Manastirea Stanisoara..Loc Statiunea Calimanesti-Valcea

Hram: Sf.M.MC. Gheorghe

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Manastirea Stanisoara este o manastire ortodoxa cu viata de obste aflata in localitatea Calimanesti, pe versantul muntelui Cozia, pe malul stang al raului Olt, mai sus de Manastirea Turnun, in judetul Valcea. Pana in secolul al XVIII-lea, manastirea a fost numita “Nucet”, dupa aceasta data ea fiind numita “Stanisoara”, de la stanele de oi prezente in aceste locuri inalte.

Asezamantul monahal de la Stanisoara este unul deosebit de retras, la acesta ajungandu-se destul de greu. Monahii din obste sduc o viata duhovniceasca aproape pustniceasca, petreand in rugaciune, in slujbe de toata noaptea, nemancand carne si nevoindu-se dupa puteri.

Manastirea Stanisoara – scurt istoric

Primii sihastri au venit in acest loc din sihastriile Nucet si Ostrov, situate la numai cativa kilometri distanta, pe minunata vale a Oltului. Incepand cu secolele XV-XVI, aici au inceput sa se retraga si unii sihastri din Manastirea Cozia. Acestia din urma, dupa mai multi ani de nevointa in obste, se retrageau in liniste, fie pe muntele Nucet, fie pe alti munti din imprejurimi.

Sihastrii retrasi aici si-au facut pesteri in muntii singuratici, ocupandu-se exclusiv cu rugaciunea si cu lecturile sfinte. Pustnicii cunoscuti de traditie – Meletie, Neofit si Isaia – au venit aici din Manastirea Cozia, in jurul anului 1671, si au fondat un mic schit pe locul actual al manastirii. Primul asezamant monahal din sihastria Nucet – Stanisoara a fost un schit construit din lemn. Celor trei li s-au alaturat si alti frati veniti de la Manastirea Cozia, astfel luand fiinta Schitul Nucet.

In anul 1747, clucerul Gheorghe si boierii Anghel si Petru din Pitesti au zidit o biserica, inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, si cateva chilii pentru calugari. In timpul razboiului din anul 1788 insa, armatele turcesti au ajuns pana la Schitul Nucet, distrugand biserica si chiliile, iar pe calugari omorandu-i. Dupa aceasta, vreme de vreo douazeci de ani, in chiliile incendiate si parasite ale schitului au poposit numai pastorii de oi din zona.

In anul 1807, in locurile sihastresti de la Nucet au venit doi calugari de la Sfantul Munte Athos: sarbul Sava si romanul Teodosie. Cei doi, ajutati fiind de episcopului Iosif al Argesului, au zidit o noua biserica, pe ruinele celei vechi. Intregul complex monahal a fost terminat in anul 1850, din pricina unei mici stane de oi, acesta fiind numit de acum “Stanisoara”.

Pana in anul 1864, noua Manastire Stanisoara a fost metoc al Manastirii Cozia, iar dupa aceasta data manastirea a devenit independenta. Actuala biserica din piatra a fost construita intre anii 1903-1908, sub ctitoria episcopului Gherasim Timus, staret fiind Nicodim Manu.

Inmultindu-se numarul calugarilor, in anul 1903, staretul manastirii, arhimandritul Nicandru Manu, ajutat de soborul manastirii, a pus bazele bisericii celei noi, care a fost terminata si sfintita in anul 1909. In acelasi an, la nord de biserica, au fost ridicate mai multe chilii.

Pisania bisericii marturiseste urmatoarele: “Intru slava Sfintei Treimi si a Sfantului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie aceasta sfanta biserica, punandu-se temelia la anul 1904 august 7 si s-a sfintit la anul 1909, aprilie 23 in zilele prea inaltatului nostru rege Carol I si cu binecuvantarea PS episcop de Arges, dr. Gherasim Timus, prin osteneala si staruinta staretului arhimandrit Nicandru Manu, impreuna cu tot soborul manastirii si cu alti ctitori.”

Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni. Acelasi arhitect a ridicat, in anul 1906, terasa dinspre miazanoapte, pe care s-a cladit un frumos pavilion in stil romanesc, folosit pentru a adaposti chiliile calugarilor. Acest pavilion s-a ridicat prin ravna staretului Ilarion Dumitrache, si cu binecuvantarea episcopilor Emilian Grigore si Iosif Gafton.

Incendiul din luna februarie a anului 1917 a distrus chiliile schitului, in locul acestora, intre anii 1936-1940, fiind zidit un frumos paraclis, in forma de nava. Paraclisul este folosit astazi de calugari pentru slujbele din vremea iernii. In anul 1937, la punerea pietrei de temelie a paraclisului au participat sase arhierei, membri ai Sfantului Sinod.

Manastirea Stanisoara – biserica cea mare

Biserica cea mare, inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, este o constructie masiva din piatra, avand o turla mare, pe naos; naosul si pronaosul formeaza un singur spatiu mare; pridvorul este deschis, fiind sustinut de patru coloane din piatra, sculptate in partea superioara; biserica este acoperita cu tabla.

Pictura interioara a fost realizata in anul 1948, de zugravul Dumitru Belizarie si de elevul sau; ferestrele bisericii au vitralii pictate cu sfinti. Manastirea mai pastreaza, ca odoare de pret, cateva icoane vechi aduse de la Sfantul Munte Athos de calugarii Sava si Teodosie, precum si un “antimis”, daruit acesteia de Manastirea Cozia, in anul 1809.

De asemenea, in manastire se mai pastreaza si cateva icoane cu semnatura pictorului Belizarie I. Pascu din Pitesti, precum si carti slavonesti de ritual aduse de cei doi calugari de la Sfantul Munte. In biserica mare se pastreaza si un policandru de la Manastirea Curtea de Arges, care se presupune a fi daruit de domnitorul Neagoe Basarab.

Manastirea Stanisoara – localizare si cai de acces

Manastirea Stanisoara este situata in Muntii Cozia, la zece kilometri nord de gara Calimanesti – Jiblea. Aici se poate ajunge atat dinspre Calimanesti, cat si dinspre Manastirea Turnu, pe poteci ce serpuiesc prin padure. Dinspre Manastirea Turnu, distanta este de sase kilometri, mai scurta decat din Calimanesti, dar mai grea, cu drumul mai abrupt. Dinspre Turnu se fac aproximativ doua ore.

Mai exista si un alt drum, care porneste din Pausa; accesul se face prin valea Pausa – Stanisoara, pe directia nord, plecand din halta CFR Pausa – Caciulata, la aproximativ sase kilometri, sau din statia CFR Turnu, pe directia est, la aproximativ patru kilometri. In drumul lor spre Cabana Cozia sau spre releul de televiziune de pe munte, turistii trec prin curtea Manastirii Stanisoara.

Teodor Danalache

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-stanisoara-67794.html

Manastirea Saracinesti.Com Cheia-Valcea

Hram: Adormirea Maicii Domnului

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Pisania: „† Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Duhului Sfant ziditus-au aceasta biserica din temelie cu toata podoaba ei intru lauda Adormirea Precestei Bogorodite si cu chiliile imprejur cu toata cheltuiala Parintelui Stefan, episcopul Ramnicului fiind data mosia cu casele de Tanasie Pausescul in zilele lui Serban Cantacuzino Voevodul. Si au fost ispravnic Zosima Er.(monah) egumen. Ani de la Adam 7196 iar de la Iisus Hristos 1688 Sept. 28.”
Pis(a) Er.(monah) Neagoe

Aici, la confluenta raului Olanesti cu raul Cheia, in mijlocul satului Valea Cheii care pana in anul 1964 s-a numit Sararcinesti asa cum glasuieste pisania, de aproape 300 de ani sta in bataia vanturilor si vijeliilor Biserica fostei Manastiri Saracinesti.

Din actul de danie facut la 7 iunie 1687 de Tanasie Pausescu comisul si Marta monahia, mama sa, catre parintele Stefan – episcopul Ramnicului, rezulta ca mosia in mijlocul careia a fost zidita biserica si cladirile manastiresti fusese a boierilor Saracinesti, de unde ramane si numele manastirii si a satului din jur – Marta monahia, in mirenie se numise Mihalcea, sotia lui Radu Pausescu clucerul. Fata lui Nicula Logofatul Saracinescul impreuna cu fiul sau Tanasie Pausescu mostenesc mosia Saracinesti de la fratele si unchiul Tanasie Comisul Saracinescul – pentru ca „alti coconi den trupul lui nu au ramas”, asa cum s-a intamplat si cu Tanasie Pausescu de pe urma caruia nu au fost urmasi.

Constructia incepe in anul 1688 intr-o epoca de plina dezvoltare a artei bisericesti bizantine pe pamantul nostru. In anul 1693 moare ctitorul principal Episcopul Stefan si este inmormantat in tinda bisericii pe care o lasa nepictata. Episcopul Damaschin impreuna cu Paisie ermonahul, Ioan Arhimandritul Hurezilor si Dosoftei ermonah, 30 de ani mai tarziu la 1718 (7226) aduce la Saracinesti pe Teodosie, Gheorghe si Preda, aceiasi pictori care au zugravit paraclisul de la Hurezi si alte asezaminte brancovenesti, de au savarsit pictura bisericii asa cum se vede si azi.

Ctitorii despre care am pomenit pana acum sunt pictati in pronaosul bisericii precum urmeaza: Episcopul Stefan si Episcopul Damaschin tinand bisericuta in maini deasupra usii, in interior; Ioan Arhimandritul, Paisie si Dosoftei colaboratori la pictura pe peretele de la miaza-zi; Tanasie vel comisul Saracinescu cu jupanita lui Ilina, Tanasie vel clucer Pausescu cu jupanita lui Aspra, pe peretele de miaza-noapte.

