Asezare Geografica

Aşezat în partea de sud-est a judeţului Bihor, pe DN 79, pe cursul superior al văii Crişului Negru, străjuit de Munţii Bihorului la răsărit şi Munţii Codru – Moma spre apus, oraşul Vaşcău şi localităţile din jurul său formează una dintre cele mai pitoreşti zone ale judeţului, fiind în acelaşi timp parte componentă a „Ţării Beiuşului”; situat în culoarul depresionar deluros, la nivelul căruia se realizează întrepătrunderea dintre Munţii Apuseni şi Câmpia de Vest.

În componenţa oraşului Vaşcău intră satele: Vărzari de Sus şi Vărzari de Jos, Câmp, Coleşti şi Câmp – Moţi.

Se învecinează cu comuna Cărpinet, la sud, cu localitatea Şuştiu, la nord (localitate componentă a comunei Lunca) iar în imediata vecinătatea se găsesc alte două oraşe ale judeţului: oraşul Nucet – în est, iar la 7 kilometri spre nord, se află oraşul Ştei.

Istoric

Începuturile vieţii omeneşti din această zonă sunt atestate arheologic încă din paleolitic. Bogăţia bazinului hidrografic, clima destul de blândă şi formele de relief, cu întinse zone muntoase acoperite de păduri, unde omul găsea loc de refugiu în vremuri de restrişte, au creat condiţii pentru formarea de aşezări omeneşti aproape una lângă alta, deci cu însemnate concentrări de populaţie.

Cea mai veche menţiune documentară care ne indică o atestare certă a localităţii Vaşcău este cea din Conscrierea porţilor „Liber regius”, întocmită în anul 1552 de către Fiscul Regal, unde Vaşcăul apare menţionat sub denumirea de Nagyhko („Cuptorul Mare”); în acelaşi timp apar menţionate şi localităţile Vărzari de Sus şi Vărzari de Jos, împreună cu alte două localităţi, acestea dispărute ulterior. Începând cu sec. al XVIII-lea, respectiv anul 1851 denumirea oraşului va ilustra principala bogăţie şi ocupaţia de bază a locuitorilor, aceea de lucrători la fierărie: Vaskoh – nume provenit din limba maghiară şi format din două cuvinte: vas = fier şi koho = cuptor de topit.

Prin această primă atestare documentară, abia din anul 1552, problema vechimii  localităţii Vaşcău rămâne nerezolvată, deoarece nu este posibil ca bogăţiile deosebite ale subsolului acestei regiuni, cunoscute şi folosite încă de daci şi romani, să nu fi atras grupuri de populaţie care să constituie aşezări omeneşti încă din cele mai vechi timpuri.

În sprijinul susţinerii existenţei localităţii Vaşcău cu mult înainte de 1552 vin şi alte documente care menţionează existenţa localităţii încă din sec. XI – XII.

Dintre cele   mai vechi şi mai importante     îndeletniciri ale locuitorilor din Vaşcău şi satele aparţinătoare se pot aminti: cultura cartofului şi creşterea vitelor, prelucrarea fierului (alături de fierari lucrau ş cărbunarii = „bocşerii”), olăritul, cioplitul în piatră de marmură, cojocăritul, cizmăritul, cioplitul în lemn, zidăria şi dulgheria, fabricarea şi valorificarea varului, fabricarea şi valorificarea ţuicilor şi rachiurilor naturale, morăritul, crâşmăritul.

Din anul 1956 localitatea Vaşcău este ridicată la rangul de oraş, de care aparţin şi cele 5 sate componente: Câmp, Coleşti, Câmp – Moţi, Vărzari de Sus şi Vărzari de Jos.

Sursa: http://www.primaria-vascau.ro/content/blogcategory/23/63

Asezare Geografica

Teritoriul administrativ al orașului Valea lui Mihai este situat în partea de Nord-Vest a județului Bihor. Intravilanul cât și extravilanul aparținător orașului se încadrează în unitatea de relief de câmpie, în zona de câmpie înaltă subcolinară a Câmpiei Careiului (Nyirului). Localitatea este situată la o distanță de 8 km de granița cu Ungaria, iar pe drumul național D.N.19 la cca 67 km nord de Oradea traseu Diosig – Săcuieni Bihor – Tarcea – Valea lui Mihai – Satu Mare.

