruri de ocnițe egale caa dimensiuni pe celelalte trei laturi. Pe fețele absidelor se află firide alungite.

Deasupra naosului se află o turlă octogonală zveltă cu patru ferestre în cele patru puncte cardinale, așezată pe două rânduri de baze stelate suprapuse și sprijinită de patru contraforturi pe laturile oarbe.

Biserica a fost acoperită inițial cu învelitoare de plumb, dar aceasta a fost furată în urma invaziilor care au avut loc în Moldova în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Astfel, acoperișul a fost refăcut de mai multe ori din șiță (șindrilă lungă și îngustă confecționată din brad sau fag). Cu prilejul lucrărilor de restaurare conduse de Romstorfer, acoperișul a fost realizat între anii 1904-1910 din țiglă smălțuită și colorată.

În interiorul bisericii se intră printr-un pridvoraș adăugat pe latura nordică în anul 1837 de către mitropolitul Veniamin Costachi, care a înlocuit un altul mai vechi ridicat de mitropolitul Teofan de la Râșca în anul 1579. Ușa de intrare în pridvor se termină printr-un arc în acoladă, portalul de trecere în pronaos se încheie în arc frânt.

În biserică nu se află morminte, ctitorii ei (Bogdan al III-lea și Ștefan al IV-lea) fiind înmormântați la Mănăstirea Putna, iar mitropolitul Teoctist al II-lea (care a sfințit biserica) a fost înmormântat la Mănăstirea Neamț, unde a fost închinoviat.

Iconografia

Biserica a fost pictată în frescă în stil bizantin atât în interior, cât și în exterior. Numele meșterilor nu se cunosc.

Picturile din interior datează din vremea domniei lui Ștefăniță Vodă (1517-1527). Pe pereții pridvorului și pronaosului sunt pictați sfinți prăznuiți de Biserica Ortodoxă (sinaxarul), precum și unele scene din istoria creștinismului (calendarul). Deasupra ușii de intrare în pronaos se află icoana Sfintei Fecioare Maria Glicofilusa. Pe peretele sudic al pronaosului se află imaginea unui ierarh cu camilafcă, pe care specialiștii l-au identificat a fi mitropolitul Teoctist al II-lea, care a sfințit biserica în 1522.

În cupola turlei naosului este pictat Pantocratorul, pe pereții turlei fiind o reprezentare a Liturghiei cerești cu cortegiile de îngeri, Profeții și Apostolii, iar la baza turlei, în pandantivi, se află chipurile celor patru evangheliști. În registrul de sus sunt reprezentate Patimile lui Iisus (Spălarea picioarelor, Împărțirea Veșmintelor, Drumul spre Golgota, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce, Paza Mormântului, Înălțarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh ș.a.), începând dinspre peretele nordic. În partea inferioară a pereților naosului sunt reprezentați sfinții militari.

Tabloul votiv a fost pictat pe partea dreaptă a naosului. La 24 iunie 1589 odată cu aducerea în biserică a moaștelor Sf. Ioan cel Nou a fost amplasat în dreptul tabloului votiv un baldachin de piatră. Cu acest prilej, s-a deteriorat o parte din pictură. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, îndepărtându-se peretele dintre naos și pronaos, a dispărut o bună parte din tabloul votiv, mai exact chipul Mântuitorului, care primea prin Sf. Gheorghe macheta bisericii pictată în miniatură și partea superioară a chipului lui Bogdan al III-lea. Pe porțiunea ce a mai rămas, lângă racla cu moaște, se păstrează o parte din chipul lui Bogdan al III-lea, precum și chipurile fiilor săi, Ștefăniță Vodă și Petru. Ștefăniță este îmbrăcat cu o mantie cu guler, având un șir de perle la mâneci cu marginile împodobite cu pietre prețioase, de formă ovală și foarte mari.

La începutul secolului al XX-lea, s-a amplasat în biserică un baldachin de piatră de dimensiuni mult mai mari, după modul celui de pe vremea lui Petru Șchiopul. Cu această ocazie, s-a deteriorat și s-a acoperit și mai mult ceea ce mai rămăsese din tabloul votiv.