Din cladirile si inventarul anilor 1688-1693 mai exista: 1. Biserica in forma ei originala; 2. Clopotnita pe zidul careia se poate vedea inscriptia: „Sava 7200 = 1692”; 3. Cladirea dinspre miaza-noapte de biserica, care a servit de staretie si chilii, a carei origine medievala o dovedesc zidurile si constructia beciului; 4. Clopotul cel mic, turnat pentru prima data in anul 1612 si returnat in anul 1930 de Ieronim Protosinghelul si 5. O cruce din lemn ferecata de mana cu inscriptia: „†Stefan episcop 7200 = 1692”.

In scurgerea vremurilor, acest asezamant a mai fost ajutat si de altii, care s-au dovedit cu dragoste fata de sfintele locasuri.

A fost manastire de calugarite pana in jurul anului 1860, dupa aceea a fost manastire de calugari pana in 1873. Din 1873 pana in 1913 biserica a fost filiala a parohiei Cheia iar casele au adapostit scoala primara la care veneau elevi din satele vecine: Pausesti, Olanesti si Cheia.

Din 1913 pana in 1960 a fost manastire de calugarite, cand a fost desfiintata in mod abuziv. In prezent biserica deserveste credinciosii din satul Valea Cheii iar casele au fost transformate in camin pentru batrani. Proprietatea manastirii (biserica si incinta) nu a fost retrocedata nici astazi in ciuda demersurilor facute.

Sursa: http://www.arhiram.ro/manastiri/manastirea-saracinesti

Manastirea Patrunsa.Com Bratesti-Valcea

Hram: Sfântul Ioan Evanghelistul, Cuvioasa Parascheva

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Situat la nord-vest de Rm. Valcea si Baile Olanesti, la circa 7 km vest de schitul Pahomie. Din schitul Pahomie se merge cam 2/3 din distanta pe un drum forestier de la inaltimea caruia in stanga avem o perspectiva extraordinar de frumoasa, daca vremea este senina. Ultima parte din drum (1/3) se merge pe poteca de munte printre poieni acoperite cu pasuni si fanete. Se poate veni si prin satul Barbatesti de-a lungul raului Otasau, drum de circa 2 1/2 ore. Pentru aceasta, cei cu mijloace proprii de transport vor folosi soseaua Rm. Valcea-Ocnele Mari-Horezu, ramificatia Barbatesti. Pana in Barbatesti ajung si autobuzele de transport in comun. Dar este mult mai convenabil sa se vina prin Cheia, putandu-se vizita astfel in ordine: Saracinesti, Iezeru (si cine are timp poate urca dealul prin padure, 5 km, la schitul Bradu), Pahomie, Patrunsa. Schitul Patrunsa este construit chiar la poalele muntelui Buila.

Satul Barbatesti, care este la 9 km distanta, are o vechime de sapte sute de ani si isi trage numele de la Barbat, fratele lui Litovoi. Acesta s-a asezat aici dupa ce a scapat de la unguri in urma luptei data de Litovoi, care a si murit in aceasta inclestare. Numele manastirii Patrunsa s-ar parea ca vine de la faptul ca aici a fost patrunsa de durerile facerii mama pruncului devenit Episcopul Clement al Ramnicului. Ea fugise in aceste locuri sa scape de urgia turcilor. Legenda spune ca. Inca din secolul al XV-lea, a fost aici vatra monahala, dar o avalansa de zapada a distrus biserica si chiliile asa ca, ramanand fara adapost, calugarii au parasit locul intrerupandu-se viata monahala. A fost reconstruit in anul 1740. cu cheltuiala Episcopului Clement al Ramnicului, in amintirea faptului ca mama sa, Paraschiva Modoran din Pietrarii Vechi, fugara peste munte de frica unei invazii turcesti 1-a nascut aici. Amintim ca Episcopul Clement a condus Episcopia Ramnicului de la 1737 pana in 1753. Distrus din nou din cauza caderii unei stanci, schitul a fost refacut spre sfarsitul secolului al XVIIMea. Prin 1895 este parasit din nou si reinfiintat in 1935. Intre anii 1963-1967 si dupa 1977 biserica a suferit modificari. Prin osardia staretilor Veniamin Grigorescu si Pimen Niculescu s-a inchis pridvorul, s-a acoperit bisenca cu tabla si s-a construit casa staretiei. O lunga perioada de timp, ne vremea comunistilor, activitatea monahala a fost dusa aici numai de fostul staret Veniamin Grigorescu care, din lipsa unui adapost construit, a trait intr-o pestera din apropiere (Casa de Piatra, cum ii spune astazi) timp de zece ani.

Actuala biserica are ziduri groase si este impartita in interior in altar, naos si pridvor inchis (este inrhis cu patru ferestre mari intre stalpii sustinatori de piatra), catapeteasma din zid, lipita de zidurile laterale si sus, de bolta. In pridvor este si o mica turla infundata. Fatadele exterioare sunt simple, varuite in alb. Are un brau median de jur imprejur sub care se afla randuri de caramizi asezate pe muchie iesite in relief. Randuri de caramizi ne muchie iesite in relief sunt si in partea superioara, in apropierea cornisei. Clopotnita, situata la 20 m de pridvor este gen foisor, acoperita cu tabla.

Este in stil brancovenesc, cu intluente populare, ca si la Sfintii Dumitru si Gheorghe, pictati deasupra usii de intrare in pridvor. Nu se cunoaste autorul.Cam la 40 m in fata bisericii se afla cladirea pentru chilii si staretia sfintita la 14 oct. 1967. Intre aceasta cladire si biserica se circula pe un trotuar din beton.

Sursa: http://judeteonline.ro/turism/manastiri/manastirea-patrunsa.html

Manastirea Ostrov.Loc Statiunea Calimanesti-Valcea

Hram: Naşterea Maicii Domnului

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Importanţa acestui schit constă în faptul că la acest aşezământ strămoşesc se referă cea mai veche menţiune ce se cunoaşte până în prezent, despre o mănăstire de călugăriţe din Ţara Românească (26 aprilie 1500).
Binecunoscutul voievod Sfântul Neagoe Basarab şi soţia sa Despina-Miliţa – devenită mai târziu monahia Platonida – intervin la această veche vatră monahală între anii 1520-1522, rezidind din temelie biserica şi ansamblul monahal de aici, aşa după cum glăsuieşte pisania săpată în piatră deasupra uşii de intrare : „ Această sfântă biserică făcutu-o-am Io Neagoe Voievod şi Doamna Despina luna iulie 30, v-leat 7030 (1522)”. Astăzi se mai păstrează doar biserica zidită de domn cu acelaşi hram : Naşterea Maicii Domnului. După trecerea la Domnul a voievodului ctitor, la 15 septembrie 1521, Miliţa Despina a rămas probabil o vreme la Schitul Ostrov , plângând moartea soţului şi a ultimului ei fiu, Theodosie, precum şi a celorlalţi copii, rugându-se în faţa sfintelor icoane ca Bunul Dumnezeu să-i uşureze durerea şi sufletul îndoliat. S­a călugărit apoi primind numele de monahia Platonida şi după 33 de ani a murit răpusă de ciumă la Sibiu, la 30 ianuarie 1554.
De-a lungul timpului Schitul Ostrov a cunoscut mai mulţi binefăcători domni şi boieri precum Moise Voievod (1529-1530), Alexandru al Il-lea Voievod (1568-1574), Mihnea Turcitul (1577-1583), Mihai Viteazul (1593-1601), Simeon Movilă, etc.
Altarul a fost pictat în 1752. Restul bisericii este în frescă de o remarcabilă valoare artistică. Tot atunci i s-a înlocuit şi inscripţia din pisania veche cu un text românesc, scris cu litere chirilice: „ Această sfântă şi dumnezeiască biserică ce se chiamă Ostrov, s-au zidit de bunul credincios Io Neagoe Voievod şi au rămas nezugrăvită la v-leat 7030(1522); iar la v-leat 7268(1760) sau îndemnat din darul lui Dumnezeu de au zugrăvit-o toată biserica cu osteneala maicii Marta monahia şi a fetelor sale : Platonida monahia şi Ioana ieriţa, iunie 30″.

Biserica este o construcţie modestă, în formă de cruce, zidită din bolovani de râu, cărămidă şi var hidraulic – ca liant. De mici dimensiuni , ea măsoară doar 11,63 x 5,65 m la abside şi este împărţită în pronaos, naos şi altar. Pridvorul de 3 x 3,95 m a fost adăugat ulterior şi completează armonios monumentul original. Absida sfântului altar de numai 2,70 x 2, 85 m este semicirculară în interior şi heptagonală în exterior. Bolta sfântutlui altar este scundă , sprijinită de arcada de deasupra tâmplei şi se descarcă nu pe pilaştri ci la jumătatea zidului. Nişele destinate proscomidiarului şi veşmântarului sunt adâncite în pereţii laterali.
Naosul în formă de treflă , măsoară 4,48 x 2,93 – 5,65 m la abside. Bolţile naosului sunt compuse din cilindre şi semicalote iar turla e sprijinită pe paru pandantivi crescuţi din zidurile exterioare, cu aspect cilindric în interior şi octogonal în exterior, iar pereţii străpunşi de ferestre alungite (1,70 x 0, 60 m).Turla (o sferă trunchiată la bază) prezintă similitudini cu bază tronconică a turlei centrale a Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeş, este frumos proporţionată şi bine compusă urmând influenţele şcolii bizantine, cu colonete lungi pe muchii verticale, cu arcaturi concentrice în jurul ferestrelor şi cu arcade cu zimţi.
Cornişa bisericii e alcătuită din trei rânduri de zimţi ieşiţi în afară , repetânu-se şi la cornişa bazei cubice a turlei, iar la tamburi câte două rânduri de zimţi încoronează fiecare arcadă. Pronaosul despărţit de naos printr-un perete, este aproape pătrat ( 3,70 x 3,12 ) şi boltit cilindric în direcţia N-S, ca la bisericile din veacul al XlV-lea. În prezent biserica este acoperită cu tablă de cupru.
Biserica Schitutlui Ostrov, asemenea falnicei ctitorii de la Curtea de Argeş, a rămas nepictată.Pereţii au fost împodobiţi cu icoane pe lemn dintre care trei se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti : Sfântul Ierarh Nicolae( cu donatori), Sfântul Simeon şi Sava şi Coborârea de pe Cruce ( icoană unicat prin detaliile de compotiziţie, în care Miliţa Despina, îndoliată, îi aduce ca ofrandă Maicii Domnului pe pruncul său Theodosie, săvârşit din viaţă după numai câteva luni de domnie.
Inscripţia de la intrarea în naos , glăsuieşte : „ Această sfântă şi dumnezeiască biserică ce se cheamă Ostrov, s-au zidit de bunul credincios Io Neagoe Voievod şi au rămas nezugrăvită la v-leat 7030 (1522) (…) ” . Asfel pictura începe în anul 1752 cu pridvorul, icoana hramului şi altarul, iar interiorul bisericii va fi zugrăvit în 1760 după cum mărturisesc inscripţiile. Pictori au fost Dimitrie şi Teodor care au lucrat în frescă respectând stilul neobizantin şi insuflându-i o cromatică vie şi mişcătoare. Catapeteasma din lemn de tei, frumos sculptată, e prevăzută cu o singură uşă diaconească. Icoanele din catapeteasmă (trei la număr) datează din sec. al XVI-lea : Icoana împărătească a Mântuitorului, Icoana hramului şi Icoana Maicii Domnului – Făcătoare de minuni.