Orașul Valea lui Mihai este străbătut de DN19 cu o lungime de cca 12,50 km. Lungimea totală a străzilor este de 46 km din care cca 19 km modernizate și 27 km nemodernizate. Lungimea căilor ferate în direcția Oradea – Satu Mare respective Ungaria este de cca 9 km.

Suprafața totală a teritoriului administrativ al orașului Valea lui Mihai este de 7345 ha din care teren agricol este 5277 ha și păduri 1264 ha. Intravilanul stabilit este 1114,95 ha, din care nucleul de bază este de 970 ha aprobat de Consiliul Local al orașului Valea lui Mihai.

Suprafața totală a teritoriului administrativ al orașului Valea lui Mihai este de 7.345 ha din care :

Geologie

Geologia localității Valea lui Mihai se delimitează în două orizonturi : Orizontul formațiunilor Panoniei ca roca de bază a formațiunilor geologice care formează subasmentul și orizontul formațiunilor de suprafața maternare. Din punct de vedere geotehnic pământurile din cuprinsul perimetrului orașului Valea lui Mihai sunt predominant nisipoase, prafoase, sau prafoase nisipoase.

Istoric

Primul atestat scris despre Valea lui Mihai datează din 20 august 1270. În 1312 primește de la regele Karol Robert drept de a percepe vamă. Denumirea orașului este atestat în diferite documente ca Nogmyhal, Nagmihal, Nochmihal, Nogmichaly, Nogh Myhalfalva. În perioada 1332-1337 are aceeași mărime ca și orașul Gyula. În perioada corviniană este amintită printre cele 18 orașe ale județului Bihor, în 1459 primește dreptul de a organiza târg. În 1587 turcii incendiază localitatea iar populația evadează. După plecarea turcilor populația revine și trece la credința reformată. Biserica se reconstruiește, clopotul turnat la Oradea în 1491 se găsește și astăzi în turnul bisericii. În sec. XVI – XVII numărul locuitorilor este foarte mic. În secolul XVIII începe formarea moșiilor mari ca: moșia Stubenberg, Bujanovics, Gencsy, Slavy și Bernat. Recensământul din 1800 atestă 1594 de locuitori. În 1844, 1930, 1989 Valea lui Mihai este declarat oraș. În 1871 se construiește calea ferată, între Debrețin și Satu Mare, iar în 1887 tronsonul Debrețin-Oradea. Până la începutul primului război mondial are loc o dezvoltare economică, în principal a industriei alimentare și agriculturii iar în 1883 se înființează prima bancă. După primul război mondial Valea lui Mihai aparține județului Sălaj. Infrastructura se dezvoltă în special în perioada interbelică. Deceniile comunismului au restructurat și orașul Valea lui Mihai. În anul 1952 se înființează C. A. P. – ul (colectivizarea se desfășoară în perioada 1952 – 1962), în 1949 I.A.S. – ul, în 1941 fabrica de conserve Arovit (ulterior naționalizat de către regimul comunist) și în 1961 Liceul Teoretic. În 1968 ia naștere Spitalul în castelul Bujanovics.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Pe malul drept al Crișului Negru este situat orașul Ștei care este străbătut de DN-76 ce leagă municipiile Oradea și Deva, și de E79. Coordonatele geografice ale localității sunt: 46°32′ latitudine nordică, 22°29′ longitudine estică. Altitudinea medie față de nivelul mării este de 285 m. Șteiul este legat de capitala județului Bihor, Oradea și de linia ferată numărul 316, la distanță de 80 km de acest municipiu Orașul se află la circa 10 km de orașul Vașcău și Nucet și la 20 km de municipiul Beiuș în sud-estul județului. Se întinde pe o suprafață de 657 de hectare.