Pe partea opusă tabloului votiv (pe un pilastru de pe peretele sudic) se află zugrăvită scena Aducerii moaștelor Sf. Ioan cel Nou în timpul lui Alexandru cel Bun, iar ceva mai sus se distinge chipul lui Ștefan cel Mare.

În altar sunt reprezentate Maica Domnului, Învierea lui Lazăr și cele două scene din Împărtășania Sfinților Apostoli și 16 Sfinți Ierarhi în registrul de jos.

Din cauza vechimii, multe picturi au fost înecate în fum. Între anii 1906-1909 pictorul vienez Johann Viertelberger a curățat pictura interioară de fum și a reîmprospătat-o stângaci. În prezent, pictura interioară se află în proces de restaurare.

Pictura exterioară datează din vremea lui Petru Rareș (1534) și se aseamănă cu cea de la Humor și Moldovița. Din frescele exterioare păstrate se mai deslușesc doar câteva pe peretele de la sud, mai adăpostit de vânturi și ploi. Frescele păstrate pe latura sudică a bisericii sunt Acatistul Maicii Domnului, Asediul Constantinopolului, Parabola Fiului risipitor (patru scene), Arborele lui Iesei etc. Arborele este încadrat de o parte și de alta de către chipurile a câte șapte filozofi din antichitate ca Platon, Aristotel și alții.

Pe fațada absidei laterale nordice a fost pictat Cinul, Scara Sf. Ioan Sinaitul – în dreptul pronaosului, iar pe fațada sudică este Judecata de apoi acoperită în unele locuri de tencuiala aplicată a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Între anii 1979-1983 s-au desfășurat lucrări de curățare și restaurare a picturii exterioare, cu rezultate deosebite pe fațadele sudică și vestică.

Odoare de preț

Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou a fost înzestrată de-a lungul timpului cu numeroase obiecte de mare valoare artistică-documentară. Sunt de menționat următoarele:

• argintăria de la racla Sf. Ioan cel Nou – 12 plăci de argint gravate de meșteri locali în vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), care înfățișează scene din mucenicia sfântului. Ele au fost așezate pe racla din lemn de chiparos în care se păstrează moaștele. Plăcile sunt lucrate în tehnica au repoussé, ele fiind legate între ele prin benzi fine de filigran de argint cu motive florale.
• cruce cu mâner – sculptată artistic în lemn de chiparos de către Popa Nichifor în 1550 și donată bisericii de către mitropolitul Grigorie Roșca
• 2 xilografuri (clișee tipografice) – săpate înainte de 1632 și donate de mitropolitul Petru Movilă al Kievului
• 2 xilografuri – lucrate de monahul Ioan între anii 1658-1659
• o xilogravură lucrată în anul 1661
• Icoana Mântuitorului Iisus Hristos și Icoana Maicii Domnului din pronaosul bisericii – donate de muzicianul Grigore Vindereu (1830-1888)

Alte construcții

Zidul de incintă

Incinta mănăstirească a fost împrejmuită încă de la început de ziduri de piatră. Odată cu trecerea vremii, zidurile de incintă au fost înlăturate.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost construite noi ziduri de incintă din piatră, de înălțimi reduse.

În iulie 2009, o comisie de specialiști în patrimoniu național de la Ministerul Culturii a constatat că zidul împrejmuitor este crăpat și fisurat în mai multe locuri, el urmând să fie restaurat. În aprilie 2010 a început refacerea zidului de incintă, lucrările fiind executate de SC Matei Construct SRL, după proiectul realizat de dr. arh. Virgil Polizu de la SC Polarh-Design SRL București.

În zidul dinspre sud-vest al incintei au fost încastrate câteva pietre de mormânt cu inscripții în limba slavonă, care arată că în jurul bisericii mitropolitane au fost înmormântați unii demnitari moldoveni din vremurile de demult.

Turnul clopotniță

Turnul clopotniță a fost construit în anul 1589, prin strădania domnitorului Petru Șchiopul, după mutarea în Biserica “Sf. Gheorghe Nou” a moaștelor Sf. Ioan cel Nou. Pe peretele sudic al naosului bisericii se află o inscripție aurită cu următorul conținut: „În anul 7097 (=1589) iunie 24, a acoperit biserica Mitropoliei și a făcut și clopotnița și a adus și pe Sf. Ioan în Mitropolie.”