Prima menţiune a acestei icoane a Maicii Domnului o găsim în „Raportul” lui Alexandru Odobescu din anul 1861, în care aminteşte de şase icoane la Schitul Ostrov provenite din ” epoca lui Neagoe Basarab ” şi figurează ca „ Maica Domnului cu Fiul “. În registrul inferior al icoanei, pe veşmântul Maicii Domnului sunt însemnaţi anii de restaurare : 1700-1701 şi 1795 ianuarie 2 şi inscripţia : „ Această sfântă icoană fiind veche şi făcătoare de minuni s-au stricat foarte reu; s-au dres prin îndemnul stariţii Platonida şi cu toată cheltuiala dumnealui jupân … leat 1795 ghenuarie Ioan Zograf “. Ultima restaurare a icoanei a fost făcută în 2004.
Expusă pe peretele de S din naos lângă catapeteasmă, icoana Maicii Domnului adună în jurul ei, la sfintele slujbe, mulţime de credincioşi care îi cer ajutorul şi binecuvântarea, mulţumindu-i pentru minunile făcute în vieţile lor. O seamă de minuni săvârşite de Maica Domnului în urma rugăciunilor credincioşilor la icoana sa făcătoare de minuni ne-au fost relatate chiar de aceştia.
Este cunoscut faptul că între anii 1834-1864 la Schitul Ostrov funcţiona o închisoare pentru femei. După secularizare, Schitului Ostrov i s-a lăsat ca vatră de întreţinere insula Ostrov, celelalte moşii trecând în proprietatea statului.
La 22 decembrie 1938 chiliile şi clădirile existente au fost distruse de un incendiu fiind rezidite pe temeliile vechi în anul 1940. Principalele restaurări s-au realizat în anii 1940,1956-1957,1962-1963. De la zidirea sa şi până în anul 1890,schitul a fost fără întrerupere m-re de călugăriţe. Iar în 1890, Episcopul Argeşului Ghenadie al Il-lea a mutat călugăriţele de la Ostrov la Mănăstirea Vălenii de Argeş. Numărul călugăriţelor trăitoare în sfântul schit a oscilat între 35- 40 viţuitoare, acestea ducându-şi viaţa secole de-a rândul în muncă şi rugăciune.
De-a lungul timpului în Mănăstirea de pe Ostrov şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu numeroase femei provenite din familii de domni şi boieri care au contribuit la dezvoltarea culturii şi artei strămoşeşti devenind ctitore de biserici în satele din apropierea schitului : Biserica din satul Sâmbotin-Dăieşti cu hramul sfântul Grgorie Decapolitul şi Biserica din Dăieşti cu hramul Sfântul Nicolae. Până în anul 1914, Schitul Ostrov a depins de Episcopia Argeşului şi din acest an a trecut la Episcopia Râmnicului Noul- Severin. Din anul 1890 până în anul 1997, Ostrovul a fost transformat în schit de călugări, având stareţ propriu sau depinzând de Mănăstirea Turnu şi Mănăstirea Cozia.
În anul 1980 datorită lucrărilor impuse de amenajările hidrotehnice de pe râul Olt, insula Ostrov a afost redusă aproape la jumătate şi a fost înnălţată cu cca. 6 m. Odată cu aceasta a fost ridicată la aceeaşi înălţime şi biserica schitului, celelalte obiective şi anexe vechi ale schitului fiind demolate. A fost reconstruită totodată Casa Stăreţiei, finalizată în 1989. Tot în această perioadă, sub permanenta purtare de grijă a Înalt Prea Sfinţitului Părinte Gherasim – Epicopul Râmnicului şi cu truda obştii coziene, a fost adusă o decisivă contribuţie, morală şi materială la salvarea, restaurarea şi punerea în valoare a Schitului Ostrov. A fost curăţată şi restaurată pictura murală din biserică de către pictorul restaurator Viorel Grimalschi şi echipa sa. De asemenea a fost restaurată catapeteasma şi icoanele acesteia, astfel încât în ziua de 5 iulie 1989 ,Înalt Prea Sfinţitul Gherasim, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi , avea să resfinţească biserica , după nouă ani de tăcere a clopotelor.

Începând cu data de 1 martie 1997 ca urmare a ordinului Sfintei Episcopii a Râmnicului, nr. 133 din 25 februarie 1997,mănăstirea devine ctitorie de sine stătătoare cu buget propriu şi personalitate juridică. Astfel după, mai bine de 100 de ani, Schitul Ostrov redevine ceea ce a fost dintru început, adică mănăstire de călugăriţe. Cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Gherasim şi cu ajutorul sfintei Mănăstiri Cozia, stareţ fiind Prea Cuviosul Arhim.Gamaliil Vaida, mica obşte a purces la reconstrucţia incintei aşezământului. Mai întâi s­au făcut demersuri pentru dobândirea Titlului de Proprietate conform legilor în vigoare. În data de 4 octombrie 1999, Prefectura Judeţului Vâlcea eliberează Titlul de Proprietate asupra întregii insule Ostrov, adică 4 ha 2850 mp, proprietate care de drept şi de fapt a aparţinut Schitului Ostrov de la înfiinţarea sa.
Au fost costruite apoi , pe rând : zidul de beton placat cu piatră de carieră în locul celui de plasă de sârmă, clădirea în care funcţionează atelierele şi actualul muzeu şi clădirea grajdului din gospodăria schitului. În anul 2000 în baza unui proiect, s-a obţinut autorzaţia de construcţie a unui corp de chilii, operaţiune dusă la bun sfârşit, sfinţită şi dată în folosinţă la sfârşitul anului 2002. În 2005 a fost ridicată clopotniţa şi au fost achiziţionate două clopote, unul de 350 kg şi altul de 200 kg, confecţionate la Baia Mare. Tot în această perioadă s-a lucrat intens la reamenajarea parcului din jur, prin plantarea de pomi, ridicarea aleilor, confecţionarea băncilor.
În prezent la Schitul Ostrov îşi petrec viaţa călugărească un număr de 15 vieţuitoare care veghează şi stăruie în împlinirea cuvântului Evangheliei.
Îmbrăcată în haină nouă în urma lucrărilor săvârşite, sfântul Schit Ostrov este cercetat astăzi de foarte mulţi credincioşi, mai ales pentru icoana Maicii Domnului, care ascultă şi împlineşte cererile celor ce se roagă ei cu credinţă. Întocmai ca toate mănăstirile şi schiturile surori din salba de sfinte lăcaşuri oltene, Schitul Ostrov aduce în conştiinţa celor care îl cercetează , trecutul nostru istoric , arta şi cultura bisericească, precum şi credinţa vie moştenită de la moşii şi strămoşii noştri.

Sursa: http://www.manastireaostrov.ro/prezentare.php

Manastirea Obarsia Lotrului.Loc Obarsia Lotrului-Valcea

Hram: Sfinţii Martiri Brâncoveni, Sfântul Mare Mucenic Mina

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Situată la altitudinea de circa 1400 m, Mănăstirea „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, popas duhovnicesc între judeţele Vâlcea şi Hunedoara, se află pe DN7 – Râmnicu Vâlcea – Sibiu, ramificaţie la stânga de la Brezoi prin Voineasa şi Vidra spre Petroşani (DN 7A), în staţiunea Obârşia Lotrului.

Piatra de temelie pentru noua biserică a mănăstirii de călugări cu hramurile „Sfinţii Martiri Brâncoveni” şi „Sfântul Mare Mucenic Mina” a fost pusă la data de 28 iunie 2012, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, de către Preasfinţitul Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.

Ctitorii principali ai mănăstirii sunt preotul inginer Ioan Comăneci, împreună cu doctorul Frank Vasile Timiş. Terenul a fost donat de domnul Alexandru Emanoil Săvoiu. Ansamblul mănăstiresc de la Obârşia Lotrului cuprinde biserica mare din lemn şi un arhondaric din zid pe două nivele.

Biserica din lemn, construită în stil maramureşean, specifică zonei Borşa, localitatea natală a ctitorului Vasile Timiş, este în formă de cruce bizantină, cu pridvor sculptat în lemn de stejar, şi are lungimea de 17 m. Planul şi arhitectura mănăstirii au fost realizate de Părintele Ioan Comăneci. Obştea mănăstirii are 5 vieţuitori ce îl au stareţ pe protosinghelul Serafim Sângeorzan.