Istoric

Este un oraș care a luat naștere în anul 1956 lângă satul cu același nume. Circa 10 ani a durat exploatarea intensivă de uraniu din bazinul minier Băița, Bihor care a dus la prosperitatea orașului. În orașul Ștei era concasat (măcinat) minereul de uraniu exploatat în Băița, cantitatea cea mai importantă de minereu provenind din mina “Avram Iancu”, după unele surse^{[necesită citare]} depășind cantitatea de 300.000 de tone într-o perioadă de 10 ani.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Aşezat in nordul judeţului Bihor, Oraşul Săcueni este localizat geografic la 47.35 grade latitudine şi 22.1 grade longitudine, pe cursul râului Ier, având o suprafaţă de 151,42 km2. Este la o distanţă de 40 km de municipiul Oradea (pe drumul european E671), 20 km de oraşul Valea lui Mihai şi 18 km distanţă de oraşul Marghita, limita nord-vestică aflându-se la frontiera cu Ungaria.

Istoric

Orașul Săcueni este aşezat în partea sudică a Văii Ierului. Așezarea geografic ă avatajoasă , la limita dea lurilor și mlaştinilor au făcut posibile că încă din vremurile cele mai vechi si se formeze ca aşezare umană. Cercetările arheologice au scos la suprafață o aşezare cu ceramică pictată și morminte la ferma Horo, care atestă prezența culturilor neolitice a culturilor Crişur ilor şi al cultu rii Tisza.

La sfârşitul neoloticului în zona Săcuienului și al înprejurimilor au locuit populații agricultori. În această perioadă s-au descoperit unelte de piatră slefuită, unelte de cupru și fragmente de ceramică. Urmele epocii bronzului mai precis cultura din Otomai au ieșit la ivială în mai multe puncte ale localității.În locul numit Cetatea Boilor o insulă înconjurată de apele și mlaştinile Ierului s-a descoperit o aşezare fortificată, valuri de pământ.Din perioada 1400-1450 î.e.n. s-au descoperit morminte incinerare, urme de case, diferite fragmente de ceramică și în anumite locuri bogate depozite de unelte de bronzi. Izolat s-au descoperit și podoabe de aur care atestă istorie zbuciumată al comunității locale.

Epoca fierului este evidențiată în zonă printr-un mormânt celtic, care este unu dintre cele mai vechi morminte de acset gen de pe teritoriul României. Descoperirile argheologice păstrează urmele popoarelor migratoare: a sarmațienilor, gepizilor, hunilor și slavilor. S-au descoperit morminte acvare din sec.

Al VII-lea în mai multe puncte ale localității. Influența fiecărei culturi este prezentă înformarea localității și al vieții populației autoctone. Treptat s-a format viața economică a comunității locale. Între secolele IX –X zona devine locul de așezare ale triburilor maghiare în special ale secuilor încredințați cu apărarea hotarelor. Secuii așezați încă în vermea regelui Ștefan I.

Au asigurat apărarea granițelor statului maghiar, prima atestare documentară este din 1217 din Paragraful 323 al registrului din Oradea. Primii locuitori al localității, secuii aveau sarcina de a apăra drumul comrecial Nord-Sud și totodată aveau și dreptul de vamă.

La sfârșitul sec. Al XIII-lea Săcueniul a intrat ca donație regală în proprietatea Gutchelezilor totodată pierzând derptul de vamă.Invazia tătarilor din 1241 a distrus localitatea. La sfârșitul secolului al XIII-lea domeniul a fost stăpânit de Gutchelezi dintre care probabil că Dorogi Peter a fost primul care a construit primul castel în locul actualului liceului. În anul 1399 regele Sigismund donează domeniul Săcuenului familiei Zolyomi din Albiș. Din această perioadă localitatea Săcieni devine centrul economic al domeniului Zolyomi.