El a fost amplasat pe latura de nord a incintei, servind și ca intrare în mănăstire. Turnul clopotniță a fost construit din piatră și cărămidă după un plan pătrat (cu latura de 11,80 m) și avea inițial doar un singur nivel zidit din piatră neregulată, prevăzut cu colțari din piatră fălțuită. Apoi apar benzi de câte trei rânduri de cărămizi. Alternarea aceasta o găsim și la turnul Mănăstirii Galata din Iași.

Între anii 1898-1910, arhitectul austriac Karl Romstorfer a efectuat lucrări de restaurare a întregului complex mănăstiresc. Cu acest prilej, tunului i s-a mai adăugat un etaj și o turlă, fiind decorată partea superioară a zidurilor cu firide și cu ocnițe. Acoperișul turlei a fost realizat din țiglă colorat-smălțuită, la fel ca și cel al al bisericii. Astfel, în prezent, turnul măsoară 34 metri.

În cadrul cercetărilor din anul 1939 s-au găsit pe latura de sud a primul etaj urmele ușii prin care se putea pătrunde în clopotniță cu ajutorul unei scări portative de lemn. Ușa prevăzută cu un ancadrament de piatră cioplită a fost înlocuită, umplută și apoi s-a practicat un spațiu pentru fereastră. Zidirea acestei uși a făcut ca accesul în turn să se facă prin practicarea unei tăieturi prin zidul de vest.

În arcada intrării s-a găsit șanțul de glisare al porților culisante și cel al grinzii de baricadare a ușilor. În partea de sus a arcadei tăietura cu o lățime aproximativ de 20 cm, pătrunde în zid până la 58 cm în cheia de boltă, iar lateral 1,66 m spre vest și 1,62 m spre est. Lăcașul pentru grinda ce bloca porțile are 23/24 cm, pătrunde în zid spre est până la aproximativ 4,04 m, iar spre vest aproximativ 0,49 m.

În iulie 2009, o comisie de specialiști în patrimoniu național de la Ministerul Culturii a constatat că intrarea în turn și pereții de la primul etaj sunt fisurați, iar țiglele smălțuite de pe acoperiș au început să fie luate de vânt. Comisia urmează să decidă dacă turnul clopotniță va fi acoperit tot cu țiglă colorată sau se va folosi învelitoare din tablă de cupru.

Clisiarnița-paraclis

Această clădire a fost construită între anii 1626-1629, în partea de nord-est a incintei mănăstirii. Ctitorul paraclisului este mitropolitul cărturar Anastasie Crimca. Clădirea avea rolul de paraclis de iarnă, fiind asemănătoare cu mica biserică din cimitirul Mănăstirii Dragomirna, ctitorită de același înalt ierarh.

Pe clădirea clisiarniței se află o pisanie în limba slavonă, parțial ștearsă. Cu greu se poate descifra din pisanie: „Această eclesiarniță a făcut-o arhiepiscopul kir Anastasie Crimcovici în zilele binecredinciosului Io Miron Barnovschi Voievod, domn al Țării Moldovei, în anul 7… .” Eclesiarnița are dimensiuni relativ mici: 13,65 m lungime, 6,15 m lățime și o înălțime până la streașină de 5,2 m.

Această eclesiarniță avea menirea de a servi în timp de iarnă pentru săvârșirea serviciului divin. Prin faptul că eclesiarnița are trei compartimente se justifică încă o dată folosirea acesteia drept paraclis în timp de iarnă.

Între 1786–1789 în această eclesiarniță a funcționat prima școală catehetică clericală din Suceava, condusă de ieromonahul Daniil Vlahovici. Pe latura vestică, în partea superioară a peretelui au fost pictate în 1895 de către Vladimir Mironescu patru scene ce înfățișează martiriul și aducerea Sf. Ioan cel Nou la Suceava.

În prezent, aici este adăpostit pangarul.

Corpul de chilii

Actualul corp de chilii datează din secolul al XIX-lea.

Stăreția

Clădirea stăreției a fost construită în perioada 1894-1896. Aici a funcționat o școală clericală din 1786 și apoi Institutul Teologic începând din 1826.