Sursa: http://www.arhiram.ro/manastiri/manastirea-obarsia-lotrului

Manastirea Mamu.Com Lungesti-Valcea

Hram: Sfantul Nicolae

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Mănăstirea Mamu, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu se află în satul Stănești-Lunca, comuna Lungești, Județul Vâlcea.^[1] Acest ansamblu istoric este înscris în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004, cu denumirea „Ansamblul mănăstirii Mamul”, cod LMI VL-II-m-A-09921.^[2] și cuprinde patru obiective: biserica „Sfântul Nicolae” (1696-1699), biserica bolniță de lemn „Sfânta Treime” (1833), ruine chilii și zid de incintă, care datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Istoric

Istoria Mânăstirii Mamu, cu hramul Sfântul Nicolae, se pierde în timp, undeva pe la începutul veacului al XVI-lea. Se cunosc destul de puține date legate de prima ctitorire dar, se pare, că ea se datorează familiei boierești a Buzeștilor.

Se știe că la 1437, anul atestării documentare a satului, moșia Mamul se afla în stăpânirea boierilor Rutas, Coica, Novac și Strațimir. Mai târziu, ea a devenit proprietatea lui Constantin Brâncoveanu. Denumirea de Lungești apare prima dată într-un document din 23 noiembrie 1586. De atunci și până în zilele noastre, satul și-a păstrat numele neschimbat.

În Viața lui Constantin Brâncoveanu (1711) cronicarul Radu Greceanu scria:

„Mânăstirea ce se chema Mamul ot sud Vâlcea care este hramul celui întru sfinți părintele nostru Nicolae Mirlichischi Cidotvoret făcătorul de minuni, care mai înainte era făcută de lemn și se trăgea despre Buzești. ”

O altă variantă asupra primilor ctitori susține că mănăstirea ar fi fost întemeiată de Jupâneasa Vilaia, din familia Mogoșeștilor.

Mama domnitorului Constantin Brâncoveanu, Jupâneasa Stanca, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino și soția lui Papa Brâncoveanu, construiește o biserică de lemn la Mamu, după anul 1655, când soțul ei este ucis în răscoala seimenilor, în locul primei ctitorii care, așa cum consemna cronicarul Radu Greceanu, „era veche fiind de demult, se stricase, iar dumneaei jupâneasa Stanca, maica măriei sale o au făcut de isnoavă însă iar, de lemn.”

Mai târziu, în 1695, însuși domnitorul Constantin Brâncoveanu, trecând prin satul Lungești și vizitând vechea mănăstire ctitorită de mama sa, hotărăște refacerea ei din zid, în al șaptelea an al domniei. Din acest moment, istoria sfântului lăcaș e cunoscută pas cu pas.

Pisania de la 1 august 1696 (7204), scrisă pe piatra de deasupra ușii de intrare în biserica Sfântul Nicolae spune astfel:

„†Această sfântă și dumnezeiască mănăstire ce se chiam(ă) Mamul, unde se prăznuiește hramul Sf(â)ntului și făcătorului de minuni, Necolae, arhiepiscop de la Mir(a) Lichia, care mainainte de alți ctitor(i) fiindu biserica făcută de lemnu. Iar după ce Domnul Dumnezeu au miluit cu domnia Țării Românești, la scaunul strămoșilor pre bun credincios și iubitoriul de H(risto)s, domnu Ion Constantin Băsărab voevod și pentru Dumnezeu nestăvit, întâmpându-să cu trecerea a veni aici la svânta mănăstire, pus-au în gând să zidească această sfântă mănăstire de piatră și la al șaptelea an den domnia mării sale, luând într-ajutor pre Dumnezeu și pre S(â)ntul Nicolae, început-au a-l zidi den temelie până în săvârșit și cu toate cele pe den lăuntru podoabe ale ei, precum să vede, întru slava lui Dumnezeu și întru lauda părintelui nostru, de minuni făcător Nicolae, arhiepiscop al Mirei Lichiei și întru vecinică pomenire a mării sale și a părinților. Care s-au săvârșit la al optulea an den domnia mării sal(e), m(e)s(e)ța avg(ust) 1 d(ăni), leat 7204.

†Tănasie ceaușu Măldărăscu is(p)ravni(c). †Badea care au fost pâr(călab) za cur(te), isprăvnicǔ.”

Pe peretele din pronaos în partea de la vest, deasupra intrării în biserică, se află o a doua pisanie de la 8 septembrie 1699 (7208), unde apar informații legate de pictarea lăcașului de către celebrul zugrav Pârvu Mutu, împreună cu ucenicul său Marin:

„†„Iubit-am podoaba casii tale și locul lăcașului slavei tale, Doamne”, cânta împăratul și prorocul D(a)vidǔ. Acestuia cuvântǔ urmândǔ bunul, credincios și de H(risto)s iubitoriu, prealuminatul domnǔ, Io Constantin Brân(co)veanul Basarab voivod a înfrumusițat aciastă sfântă bisĕrică, cu toate podoabele și zugrăveala și o a săvârșit la septevrie la 8 zile, anii 7208; zugrafi, Pârvul i Marin.”

În pronaos, pe pereții de la sud, vest și nord sunt zugrăvite portretele ctitorilor astfel, conform inscripțiilor:

• pe peretele de la sud: „Io Matthei Basarab voevod; Doamna lui Elenna”;
• pe peretele de la vest: „Io Constantin Basarab voevod; Doamna lui Maria; Jupan Papa post(elnic) Brâncoveanul; Jupanița lui, Stanca Cantacuzini”;

În dreptul lui Constantin Brâncoveanu sunt reprezentați cei patru fii ai săi, iar în dreptul Doamnei Elena cele șase fiice ale sale

• pe peretele de la nord: „jupan Preda velicâi vornic; jupanița lui, Păuna”.

Datorită splendidului portret pictat de Pârvu Mutu pe peretele de la intrarea în pronaos, în partea din dreapta ușii, și purtând înscris anul 1699, aflăm numele stareței sfintei mânăstiri la acea dată: „Platonida, care au fostu stariț(ă) cându s-au făcut mănăstirea.”

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înzestrat mânăstirea cu odoare de prețși cu moșii. La refacerea ctitoriei de către domnitor au fost construite și corpurile de chilii care se păstrează până în zilele noastre.

Conform documentelor și inscripțiilor păstrate în sfântul lăcaș, în toate etapele existenței ei, mânăstirea a fost chinovie de maici. Viața de obște s-a desfășurat neîntrerupt aici până la 1873, anul primei desființări a mânăstirii.

La începutul secolului al XIX-lea, documentele o menționează pe Maica Meletina ca stareță a mânăstirii. Monahia Meletina contribuie după puterile și priceperea ei la repararea mânăstirii: adaugă un etaj chiliilor brâncovenești, reface clopotnița și turla avariate de un cutremur, repară zidurile de incintă ale lăcașului, iar între anii 1842-1843 comandă refacerea picturii realizate de Pârvu Mutu. Peste fresca acestuia pictează, conform unei pisanii aflate în biserică, Ghermano ieromonah cu ciracii săi: Popa Constantin zugravul și Gheorghe Bălăceanu zugravul. În trecut, pe peretele de nord al bisericii era reprezentat un portret al stareței Meletina, datat 14 iunie 1842, cu inscripția: Meletina schimonaha starița sf(intei) măn(ăstiri) Mamu. Pe ruloul pe care-l ținea stareța era scris:

„Doamne, Iisus Hristoase, fiul lui Dumnezeu, pre lângă ostenelile fericiților și pururi pomeniților ctitori a acestui sfânt locaș, pomenește și aceste ale mele puține ostenele, care în 16 ani până acum m-am ostenit, adică cu zidirea împrejur; zugrăvit 1842 iunie 14, prin osârdia maichi(i) Meletina. De asemenea, o pisanie care se afla pe peretele de vest al bisericii și era datată 23 august 1843 consemna: S-au începu<t> a să zugrăvi această sfântă monastire la leat 1842 iunie 4 și s-au săvârșit în 1843 aug<ust> 23, cu toate podoabele, după cumǔ se vede, prinǔ osârdia maicii Meletina starița, Gherman eromonah argeșanu cu ciraciǐ săǐ, popa Constantin zugravu și Gheorghe Bălăceanu zugravu.”

În anul 1873 obștea de maici de la Mânăstirea Mamu e mutată la Mănăstirea Horezu iar Mamu se transformă în biserică de mir, în parohia Lungești. Documentele epocii notează o degradare progresivă a ctitoriei lui Constantin Brâncoveanu.

În anul 1910 biserica trece printr-o restaurare substanțială în vederea refacerii vieții de obște. Sub îndrumarea Preasfințitului Sofronie, episcopul Râmnicului și al Noului Severin, se radiază pictura de la 1843 spre a străluci din nou zugrăveala de dedesubt a lui Pârvu Mutu și a ucenicului Marin, după cum este scris în pisania nouă, de deasupra intrării în naos:

„Această sfântă biserică cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, care a fost zidită la anul 1696 de voievodul Constantin Brâncoveanu, s-a reparat acum cu ajutorul locuitorilor comunei Lungești și al Casei Bisericii, învelindu-se din nou cu aramă și găsindu-se zugrăveala cea veche, precum se vede, peste care se făcuse alta ce s-a spălat. Azi, 17 ianuarie, anul 1916, s-a înființa cu mare cinste, din nou, de Preasfințitul Episcopul Râmnicului – Noului Severin, D.D. Sofronie.”

Din 1932, Mamu redevine mănăstire de maici, aflate sub ascultarea stareței Evpraxia Ungureanu. Timp de 28 de ani, până în 1960 viața de obște este din nou înfloritoare.

În anul 1932 Societatea „Acoperământul Maicii Domnului” construiește niște chilii cu pridvor pentru maicile ostenitoare la această mănăstire.