În 1460 familia obține dreptul de a construi cetate. În secolele următoare fortificația ridicată pe o insulă a Ierului va juca un rol important în istoria principatului Transilvaniei. Războiul țărănesc condus de Dozsa Gyorgy din 1514 va afecta și Orașul Săcueni: este distrusă biserica gotică construită în 1470, castelul nobiliar, sunt uciși mai mulți membrii al familiei Zolyomi. În secolul al XVI-lea rolulpolitica al familie Zolyomi , principii Bethlen Gabor , i Rakoczi Gyorgy întărecsc privilegiile familiei. În anul 1634 Zolyomi David cade în disgrația principelui și Rakoczi Gyorgy confiscă domeniul de Săcueni inclizând în domeniile Principelui Transilvaniei. După căderea cetății Oradiei (1660) cetatea Săcueni devine bastionul vestic al principatului Transilvaniei. În timpul ostilităților împotriva turcilor cetatea suferă mai multe asedii, dar niciodată nu a fost cucerită. Împejurimile au fost devastate de nemunărate ori. Conform punctului 6 al tratatului de pace încheiat în 1664 înter turci și austrieci cetatea Săcueni terbuie distrusă, ceea ce se realizează la începutul anului 1665. Până în 1685 Săcuienul era sub administrație Transilvană, după care a intrat sub administrație regală. În a doua jumnătate a sec al XVII-lea datorită a războaielor turca-austriece și a problemelor economică-socială populația locală participă la mai multe revolte sociale. Domeniul Săcueni a revenit principelui II Rakoczi Ferenc. În consecință toată Valea Ierului s-a alăturat luptei de eliberare condusă de principele. După înfrângerea luptei de eliberare stăpânii domeniului au devenit austrieci: J. Dietrichstein, consilier imperial a cărei fiu J. Dietrichstein Junior a înălțat în stil barok biserica romano-catolică și aripa sudică al castelului din localitate între anii 1750-1760. Din 1830 domeniul intră în posesia grofilor Stubenberg care dezvoltă în continuare viața economică a localității. În timpul revoluției maghiare din 1848 Orașul Săcueni joacă un rol important în desfășurarea evenimentelor, încă în vara anului 1849 se formează unități ale armatei revoluționare. Este de remarcat că în noiembrie anului 1843 a fost prezent în localitate și poetul revoluționar Petofi Sandor. În a doua jumătate a sec. Al. XX-lea Orașul Săcueni devine un important centrui economic al producției agricole. Principalele produse cereale, animale de tăiat, produse lactate, vinuri și pește. Totodată se intensifică și prezența capitalului industrial concretizat prin înființarea în anul 1872 al Băncii de Credit de pe Valea Ierului. Construirea căii ferate între 1855-1877 realizarea sistemului de învățământ și a instituțiilor culturale. Ca urmare a tratatelor de opace în urma primului război mondial granița de stat a fost trasat la vest de localitate teritoriul orașului revenind României, fapt consimțit și în urma tratatelor de pace la al II-lea război mondial. Înter anii 1950-1962 se organizează Coperativa Agricolă de Producței pe suprafețele confiscate în uram reformei agricole din 1945. CAP-ul administrează 3500 de hectare iar IAS-ul peste 4000 de hectare. În anii industrializării forțate din perioada socialismului s-au înființat la Săcueni: Fabrică de mobilă, Fabrică de încălțăminte, Fabrică de piese de schimb auto care după 1990 și-au închis porțile. După revoluția din 1989 suprafețele agricole au fost retrocedate vechilor proprietari. Proprietarii cultivă terenurile individual sau grupați în asociații agricole. În 23.febr.2004 localitatea a recăpătat titlul de oraș. S-a redeschis punctul de trecere al frontierei Săcueni- Letavertes.

Sursa:http://www.sacueni.ro//index.php?option=com_content&view=article&id=22&Itemid=27&lang=ro

Asezare Geografica

ucetul, este un oraş relativ nou pe harta ţării, situat în judeţul Bihor, la o distanţă de 100 km de Oradea. A fost atestat documentar la data de 2 februarie 1956. Oraşul este mărginit în partea de NE de o plantaţie de nuci, de unde provine şi denumirea de Nucet. Se află situat la poalele muntelui Biharia vârful Cucurbăta fiind cel mai înalt vârf din lanţul Munţilor Apuseni. Este pozitionat în Depresiunea Beiuşului la o distanţă de 12 km de oraşul Ştei, este traversat de Crişul Negru ce izvoreste în amonte de localitatea Băiţa –localitate componenta a oraşului Nucet. Raza administrativă a oraşului Nucet se întinde pe o suprafaţă de 4111 ha.În partea de NE , oraşul este străbătut de D.N. 75, care face legătura între oraşele Ştei şi Câmpeni. În oraş nu există cale ferată, cea mai apropiată gară fiind la Ştei. În partea de est, limita administrativă a oraşului se suprapune cu limita administrativă a judeţului Bihor vecin cu judetul Alba, loc in care se afla amplasat Satul de vacanţă Vârtop.