Alte construcții

În partea nordică a zidurilor bisericii se află o cruce de piatră pe soclul căreia se află următoarea inscripție: “Această săntă cruce s’au așezat întru onore săntului m.m. (=mare mucenic) JOAN cel nou în ograda săntei vechi mitropolii a Sucevii în dzilele prealuminatului Împĕrat FRANCISC IOSIF I, în têmpul superiorului aceștii vechi Mitropolii prea Cuvioșiei Sale Darie Tarnovețchi Archimandrit-Mitrofor și a Înalt prea Sănției Sale Archiepiscopului și Mitropolitului Bucovinii și Dalmației Doctor SILVESTRU MORARIU ANDRIEVICIU, cu spesele cuviosului Ieromonach-Asistent IERODION CHIFAN spre eterna lui amintire. Suceava în iuniu 1882.” Pe cruce se află o altă inscripție: “Isus pre cruce a murit. Lumea de pacate a mântuit și înviind din mormânt Viață a dat pe pământ”.

Cel care a dat banii pentru construirea crucii a fost ieromonahul Ierodion Chifan (1840-1887), originar din Vicovul de Jos, cojocar de meserie, intrat ca frate în mănăstire (1880), tuns în monahism (1875), hirotonit ierodiacon (1878) și ieromonah (1880), venit în 1881 de la Mănăstirea Putna ca asistent la moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. A murit la 17/29 august 1887, în urma unei paralizii.

În partea sudică a zidurilor bisericii se află o altă cruce pe soclul căreia se află o inscripție cu caractere slavone.

Sursa: Wikipedia

Manastirea Sf Dimitrie Vatra Dornei-Suceava

Hram: Sf. Dimitrie

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Manastirea este situata in municipiul Vatra Dornei, pe valea raului Bistrita. Din izvoarele traditiei se istoriceste ca in aceste imprejurimi a existat o vatra de asezamant sihastresc, de unde se trage si numele strazii pe care este situate manastirea – strada Chilia, de la numele chiliilor in care s-au ostenit vechii calugari.

Odata cu trecerea vremii, Dumnezeu nu a lasat acoperita urma acestor traditii, ci precum `lumina nu se ascunde in obroc si ce se pune sa lumineze celor din casa` , asa a luminat si mintea domnului primar Tomoioaga Gheorghe, din comunca Ciocanesti, care a decis sa deschida acest Sfant Locas.
Lucrarile de constructie au inceput cu binecuvatarea Inalt Preasfintitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei si  Radautilor in anul 1997 si au fost finalizate in anul 2003. Tot la sfarsitul acestui an , pe data de 7 decembrie a avut loc slujba de sfintire a acestui Sfant Locas, fiind terminate si picturile bisericii, care au fost efectuate de pictorul Viorel Costan din Botosani.
Slujba a fost oficiata de Prea Sfintitul Gherasim Putneanul ( acum trecut la cele vesnice), insotit de un sobor de arhierei  si preoti. La inceputul anului 2004, pe data de 10 ianuarie, sub ascultarea Inalt Prea Sfintitului Pimen, au fost trimise de la Manastirea Dragomirna, maica stareta Stavrofora Andreea Rotar, impreuna cu un grup de maici, care au incercat sa aprinda scanteia de monarchism, stinsa pe aceste meleaguri in urma cu multe veacuri.
In incinta manastirii Sf Dimitrie mai exista si un asezamant social, care are in ingrijire 33 de bolnavi, lucrarile de buna functionare  a acestui asezamant fiind coordonate de maica stareta. Incercand sa impleteasca munca cu rugaciunea, personalul manastirii, inafara de ingrijirea batranilor se osteneste savarsind Sfanta Liturghie si cele 7 laude la care participa si batranele, implinind Cuvantul Evangheliei `Nu doar cu paine se va hrani omul ci Cuvantul Lui Dumnezeu`.
Manastirea Sf Dimitrie Izvoratorul de Mir de pe langa albia raului Bistrita, isi desfasoara in continuare cursul  lucrurilor in liniste, nadajduind in ajutorul lui Dumnezeu dobandit din mijlocirile vechilor pustnici care s-au ostenit si au sfintit aceste locuri.