După o reparație a tuturor chiliilor săvârșită între anii 1956-1958, doi ani mai târziu, în 1960, în urma aplicării decretului 410 din 1959, mânăstirea este desființată și transformată în azil pentru bătrâni și bolnavi cu deficiențe mintale.

La cutremurul din martie 1977 turla bisericii se fisurează grav. Preotul paroh Dumitru Gr. Popescu și preotul Cristide Floricel reușesc să o repare fără a aduce prejudicii monumentului istoric.

Un pomelnic de lemn datat 25 august 1846, păstrat în altar, consemnează pe patru coloane numele tuturor ctitorilor de la Sfântul Constantin Brâncoveanu încoace și al tuturor monahiilor și preoților care au slujit în sfântul lăcaș:

„Pomelnicul ctitorilor, al domnilor și doamnelor. Brâncoveni și a(l)ți pravoslavnici creștini. Vii. Vii. Elisaveta schimonahiia, Gheorghie, Zoița, cu fii(i) lor. Morți. Morți. Constantin v(o)iv(o)d, Mariea d(oa)mna cu fi(ii); Mathei v(o)iv(o)d, Elena d(oa)mna, Papa, Stanca, Preda, Păuna, Manolaiche, Anas-tasie ieromon(a)h, Zoița cu tot neamul … cu tot neam(ul). Nicolae, Grigorie, Daniil schimonah și cu tot niamu. Hristofor monah cu tot niamul.

Pomelnicul maicilor și surorilor din sf(ântul) locaș Mamu; s-au făcut în zilele maicii stariți Evghenii, la anul 1846 avg(ust) 25.

Arhiemitropolit Neofit.

Vii. Vii. Evgheniia monahiia, Fevronia mon(a)hiia, Filotheia mon(a)hiia, Efrosina monahiia, Ecaterina monahiia … monahiia, S … monahiia, C… monahiia, … monahiia … monahia, Do(ro)theea monahiia, Galatiea monahiia, I… monahiia, Melaniea monahiia, Elisabetha monahiia, Minodora monahiia, Evlampiea monahiia, Theoctista monahiia. … Iuditha … Dana.

Morți. Morți. Starițile: Meletina schimon(a)hiia, Ana monahiia, Platonida monahiia, Evifimea monahiia, Theodora monahiia, Martha monahiia, Sofiea monahiia, Ol(imb)eaiada (?) monahiia, Salomiea monahiia, Casiiana monahiia.

Maicile de obște: Elisavetha monahiia, Calista monahiia, Sofiea monahiia, Visar(io)ana monahiia, Sofiia monahiia, Nastasia monahiia, Vonisiia monahiia, Sofiia monahiia, Damaschina monahiia, Platonida monahiia, Theodosiea monahiia, Martha monahiia, Pelaghiea monahiia, Anastasia monahiia, Theofana monahiia, Salomiea monahiia, Epracsiia monahiia, Salomiea monahiia, Clementa monahiia, Rafaila monahiia, Damieana monahiia, Martha monahiia, Varvara monahiia, Iuliiana monahiia, Filothea monahiia, Gherasiia monahiia, Iulieana monahiia, Efrosina schimonahiia, Dionisiea schimonahiia, Platonida monahiia, Serafima monahiia, Polivxeniea schimon(a)hiia, Theofana monahiia, Salomiea monahiia, Raveca monahiia, Sofiia monahiia, Avxentie arhimandrit, Filaret ieromonah.”

După 1989, prin grija Preasfinției Sale, Arhiepiscopul Gherasim al Râmnicului, și a Arhimandritului Vartolomeu Androni, exarhul mânăstirilor din Eparhia Râmnicului și starețul Coziei, încep lucrările de restaurare a Mânăstirii Mamu. Pictura realizată de zugravii Pârvu Mutu și Marin este restaurată de Gina Barnovschi și Călin Bârzu, începând din 2004.

În 2007 vin de la Mănăstirea Clocociov trei tinere monahii care rămân slujitoare la Mânăstirea Mamu. De abia în 2009, azilul de bătrâni cu deficiențe mintale este mutat într-o altă locație.

În prezent, maica stareță Pavelina Ioniță, împreună cu maicile Siluana și Tecla se străduiesc, asemenea înaintașelor lor, să redea ctitoriei brâncovenești strălucirea de odinioară.

Sursa: Wikipedia

Manastirea Malaia.Loc Malaia-Valcea

Hram: Inaltarea Sfintei Cruci, Sf.Mc Ioan Rusul

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci”, se află pe DN7 – Râmnicu Vâlcea – Sibiu, ramificaţie la stânga de la Brezoi spre Voineasa (DJ 7A), în comuna Mălaia, pe frumoasa şi pitoreasca Vale a Lotrului, situată la altitudinea de circa 700 m.

Piatra de temelie pentru noua biserică a mănăstirii de maici cu Hramurile „Înălţarea Sfintei Cruci” şi „Sfântul Măr. Ioan Rusul” a fost pusă la data de 12 iunie 2012, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, de către Preasfinţitul Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.

Ctitorii mănăstirii sunt Preotul Ioan Comăneci cu familia, împreună cu Frank Timiş. Ansamblul mănăstiresc de la Mălaia cuprinde biserica mare şi un arhondaric pe două nivele cu 25 de chilii.

Biserica este în formă de cruce bizantină, cu pridvor, având lungimea de 37 m. Planul şi arhitectura mănăstirii au fost realizate de Părintele Ioan Comăneci. Echipa de constructori a fost formată din vieţuitori ai Mănăstirilor „Sfinţii Trei Ierarhi” de la Gruiul Lupului şi „Pogorârea Duhului Sfânt” de la Blănoiu sub coordonarea Pr. Ioan Comăneci. Obştea mănăstirii cuprinde 7 maici, conduse de monahia Ioana Roznov.

Pe 3 noiembrie 2012, Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Preasfinţitul Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului şi Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, împreună cu un sobor de peste 50 de preoţi şi diaconi, au târnosit acest monumental aşezământ în prezenţa a peste trei mii de credincioşi.

14.09.2013 | 18:37

Sursa: http://basilica.ro/stiri/hramul-manastirii-inaltarea-sfintei-crucii-din-malaia-judetul-valcea-_9987.html

Manastirea Iezer.Loc Baile Olanesti-Valcea

Hram: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Manastirea Iezer se afla pe teritoriul satului Cheia, orasul Olanesti, judetul Ramnicu Valcea. Asezamantul monahal de la Iezer sta in stransa legatura cu viata Sfantului Antonie de la Iezeru Valcea, care a sihastrit pe aceste meleaguri, intr-o pestera ascunsa.

Manastirea Iezer din Valcea este una dintre cele mai izolate sihastrii din nordul Olteniei, situata in muntele Cheia din judetul Valcea. Sfantul schimonah Antonie de la Iezeru, traitor in primele decenii ale secolului al XVIII-lea, o personalitate marcanta a vietii monahale din zona, a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in iunie 1992.

Sfantul Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea se praznuieste in fiecare an, la data de 23 noiembrie. Sfintele sale Moaste se afla pastrate, cu mare evlavie, in paraclisul cel nou al schitului – aflat in stanga bisericii, in corpul de chilii.

Manastirea Iezer Valcea – scurt istoric

In apropierea actualului schit a existat un schit mai vechi din lemn, atestat documentar inca din anii 1495-1501, in vremea lui Radu cel Mare, care a acordat schitului unele venituri. Schitul actual a fost ctitorit de Mircea Ciobanul si de sotia sa, Doamna Chiajna, intre anii 1552-1553, lucrarile insa au fost terminate in anii 1567-1568, dupa moartea ctitorului.

In decursul vremurilor, schitul initial s-a degradat. Ieromonahul Chiriac Ramniceanu istoriseste urmatoarele, auzite in 1806, din gura batranului Stefan Ieromonahul, staretul schitului: “Fiindca acelasi domn, mai sus pomenit, Mircea avand doua fete si maritand-o pe cea mai mica inaintea celei mari, s-a scarbit cea mai mare fata si fugind de la tatal sau Mircea Voda, in tara ungureasca, a luat in casatorie pe un ungur – Nemes – mare pagan.

Mai stia fata ca tatal sau, Mircea Voda, facuse aceasta manastire inzestrand-o cu mosii si alte ce au trebuit, inca si un cazan cu bani puse in zidul Manastirii Iezerul, ca pentru cand se va intampla de se strica manastirea, gasindu-se sa se faca la loc. Asa ca, necajita fiind pe tatal sau, a spus de cea manastire sotului sau, unde a ingropat si banii, iar acela pornindu-se de acolo ca un tiran, venind peste muntii Nemtesti si sosind la acel loc pustiu, pe parintii calugari si pe cine au gasit i-au taiat in bucati si manastirea au surpat-o toata la pamant, cautand si acei bani si gasindu-i i-au luat si a plecat in tara lui.”

“Pe langa Iezer, se zice, ca au fost mine de aur exploatate de sasii din Ardeal. Traditia spune, ca insusi Mihai Voda – Viteazul si-a lasat la Iezer rezerva vistierei sale, mai inainte de a pleca in razboiul din Ardeal, si ca dupa ce a fost ucis pe Campia Turzii, manastirea a fost devastata de navalitori straini, care au omorat 300 de calugari ce locuiau pe atunci intr-insa si au luat cu ei comorile ascunse de Mihai, la Iezer.” (Alexandru Odobescu)

Ajungand metoc al Episcopiei Ramnicului, Episcopul Ilarion, ajutat de schimonahul Antonie, a recladit schitul in anul 1714, dupa cum spune si inscriptia de pe peretele bisericii: “Aceasta Sfanta Biserica unde se praznuieste Vovidenia facutu-o dintru intaiu raposatul Mircea Voievod cu Doamna Chiajna la 1553 si prin trecerea vremurilor din necautare s-au surpat, iar mai pe urma s-a facut de iubitorul de Dumnezeu, Chir Ilarion Episcop, ajutand si Antonie schimonahul, iar acum, in zilele lui Damaschin, Episcop al Ramnicului, s-au zugravit si s-au infrumusetat de smeritul intre Ieromonahi Chir Nicolae, Sin Nicoli ot Teius meseta Mart din 9 leat 7222 (1714).”