Istoric

Oraşul Nucet are o istorie relativ scurtă, prima atestare documentară oficială având loc în 2 februarie 1956, iar apariţia pe harta ţării se datorează existenţei bogăţiilor mineraliere din zona localităţii Băiţa, actualmente componentă a Nucetului. Băiţa este atestată documentar în anul 1270, când fierul a fost primul metal care a dus la iniţierea mineritului în Munţii Bihor.

În anul 1951 au fost descoperite zăcăminte de minereuri rare (uraniu) în Munţii Bihor, la Băiţa de către “Expediţia numărul 3” a Ministerului Geologiei URSS. În ianuarie 1952 ia fiinţă Societatea Româno-Sovietică Kvartit, care intensifică lucrările de prospecţiuni pentru metale rare în regiune. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, numărul salariaţilor de la exploatarea minieră Băiţa nu a depăşit cifra de 800.

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, datorită schimbărilor interne şi internaţionale, ce au intervenit începând cu anii 1948-1950, în zonă şi-au făcut apariţia specialişti ruşi, pregătind o exploatare masivă şi intensă a zăcămintelor de la Băiţa. Societatea “SAVROM   KVARTIT” lucra 24 ore din 24 cu un efectiv de 50 000-55 000 de salariaţi. În acele condiţii problema cazării zecilor de oameni veniţi din toată ţara, cât şi din URSS, era deosebit de acută. Pentru rezolvarea acestor probleme, puţinul teren agricol de care dispuneau localnicii a fost expropriat. Pe acest teren s-au ridicat barăci, începând cu anul 1952, ca în 1956, când a fost atestat oficial ca oraş, Nucetul avea deja o populaţie de 10 000 de locuitori.

Restrângerea activităţii de exploatare, începând cu anii 1957-1958, cât şi datorită plecării din zonă a cetăţenilor sovietici repatriaţi, a dus la o depopulare a localităţii, rămânând în general o populaţie băştinaşă, cât şi unii cetăţeni stabiliţi aici şi care proveneau din localităţile limitrofe.

Sursa: http://carteaprimariilor.ro/primarii/bihor/primaria-orasului-nucet.html

Asezare Geografica

 Orasul Alesd este asezat in partea de est a judetului Bihor, pe D.N. 1 (E 60) la 38 kmm este de Oradea si la 112 km vest de municipiul Cluj-Napoca. A devenit oras in 1968. De la aceasta data pana in 1988 orasul Alesd a avut in subordinea sa o comuna, Astileu, formata din patru asezari: Astileu, Calatea, Chistag si Pestera. In componenta orasului intra azi patru asezari: Alesd, Pestis, Tinaud si Padurea Neagra.

 In trecutul sau istoric, Alesdul a fost resedinta de plasa de sangea, de cerc administrative si de raion. In conscrierea domeniului cameral Alesd din 1779 se arata ca acesta a fost ridicat la rang de targ inca din secolele anterioare (Arhivele Statului, Oradea, Fond Prefectura judetului Bihor, inv. nr. 41, dosar 160/a, in continuare ASO).

 Orasul ocupa o suprafata de 71,95 kmp si se invecineaza la nord cu comuna Popesti, la nord-est cu comuna Sinteu, la est cu comuna Auseu, la sud cu comunele Magesti si Astileu, la vest cu comunele Lugasu de Jos si Brusturi.

 In zona Montana a Plopisului, pe valea Bistrei, este asezata localitatea Padurea Neagra. In acesti munti, varful Arsura, situat pe teritoriul orasului, atinge 705 m inaltime. In zona deluroasa a Plopisului se afla localitatile Pestis si Tinaud. Alesdul propriu-zis este asezat pe prima terasa de pe malul drept al Crisului.