Sursa: http://www.manastireasfdimitrie.ro/info.html

Manastirea Secries.Com Moldovita,Sat Secries-Suceava

Hram: Sfantul Ilie, Acoperamantul Maicii Domnului

Arhiepiscopia Sucevei si Radautilor

Mănăstirea Secrieş din comuna Moldoviţa, judeţul Suceava, a fost gazda taberei de muncă şi rugăciune pentru fete organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocși Români, filiala Iași. Timp de o săptămână, cele 12 participante s-au bucurat de programul liturgic al mănăstirii, au ajutat maicile la treburile gospodărești și au legat prietenii frumoase, hotărând să mai revină la această vatră a liniștii. Şi nu în ultimul rând, au reînvăţat valoarea simplităţii. Mănăstirea Secrieş din comuna Moldoviţa, judeţul Suceava, a fost gazda taberei de muncă şi rugăciune pentru fete organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocși Români, filiala Iași. Timp de o săptămână, cele 12 participante s-au bucurat de programul liturgic al mănăstirii, au ajutat maicile la treburile gospodărești și au legat prietenii frumoase, hotărând să mai revină la această vatră a liniștii. Şi nu în ultimul rând, au reînvăţat valoarea simplităţii.  

Dincolo de zarva lumii, la câțiva kilometri de Vatra Moldoviței, un drum gălbui de țară urcă spre Mănăstirea Secrieș, un așezâmânt tânăr adăpostit ca într-un căuș de pădurile Obcinelor Bucovinei. Mănăstirea de maici îl are ca ocrotitor pe Sfântul Prooroc Ilie şi e sub protecţia Acoperământului Maicii Domunului. Ea veghează de sus și ocrotește prin rugăciunile ei satul al cărui nume îl poartă, satul Secrieș, după numele râului ce-l străbate, din comuna Moldovița.

Aerul tare se simte de la poalele dealului înalt. Odată ajunse sus, soarbem din priviri splendoarea pădurilor de brad și molid. Departe, case risipite și ocoale împrejmuite stau agățate pe coasta muntelui, sub pânza albastră a cerului.

Îndemn la simplitate

Maica Dositeea bate toaca cu măiestrie și trage bărbătește cele două clopote. Ecoul lor răsună în codrii din apropiere și peste dealuri. Ea este iconomul mănăstirii. „Acum șapte ani când am venit la Secrieș  cu părintele Ioan şi maica stareță, aici era doar iarbă. S-a construit tot ce se vede și încă mai este multă muncă. Ne bucurăm însă de fiecare piatră pe care o punem”, ne spune ea entuziasmată. Şi într-adevăr, s-au făcut multe de atunci. Biserica mănăstirii e încăpătoare, unele dintre clădirile construite sunt în curs de amenajare, altele deja amenajate, iar căsuţele pentru primirea pelerinilor sunt parcă desprinse dintr-o poveste: construite din lemn şi împodobite cu icoane, aşezate aproape de pădure, nasc un sentiment de intimitate cu natura şi cu divinitatea. Nenumăratele specii de flori înfrumuseţează locul şi dau mărturie de priceperea celor care le-au sădit.

Însă dincolo de lucrurile ce pot fi observate cu uşurinţă de ochiul oricui, mai presus de toate stă simplitatea oamenilor din aceste locuri, simplitate la care am fost şi noi chemate să ne-o însuşim pe parcursul acestei tabere. Aşa cum o definea Ernest Bernea, simplitatea, este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu. Ea dă omului un echilibru interior, o tărie și o mare stăpânire de sine. De aceste lucruri avem nevoie noi, tinerii. Iar aceia care trăiesc cu adevărat în simplitate ajung să trăiască și în lumină, în frumusețe.

„Doctori fără de arginți să fiți!”, le îndeamnă părintele Ioan pe cele şase studente în domeniul medicinei şi farmaciei: Ramona, Raluca, Alexandra, Nicoleta, Anca şi Alexandra. Celelalte s-au îndreptat spre teologie, matematică, hidrotehnică şi jurnalism, iar Miruna, mezina grupului, tocmai a început clasa a XI – a.

Sursa:http://mariaburla.blogspot.ro/2011/09/manastirea-secries-adapost-al.html