Dupa refacerea schitului, aici s-a adapostit o mare obste monahala, cu peste trei sute de calugari. O parte din acestia traiau viata de obste in manastire, iar altii au luat calea sihastriei prin pesteri sau chilii retrase, venind doar duminica si in sarbatori sa asiste la slujbele savarsite in sfanta biserica din schit. Un rol important in refacerea Schitului Iezer l-a avut Sfantul Cuvios Antonie de la Iezer, care a donat toate economiile sale si a muncit pentru zidirea chiliilor.

Intre anii 1909-1912, ctitoria aflandu-se “in saracie de istov”, Iosil Lascu Protosinghelul, pe vremea lui Ghenadie Episcopul, zugraveste in intregime altarul, inalta clopotnita, unde aseaza doua clopote, repara chiliile, facand si alte imbunatatiri gospodaresti.

Schitul Iezer a mai fost restaurat si intre anii 1865-1890, cand s-au reparat si chiliile si s-a zidit clopotnita, precum si in anul 1970, de catre Episcopia Ramnicului si Argesului, care a facut mai multe imbunatatiri de ordin gospodaresc. In anul 1994, asezamantul monahal de la Iezeru Valcea nu era inca electrificat.

Viata monahala la Iezeru Valcea a fost dusa de calugari pana in anul 1946. Mai apoi insa, intre anii 1946-1960, locasul de rugaciune a fost ocupat de maici, care au parasit schitul obligate de decretul din 1959 dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abia dupa evenimentele din anul 1989 au revenit si maicile, acum viata monahala desfasurandu-se normal.

Maicutele au construit o noua biserica, mai mare, mai incapatoare. Biserica cea noua, zidita ca paraclis, se afla in partea stanga a bisericutei centrale, incadrata in corpul de chilii. De asemenea ele se straduiesc sa renoveze mica si straveschea bisericuta cu picturi din secolul al XVII-lea.

Schitul Iezer Valcea – arhitectura si podoabe

Schitul Iezer are trei cladiri din zid, etajate, cu cerdac din lemn. Curtea interioara a schitului, de mici dimensiuni, este inconjurata cu zid de piatra. Biserica manastirii, purtand hramul “Intrarea in Biserica a Maicii Domnului”, sarbatorit in fiecare an la data de 21 noiembrie, este ingrijita de o obste de maici nevoitoare.

Biserica are forma de nava, cu proscomidie, naos cu doua ferestre, cu o usa laterala la nord si cu prestol in fereastra. Biserica schitului este asemanatoare celei de la Schitul Jgheaburi, doar ca aici lipseste pridvorul. Catapeteasma bisericutei este din zid, iar naosul este despartit de pronaos printr-un perete, care are o deschidere pe mijloc cat o usa.

Biserica este acoperita cu tabla. Biserica nu are turla, iar peretii exteriori au un brau median. Nisele cu icoane pictate impodobesc doar fatada pronaosului. Clopotnita este din zid si are o chilie in interiorul ei.

Pictura in fresca a bisericii a fost facuta de Ieromonahul Nicolae, dar in ceea ce priveste data realizarii acesteia, in cazul in care constructia a fost facuta in anul 1714 de Episcopul Ilarion, nu putea sa fie pictata tot in anul 1714 – la acea data Episcop fiind Damaschin; este posibil sa fie o greseala, iar pictura sa fi fost facuta mai tarziu, poate prin anul 1720.

Pictura generala a fost terminata in anul 1720 de ieromonarhul Nicolae – sin. Nicoliot Teius – pe timpul Episcopului Damaschin al Ramnicului. Resturnata intre anii 1865-1870 de Ieromonahul Dositei din Cheia, in anul 1881 din porunca Staretului Nicandru, i se zugraveste din nou tinda, o parte din altar si se scrie pisania, pictor fiind Moise Zugravul.

O noua pisanie de pe zidul bisericutei spune urmatoarele: “Cu vrerea Tatalui, cu ajutorul Fiului si cu plinirea Sfantului Duh s-a restaurat pictura Bisericii sfantului Schit Iezer, cu hramul Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, intre anii 2003-2004, prin contributia Sfintei Episcopii a Ramnicului, in timpul arhipastoririi P.S. Episcop Gherasim.”

Schitul Iezer – martiriul si Crucea Mosilor

Crucile Mosilor este un loc cinstit de crestini. Cand manastirea a fost pradata, cei peste 300 de calugari batrani au aparat Sfantul Lacas cu pretul vietii lor, sfarsiind ca adevarati martiri. Ei au fost decapitati, iar manastirea a fost daramata.

Mosii martiri au fost descoperiti mai tarziu de satenii din Cheia, care i-au ingropat in trei gropi comune de la poalele stancilor. Satenii au gravat in stanca trei cruci pentru a insemna crestineste mormantul batranilor calugari. Pe sosea, in dreptul Crucilor Mosilor, astazi strajuieste Sfanta Troita ridicata prin grija maicutelor si a bunilor credinciosi.

De-a lungul anilor, pe serpentinele soselei ce duce la Iezer au avut loc multe accidente in care oamenii si masini au cazut in prapastie: masinile s-au facut praf, dar oamenii au iesit intregi din masini, ca si cum Mosii de la Iezer, ce se odihnesc in rapa, au intins mainile lor pentru a proteja oamenii.

Sfantul Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea – viata si nevointele

Sfantul Cuvios Antonie de la Iezer vine in Tara Romaneasca in anul 1648 si se stabileste la Ramnicu Valcea, ocupandu-se de comert. Ajuns la varsta de 64 de ani, binecuvantatul Antonie s-a hotarat sa aleaga calea monahala, spre linistire si petrecere in rugaciune. Astfel, el renunta sa mearga la Sfantul Munte, precum vroia initial, la indemnul episcopului Ilarion, alege Schitul de la Iezer – Valcea.

Sfantul Cuvios Antonie are un rol important in refacerea Schitului Iezer, donand toate bunurile sale si muncind nemijlocit la zidirea chiliilor. Acestea se pastreaza si astazi in partea de apus a bisericii.

Dornic de o viata de pustinic, Cuviosul Antonie a gasit in munte o pestera unde a stat cateva zile in rugaciune. In acest timp i-a aparut un inger ce l-a indemnat sa sape o biserica in stanca. Astfel, timp de trei ani, Cuviosul Antonie a daltuit in stanca sfanta biserica, la aproximativ 600 de metri spre rasarit de Schitul Iezer, intr-o poienita ascunsa in padurea ce acopera muntele, implinind astfel porunca divina. Tot aici el si-a construit chilia in piatra stancii, iar apoi si-a gasit odihna vesnica in locul pregatit langa pestera, la 23 noiembrie 1720, avand varsta de 92 ani.

Sfantul Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea se praznuieste in fiecare an, la data de 23 noiembrie. Sfintele sale Moaste se afla pastrate, cu mare evlavie, in paraclisul cel nou al schitului – aflat in stanga bisericii, in corpul de chilii.

Schitul Iezer Valcea – localizare si cai de acces

Schitul Iezer se afla la o distanta de 5 kilometri nord de satul Cheia si la aproximativ 13 kilometri de soseaua Ramnicu Valcea – Baile Olanesti. Schitul este situat la nord de satul Cheia, pe valea cu acelasi nume, in apropiere de orasul Baile Olanesti. Din orasul Ramnicu Valcea si pana in satul Cheia se poate lua autobuzul ce face curse regulate pe aceasta ruta.

Pelerinii ce vin de la Schitul Jgheaburi coboara in satul Cucova, aflat la o distanta de 5 kilometri, de unde iau autobuzul pana la Pausesti si de aici iau un alt autobuz pana in Cheia. Din satul Cheia si pana in pragul Schitului Iezer, pe un drum forestier carosabil, se face mai putin de o ora mers pe jos.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/schitul-iezer-valcea-68019.html

Manastirea Hurezi.Loc Hurezu-Valcea

Hram: Sfinţii Impăraţi Constantin şi mama sa Elena

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Printre manastirile monumente istorice, care impodobesc pamantul romanesc, Manastirea Hurezi este considerata, impreuna cu schiturile sale, ca cel mai reprezentativ complex de arhitectura, definitoriu pentru „stilul brancovenesc”.

Este asezata in partea de nord a judetului Valcea, pe drumul national DN 67 Rm.Valcea-Targu Jiu, la poalele muntilor Capatanii, strajuita de codrii, intr-un loc plin de farmec si singuratate, a carui liniste o tulbura doar cantecul huhurezilor, acele pasari de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri si al manastirii.

Constantin Brancoveanu (1688-1714), domnitorul Tarii Romanesti la inceputul sec. XVIII, vazand nestatornicia vremurilor, indata dupa primirea sceptrului Tarii, cum glasuieste hrisovul de intemeiere al manastirii „intr-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie si am inceput a zidi manastire”.

Prin aceasta fapta cucernica, domnitorul isi vedea implinita o dorinta sfanta, care-l framanta, dupa cum citim in pisania de deasupra usii bisericii: „Nu voi intra in salasul casei mele, nu ma voi sui pe asternutul patului de odihna, nu voi da somn ochilor mei si pleoapelor mele dormitoare si repaos tamplelor mele, pana nu voi afla loc Domnului si salas Dumnezeului lui Iacob”.

Urmand in cuvant si in fapta pe proorocul Psalmist, el a inaltat cea mai de seama ctitorie a epocii sale, care a atras si atrage admiratia si pretuirea tuturor vizitatorilor din toate timpurile. Asa, Charles Diehl, cunoscatorul de arta bizantina, o considera „Le plus beau de toute Roumanie” (cea mai frumoasa din Romania).