 Secatura, Chicera, Vitalari, Iacob, Husia, Bogdan, Coseri, Ivan , UliuPicleu sunt cateva din denumirile date de localnicii din Tinaud si Pestis dealurilo Plopisului din aceste localitati.

 Cursurile de apa care strabat localitatile componente ale orasului sunt Crisul Repede, Valea Soimuluicu afluenii sai Valea Pestisului si Valea Morii, Valea de Tinaud si Valea Bistrei.

 Locuitorii din Pestis care dispun de terenuri agricole le au asezate in panta, pe dealuri, iar cei din Tinaud au aceste terenuri dispuse o treime in panta, pe dealuri, si doua treimi pe terasa din dreapta Crisului si in lunca acestei ape curgatoare. Proprieatarii de terenuri agricole din Alesd au aceste terenuri pe terasa de pe malul drept si in lunca Crisului Repede. Suprafetele de teren agricol ale locuitorilor din raza orasului poarta urmatoarele denumiri: Salcii, Comori, Paltini, Aranda, Pelini, Ochi, Tarina Ungureasca, Pusta Mare, Mociar, Foglas, Poieti, Sercade, Marinta, Bulbuc etc.

Istoric

Dovezi ale existentei omului, din cele mai vechi timpuri, pe cursul superior al vaii Crisului Repede

Conditiile geografice favorabile si resursele naturale ale solului si subsolului zonei in care se afla asezat orasul Alesd au favorizat aparitia timpurie in istorie a vietii omenesti pe aceste meleaguri. Stau marturie in acest sens descoperirile de urme ale existentei omului inca din paleolitic, apoi din neolitic, precum si din epoca metalelor. Nu lipsesc nici descoperirile dacice din epoca fierului.

Se stie ca dacii din Bihor au folosit moneda proprie dacica inca din secolele III si II i.e.n , monede de tipul Dyrrhachium si Apollonia, si mai ales monede republicane. Descoperirile arheologice dovedesc pariciparea dacilor de pe intreg teritoriul actualului judet Bihor la istoria Daciei din vremea lui Burebista, a urmasilor sai si a lui Decebal.

Cucerirea Daciei de catre romani a determinat profunde schimbari si in viata locuitorilor de pe aceste meleaguri. Pe cursul superior al Crisului Repede, la 35 km est de Alesd, se afla cetatea romana Negreni, la circa 40-50 km tot la est de Alesd, castrul roman de la Bologa si la 12 km vest de Alesd castrul roman de la Tileagd. Se cunoaste rolul important avut de cetatile si castrele romane in romanizarea dacilor. Dacii liberi din Bihor, deci si din imprejurimile Alesdului, au avut stranse legaturi cu lumea romana, cu daco-romanii din Dacia Romana pe caile firesti, existente de veacuri. Stau marturie in acest sens tezaurele monetare, piesele de ceramica si uneltele descoperite la Pestera, Vadu Crisului si Tileagd. Este inceputul romanizarii populatiei locale, de formare a limbii si culturii romanesti, proces pe care nu-l vor putea nimici popoarele migratoare..

Prezenta neintrerupta in perioada urmatoare a comunitatilor umane, la inceput dacice, apoi daco-romane si spre sfarsitul mileniului 1 romanesti, este atestata pe valea Crisului Repede la Bologa, la Negreni, la Tileagd, la Vadu Crisului ( sec. 7-8 ), la Calateta ( sec. 7-9 ), la Suncuius ( sec. 9-10 ) si in multe alte localitati.

La impotrivirea populatiei romanesti fata de cucerirea voievodatului condus de Menumorut, fata de transformarea voievodatului in comitat in cadrul teritoriilor cucerite de regatul feudal maghiar, fata de intensificarea procesului de feudalizare, a participat si populatia din partile Alesdului.

Incepand cu secolul al IX-lea, pe langa urme arheologice apar si insemnari documentare. Primul document scris, in care se vorbeste despre realitatile de pe valea Crisului Repede,

este actul de danie prin care regele Ungariei Geza 1 daruieste in 1075, manastirii Gran din Slovacia, alaturi de Biharia, localitatea Chistag, care pana in zilele noastre a fost si este locuita de romani. In acest document, primul in care se vorbeste despre Bihor, se arata si cateva ocupatii ale locuitorilor, intre care cresterea animalelor si albinaritul.