Sfanta Manastire Hurezi, importanta si valoroasa asezare monahala, reprezinta cel mai vast ansamblu de arhitectura medievala pastrat in Tara Romaneasca. El cuprinde manastirea propriu-zisa, biserica bolnitei, ctitorita de doamna Maria, sotia lui Constantin Brancoveanu, ridicata la 1696 si zugravita de Preda Nicolae si Ianache; Schitul Sfintilor Apostoli, la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de marele staret Ioan Arhimandritul in 1698 si zugravita de Iosif si Ioan in 1700, si Schitul Sfantul Stefan, dupa numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703 si zugravit de Ianache, Istrate si Harinte.

Domnitorul a incredintat supravegherea acestor mari si valoroase lucrari rudei sale Parvu Cantacuzino, mare stolnic, caruia, decedand in 1691, i-a urmat Cernica Stirbei, fost mare armas. Lucrarile incepute in 1690 s-au terminat in 1697. Dintre mesteri mentionam pe Manea vataful zidarilor, Istrate lemnarul si Vucasin Caragea, pietrarul, toti pictati pe perete, in pridvorul bisericii mari.

Manastirea Hurezi are doua incinte. In cea dintai, exterioara, delimitata de ziduri puternice de caramida, se afla prima poarta de incinta si o cladire cu etaj in dreapta. A doua incinta are forma dreptunghiulara, inchisa pe trei laturi cu cladiri, avand parter si etaj. Latura de rasarit se incheie cu un zid inalt, ca la multe manastiri cu incinta.

La mijlocul acestei incinte se afla biserica mare, impunator monument, lung de 32 de metri si inalt de 14 metri. Ea este o interpretare mai simplificata a bisericii episcopale de la Curtea de Arges. Are plan treflat si impartire clasica, altar, naos, pronaos si pridvor.
O multime de sfinti din care nu lipsesc Sfintii Imparati Constantin si mama sa Elena, hramul manastirii, scene religioase din Vechiul si Noul Testament, sinoade ecumenice, despartite prin ornamentatii florale, desenate in culori vii, acopera peretii interiori ai bisericii si pronaosului. Lucrarea in fresca este opera zugravilor Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe si Ioachim.

Pe langa iconografia religioasa, intalnim si compozitii cu caracter laic, cum e istoria ilustrata a vietii imparatului Constantin cel Mare, cu o anumita semnificatie pentru vremea aceea, biruinta Crucii asupra semilunii.

De subliniat este amplul tablou votiv din pronaos, veritabila galerie de portrete de mare valoare artistica, infatisand pe Constantin Brancoveanu cu familia sa, in care se distinge chipul doamnei Maria, de asemenea pe inaintasii sai directi si rudele din neamul Basarabilor si Cantacuzinilor. Biserica manastirii avea menirea sa devina necropola familiei Brancoveanului si neamului.
In interiorul bisericii, pe langa inestimabilul iconostas sculptat in lemn se afla scaunul domnesc frumos sculptat, de asemenea in lemn, purtand stema Cantacuzinilor, stranile si un bogat policandru, toate din vremea ctitorului.

Pronaosul aminteste de rostul bisericii de a fi necropola familiei domnitorului. Mormantul din marmura cu o placa sculptata artistic, pregatit pentru ctitorul voievod, care ii asteapta ramasitele pamantesti de mai bine de doua secole si jumatate, este marturia cea mai graitoare. Tot aici se afla, pe langa alte morminte, si al vrednicului egumen, Ioan arhimandritul, care a ostenit aici si la alte multe ctitorii brancovenesti.

Intrarea principala in incinta centrala se face prin latura de miazazi, pe sub bolta larga care la vreme de bejenii se inchidea cu o mare poarta de lemn ferecata cu fier, existenta si astazi, in forma originala. Deasupra intrarii se inalta turnul clopotnitei, care adaposteste patru clopote mari, intre 300 si 1000 kg, cu sunete armonioase, trei purtand in inscriptie numele voievodului.

In dreapta si stanga clopotnitei, pe cele trei laturi sunt chiliile randuite pe doua nivele, suprapuse, in fata carora se gaseste cate o galerie cu arcade in semicerc, sustinuta de stalpi de piatra. Tot in latura de miaza-zi, la etaj, unde au fost casele domnesti compuse din sali mai frumos boltite, cu calote sferice pe arcade lungi, sprijinite pe monumentale coloane de piatra, la capiteluri si baze, acum este expusa interesanta si valoroasa colectie de obiecte si icoane bisericesti ale manastirii, un pretios tezaur cultural-national.

Paraclisul, situat la mijlocul laturii de apus a incintei drept in fata bisericii, ridicat la 1697, e unul din cele mai gingase monumente din aceasta epoca. Planul lui consta dintr-un naos patrat, dominat de turla octogonala admirabil proportionata, cu opt ferestre, acum singurul izvor de lumina al zilei, dintr-un altar semicircular. Pictura e in fresca, lucrarea zugravilor Preda si Marin, mesteri din aceeasi scoala brincoveneasca, pastrata in conditii optime. Din tema iconografica nu lipsesc Sfintii Imparati Constantin si mama sa Elena si bogata familie a Brancoveanului. Tampla din lemn e fin sculptata si decorata cu aur si culori, aproape tot asa de vii, cum a fost initial.

Sub paraclis, la parter, se afla trapeza, sala de mese a manastirii-frumos boltita printr-o calota sferica, sprijinita pe arcuri joase si puternice. Pictura in fresca, executata intre anii 1705-1706, e o desfatare spirituala si se pastreaza in conditii excelente.

Una dintre podoabele arhitecturale, care da manastirii Hurezi un aer de sarbatoare si incanta privirea vizitatorilor, e foisorul vrednicului egumen si iubitor de arta Dionisie Balacescu, ridicat intre anii 1725-1753, opera pietrarului Iosif.

Din bogata zestre a bibliotecii adunata acolo de ctitor si de carturarii viesuitori, invatatul Gr. A. Tocilescu a gasit si ridicat in 1885, pentru Muzeul National, 38 de manuscrise si 393 de carti tiparite in diferite limbi. Tot aici s-au pastrat vestitele calendare ale lui Brancoveanu din anii 1693, 1695, 1701, si 1703, precum si un frumos pomelnic. La schitul Sfantul Ioan a activat si o scoala de copisti de manuscrise.

Hurezul a avut obste de monahi pana in 1872 cand a devenit de calugarite, care ingrijesc cu sarg si cu aleasa pricepere atat pravila monahala cat si monumentul devenit astazi unul dintre cele mai exemplare complexe de arhitectura si arta caracteristice pentru epoca de tranzitie de la medieval la modern in cultura romaneasca.

Hurezi infatiseaza treapta inalta de creatie a genului romanesc de la sfarsitul secolului al XVII-lea. Vizitatorul din tara sau de peste hotare afla la Hurezi galeria unica a unor straluciti oameni cu larg orizont politic si carturari de la Serban Voievod si Constantin Cantacuzino Stolnicul, pana la Constantin Brancoveanu si invatatii lui fii, opriti in manifestarea lor creatoare de tragica moarte din 1714. Frumusetii arhitecturii si picturii se adauga dovezile unui puternic centru de cultura, care a adapostit un scriptoriu celebru, producator de iscusite traduceri, superbe manuscrise si o bogata biblioteca umanista, unica in Europa de sud-est la inceputul secolului al XVIII-lea.

Prin toate aceste marturii istorice si frumuseti artistice, Manastirea Hurezi este una dintre cele mai convingatoare opere ale creatiei spirituale multiseculare, pe care marele istoric Nicole Iorga a numit-o printr-o fericita formulare – in lucrarea ”Bizant dupa Bizant” – continuatoare a civilizatiei romane, ai carei mostenitori in Europa de Rasarit sunt romanii.

Sursa: http://www.arhiram.ro/manastiri/manastirea-hurezi

Manastirea Govora.Com Mihaiesti-Valcea

Hram: Adormirea Maicii Domnului

Arhiepiscopia Ramnicului Valcea

Mănăstirea Govora este o mănăstire de maici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Țara Românească, precum și un monument arhitectonic medieval de o rară frumusețe. Numele „Govora“ provine, probabil, din derivarea slavului găvariti, a vorbi, a spune și prin extensie izvor, murmur de izvor, sau din dialectul traco-dac care înseamnă „adâncitură“, vale cu multe izvoare.

Complexul mănăstirii Govora a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Vâlcea din anul 2010, având codul de clasificare VL-II-a-A-09904.^[1]

Amplasare

Mănăstirea este situată la poalele dealului Coșul Mare pe raza comunei Mihăești, pe fosta moșie Hința, la 6 km de Băile Govora și la 18 km de municipiul Râmnicu Vâlcea.

Arhitectură

Biserica mănăstirii, așa cum apare astăzi, este ridicată pe un plan treflat având o singură turlă așezată pe naos, care are o cornișă de cărămidă în formă de dinți de fierăstrău. Pereții exteriori sunt drepți, singura ornamentație arhitectonică fiind un brâu cu trei funii ce o desparte în două. În rest sunt netezi, zugrăviți în alb, având ferestruicile înguste cuprinse între încadramente simple, netede, acestea fiind dublate de un chenar cu motive geometrice și vegetale. Pridvorul se sprijină pe 8 coloane de piară simple, puțin îngustate spre vârf, terminate cu capitele late fară ornamentație. Tâmplele coloanelor și bolta pridvorului sunt acoperite de picturi murale. Decorațiunea murală interioară în schimb este deosebit de bogată lucrată în tehnica fresco, de zugravi cunoscuți ai epocii brâncovenești, semnăturile acestora fiind incă bine conservate.

Incinta mănăstirii este de formă poligonală, aproape trapezoidală, având lungimea, pe axul E-V de 60m, cu latura vestică măsurând 67m și cea estică 30m. Ea este compusă din zidul exterior pe care sunt situate încăperile folosite drept chilii precum și beciurile de suprafață. Chiliile sunt dispuse pe două niveluri, un parter supraînălțat și un etaj, acesta din urmă fiind adăugat în secolul XIX. Săpăturile arheologice au arătat 6 faze de extindere a incintei, în cea de la mijlocul secolului al XVII-lea funcționând și tipografia lui Meletie Macedoneanul.

Turnul-clopotniță de acces în incinta mănăstirii este etajat pe 4 nivele, având o înălțime de aproximativ 15m și o grosime a zidurilor de cca 2m. Primul cat este inaccesibil, iar etajele 2 și 3 sunt prevăzute cu găuri pentru tragere, având rol în defensiva complexului mănăstiresc. Ultimul etaj, care adăpostește clopotnița, este adăugat probabil în epoca brâncovenească. Rolul defensiv al primelor faze ale incintei mănăstirii se pot vedea foarte bine pe zidul de lângă turn ce mai păstrează meterezele și drumul de strajă, astăzi părți a podului chiliilor.

Istoric

Începuturile mănăstirii sunt obscure, pierdute în pâcla deasă a timpului. S-a presupus că, inițial, mănăstirea de piatră ar fi fost clădită pe un locaș de cult catolic mai vechi din lemn. În sensul acesta arhitectul Ion Trajanescu, interesat de istoriul mănăstirii, culegea pe la 1910 o legendă locală conform căreia, la început ar fi fost o biserică, iar voievodul Radu cel Mare (posibil identificabil cu voievodul Radu I), ar fi ridicat actuala mănăstire pe fundația acesteia. Săpăturile arheologice din anii 1984-1985 nu au descoperit nici un fel de indidiciu în acest sens. Cu ocazia sondărilor făcute în acei ani au fost în schimb remarcate, la sud de actuala biserică, fundațiile unei clădiri vechi, probabil de secol XIV, cu dimensiunile de 19m lungime și cu grosimea zidurilor de 1,30m, încheiată cu un zid orientat nord-sud cu grosimea de 1,20m. Această clădire, neexcavată total datorită amplasării parțiale sub actuala biserică, este considerată a fi biserica originală a mănăstirii (Gh. T. Cantacuzino). Acest fapt este argumentat de orientarea zidurilor pe axa est-vest. Ulterior, arhitectul Cristian Moisescu, presupune, datorită liniei drepte a zidului lipsit de elementele specifice arhitecturii bisericilor, că porțiunea de zid sondată reprezintă de fapt rămășițele unei vechi incinte fortificate.

O altă teorie privitoare la ctitoriile anterioare celei ortodoxe este vehiculată de prof. Gh. T. Ionescu care consideră că actuala mănăstire ar fi luat locul unor așezări ale catarilor (sau bogomililor), teorie care nu are nici un fel de suport argumentat.

În muzeul mănăstirii este păstrat un clopot spart în greutate de 250kg cu inscripția S-a turnat acest clopot în numele lui Dumnezeu și al Sfântului Nicolae 6965 (1456-1457), adică în timpul domniei lui Vlad Țepeș însă primul document care să ateste mănăstirea este un hrisov datat 27 septembrie 1485 în care egumenul de atunci, Iosif Govoreanul, cumpăra câteva loturi de teren în oraș (la Râmnic probabil) de la Hijul. În lipsa altor dovezi sau izvoare scrise, presupunerile în ceea ce privește momentul întemeierii locașului de cult duc la concluzia că acesta s-ar fi întâmplat pe undeva spre mijlocul secolului XV, probabil chiar în timpul domniei lui Vlad Dracul, cum reiese dintr-un document al lui Radu cel Mare, sau chiar spre începutul aceluiași secol, cum reiese din pomelnicul mănăstirii, care începe cu Mircea cel Bătrân. De altfel materialul arheologic cel mai vechi scos la lumină poate fi datat tot cam din acea perioadă, excepția făcând zidul enigmatic de care am vorbit mai sus.

În timpul domniei lui Vlad Țepeș se consumă un moment important, răzvrătirea lui Albu cel Mare, puternic feudal vâlcean, probabil înrudid cu Basarabii, care încearcă să-l înlăture pe domn. Acesta cotropește satele mănăstirii Glodul și Hința (localități astăzi dispărute) pe care le avea […] de la începutul Țării Românești[…] (D.I.R., B. sec.XVII, vol.III, p.4) pustiind și mănăstirea însăși. În urma luptelor date cu voievoul țării, Albu cel Mare este înfrânt […]și l-a prins și l-a tăiat, pe el și pe tot neamul lui.. Satele sunt confiscate de la viclean însă sunt date unor alți boieri, ulterior fiind răscumpărate și date mănăstirii de Radu cel Mare.

Pisania cea mai veche păstrată afirmă că […] această biserică cine a zidit-o nu se știe […] iar Radu cel Mare […] au dires-o și au înfrumusețat-o […]. De altfel domnia acestui voievod a însemnat un moment important pentru acest locaș de cult. Voievodul reface aproape din temelii biserica […] pe care am văzut-o părăsită de la sfânt răposații strămoșii noștri […] (D.I.R., B, vol.I, p.241), îi confirmă vechile danii de la Vlad Dracul, bunicul său, Vlad Călugărul și Smaranda (Salomia), părinții săi, și îi face alte multe danii.

După daniile făcute de acest voievod, mănăstirea Govora, devine una dintre cele mai importante mănăstiri ale țării, ieromonachii continuând să păstreze și să sporească moșiile ce întrețineau viața monahală și spiritualitatea ortodoxă. În primăvara lui 1611, în urma invaziei și jafului armatelor principelui Transilvaniei, Gabriel Báthory, lăcașul este cu siguranță afectat, însă documentele nu consemnează acest lucru, pagubele suferite fiind probabil minore.

În timpul domniei lui Matei Basarab, în urma unor ample lucrări de reconstrucție, reconsolidare și extindere, conform opiniei istoricului H. Stănescu („Arhivele Olteniei”, 1936, p.424), aici se instalează, în 1637, a doua tipografie cunoscută din Țara Românească. Încă din primii ani de funcționare, de sub teascurile acestei tipografii vor cunoaște lumina tiparului lucrări importante ale culturii medievale românești precum Psaltirea slavonească la 1637-1638 și mai ales la 1640 prima lucrare tipărită în limba română Pravila bisericească cunoscută sub denumirea de Pravila de la Govora, în traducerea călugărului Mihail Moxa. De altfel egumenul Meletie Macedoneanul, cel care a supravegheat și încurajat activitatea de tipărire, este unul dintre cei mai importanți stareți ai mănăstirii, în cei 4 ani cât a condus lăcașul (1636-1640) l-a făcut cel mai renumit și mai bogat așezământ monahal al țării a acelui veac.

Un alt stareț important a fost ieromonahul Paisie (1683 – 1715), în timpul căruia biserica mănăstirii este refăcută căci era „[…] prea învechită și crăpată, cât îi venea vremea a cădea […]“ (Ghenadie Enăceanu, „Vizite canonice”, București, 1892, p.23) iar interiorul a fost zugrăvit așa cum se vede și astăzi. Cu această ocazie a fost zugrăvit în pronaus și chipul domnitorului Constantin Brâncoveanu; cât estede real, greu de stabilit, însă cu certitudine este cea mai veche reprezentare a chipului marelui cărturar. Același stareț reface și sporește mijloacele de întreținere ale călugărilor, de altfel toate reparațiile fiind făcute pe cheltuiala mănăstirii. Plecarea din scaunul stăreției mănăstirii Govora a acestui bun gospodar este legată indisolubil de decapitarea marelui voievod Constantin Brâncoveanu, legăturile dintre aceștia, sau relațiile ieromonahului cu viața politică a epocii, rămânând încă necunoscute.

Alte reparații, la chilii și trapeza mănăstirii, sunt făcute de către starețul Ștefan Mănăstireanu (1762 – 1774; 1778 – 1782), lucrările fiind continuate de Mihail Tetoianu (1775 – 1778), iar ieromonahul Anatolie (1782 – 1787) reface ușa cea mare a clopotniței stricată de Florea hoțulși pictează bisericuța cea mică a egumenului Ilarion (lucrare executată de zugravul Dimitrie).

După acestă perioadă de înflorire urmează decăderea, culminând cu perioada de stăreție a arhimandritului Constandie (1805) care […] lipsit de minți […] (Aurelian Sacerdoțeanu, „Pomelnicul Mănăstirii Govora” în „Mitropolia Olteniei”, nr.10-12/1961, p.821) a arendat păgubos parte din moșiile mănăstirii pe mai mulți ani, băgând mănăstirea la grele datorii.

Egumenii ce i-au succedat, greci după naștere, au sporit starea de decădere judecându-se cu creditorii, pentru ca în 1814 toate averile mănăstirii să fie trecute în posesia Epitropiei spitalului străinilor, iar mănăstirea nu a mai înregistrat nici un stareț până în 1842.

În timpul starețului Nicandru Vasilescu (1863 – 1882) sunt refăcute chiliile, adăugându-se încă un etaj la cel existent. În timpul reparațiilor la clădirea Episcopiei Râmnicului (1890) episcopul Ghenadie Enăceanu se mută temporar la mănăstirea Govora, cu această ocazie făcându-se unele reparații și înbunătățiri la clădirile anexe.

Pe 20 iulie 1959, regimul comunist, printr-un act arbitrar, modifică statutul mănăstirii, transformând-o în mănăstire de maici prin aducerea a 21 de călugărițe de la Mănăstirea Bistrița (județul Vâlcea), în frunte cu stareța acestora Evghenia Racoviță (1959 – 1964). Maicile care au urmat în stăreție, au contribuit la refacerea și modernizarea vieții monahale din acest lăcaș de închinăciune, astfel că, în ziua de azi, Mănăstirea Govora se prezintă ca un giuvaer al artei medievale românești bine conservat și apt de a duce mai departe spiritualitatea acestui neam.

Sursa: Wikipedia