In mod sigur ca in partile Alesdului, in acele timpuri, alaturi de Chistag au existat si alte localitati, dar despre existenta lor documentele vorbesc ceva mai tarziu, pe masura consolidarii statului si a institutiilor sale.

Bihorul este primul comitat organizat, in cadrul teritoriilor cucerite de statul feudal ungar. Organizarea lui este atestata in 1111. Stapanirea efectiva s-a realizat insa mult mai tarziu. La infiintarea sa in 1111, comitatul Bihor cuprindea partea centrala a vechiului voievodat condus de Menumorut. Al doilea document, din secolul al XII-lea, in care se vorbeste despre Bihor, este un act de danie din 1169 in care se vorbeste, intre altele, despre morile si pivele de pe Crisul Repede. Dupa cum infiintarea comitatului nu o putem concepe fara existenta locuitorilor, tot asa nu se poate vorbi despre pive si mori fara a exista oameni care sa locuiasca in asezarile stabile, sa cultive cereale si sa creasca animale.

In toata aceasta perioada, locuitorii autohtoni romani au continuat sa vietuiasca in cadrul obstilor satesti, iar feudalii care au primit danii aici aveau doar o putere nominala, fiind siliti sa accepte aceasta organizare.

Cateva din realitatile primei jumatati a secolului al 13-lea ne sunt prezentate de vestitul Registru de la Oradea care cuprinde 389 procese verbale despre judecatile cumplitei ordalii dintre anii 1208 si 1235, judecati care aveau loc langa biserica din dealul Oradiei. Intr-unul dintre procesele verbale din 1208, aflate in acest registru, se arata ca o femeie din satul Birtin a fost supusa probei fierului rosu pentru ca a fost acuzata de vrajitorie de catre un locuitor, tot din Birtin, numit Sicu. Tot acest vestit registru ne arata ca in 1214 s-a facut o reglementare de pamanturi intre intre doi sateni din Luncsoara si este amintit locuitorul Azarie din Tinaud cu ocazia altui proces. Pe langa atestarea acestor trei localitati ( Tinaud, Birtin si Luncsoara ), registrul ne informeaza despre existenta dogarilor in satele de pe valea Crisului Repede. Aceasta informatie ne arata ca locuitorii satelor din acele timpuri se ocupau si de cultivarea vitei de vie.

In secolul al 13-lea, procesul de consolidare a randuielilor feudale a fost intrerupt in 1241 de navalirea tatarilor. Populatia din imprejurimile Alesdului s-a retras in locuri ascunse si greu accesibile in timpul invaziei tataro-mongole. Dupa incetarea pericolului, oamenii au revenit in satele lor de dinainte de invazie. Sta marturie in aceasta problema si faptul ca pe langa satele deja atestate ( Chistag, Birtin, Luncsoara si Tinaud ), in anii imediat urmatori, din a doua jumatate a secolului al XIII-lea, documentele scrise vorbesc despre existenta altor localitati, ca Suncuius ( 1256 ), Tetchea ( 1256 ), Vadu Crisului ( 1256 ), Dobricionesti ( 1257 ) etc.

Fapte mai semnificative din istoria orasului Alesd:

Secolele XIV – XVI

Alesdul este o asezare intemeiata prin colonizare de primii stapani ai cetatii Piatra Soimului. Este sigur ca la inceput Alesdul se afla pe malul Crisului, in lunca inundabila a acestuia. In prima jumatate a secolului al XVIII-lea populatia s-a mutat pe terasa de pe malul drept al Crisului, in locul pe care il ocupa si in prezent. Mutarea s-a facut pentru a scapa de desele inundatii. De la inceputurile sale, Alesdul a apartinut de domeniul Cetatii Piatra Soimului. Prima atestare documentara dateaza din 1291, sub denumirea de Elusd. Cu acest prilej in registrele de dijme al Episcopiei romano-catolice de Oradea se arata ca preotul din Alesd platea 12 capeice in contul dijmei. Era o asezare de marime medie. In 1332 apare sub denumirea de Willa Elesd. Intre anii 1332-1333 preotul platea in contul dijmei 3 grosi, Alesdul intrand in categoria asezarilor mici.

In 1406 Alesdul apare in documente sub denumirea de Willa hungaricales Eleesd, in 1688 Elezd, in 1699 de Illesd si in secolul urmator sub denumirea de azi – Elesd (in romaneste Alesd).

Situatia politica a Transilvaniei in secolele al-XVI-lea si al XVII-lea a avut urmari si asupra Alesdului. Victoria reformei si nerecunoasterea bisericii romano-catolice ca Biserica oficiala in Transilvania a facut ca majoritatea locuitorilor asezarii sa treaca la reformati. Marile domenii ecleziastice ale Episcopiei romano-catolice si Capitlului latin de Oradea au trecut in stapanirea nobilimii laice prin donatiile principilor protestanti. O data cu alungarea turcilor si instaurarea regimului austriac se refac marile domenii ecleziastice ale Episcopiei romano-catolice, ale Capitlului latin de Oradea si ale fiscului.

La sfarsitul secolului al XVII-lea dijma ce o presta Alesdul se ridica la 40 cable de grau, 2 cable de orz mixt si 50 tine de vin. In 1712-1713 Alesdul apartinea de domeniul fiscului regal, cuprinzand 27 familii de iobagi. In 1719 existau 37 familii de iobagi in Alesd, fiind in posesia contelui George Banffi. La mijlocul secolului al XVIII-lea Alesdul facea din nou parte din domeniul fiscului si cuprindea 36 de familii de iobagisi 3 familii de jeleri. La conscrierea din 1779 facea parte tot din domenil fiscului. La aceasta data existau in Aesd 17 sesii intregi si este atestata existenta a 52 de familii de iobagi si a 57 familii de jelericu casa si a doua familii de jeleri fara casa. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, in Alesd se realizeaza importante venituri din comert, mestesuguri, carciumarit, morarit si cazane de fiert tuica.

~ Localitatea Padurea Neagra este asezata in muntii Plopisului pe valea Bistrei, la 20 km nord de Alesd. A luat fiinta o data cu construirea, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, a fabricii de sticla. In a doua jumatate a secolului fabrica era in proprietatea bancii de credit “Magyar Föld” din Budapesta. Despre fabrica de sticla din Padurea Neagra se spune ca este asezata in mijlocul unei paduri seculare, pe valea Bistrei, unde se afla mult “cvart”, materie prima necesara producerii sticlei. Pana la infiintarea raioanelor si desfiintarea plasilor a apartinut de plasa Marghita.

~ Localitatea Tinaud este una din asezarile cu atestare documentara scrisa dintre cele mai vechi de pe valea Crisului Repede. In 1214 este amintita in Registrul de la Oradea cu ocazia unui proces care-l privea pe locuitorul Azarie din acest sat. in 1219 apare in documente sub denumirea de Villa Tinod, iar in 1406 sub numele de Thynod ca localitate locuita de romani. In 1406 facea parte alaturi de Alesd si Pestis, din domeniul cetatii Piatra Soimului. In 1552 avea 3 porti ale familiei Dragffi. In 1599 Tinaudul avea 7 case ale lui Stefan Bocskai, stapanul de atunci al domeniului Piatra Soimului. In 1614 Tinaudul facea parte din domeniul amintit, fiind proprietatea lui Mihai Imreffi si a sotiei Elisabeta Zolyomi de Albis. In 1623 asezarea era stapanita de Gavris Movila. Asezarea are rol important in timpul prezentei pe aceste meleaguri a domnitorilor romani Constantin Serban si Gheorghe Stefan (1658-1660), care construiesc aici o biserica cu ziduri de piatra, semn ca avea un rol important in cadrul domeniului cetatii Piatra Soimului. Primul slujitor al acestei biserici a fost preotul Popa Patru, care a facut parte din suita ce i-a insotit pe acesti doi domnitori. Acest preot carturar, care a copiat multa carte romaneasca pentru uzul bisericilor din zona, va fi si protopopul scaunului romanesc din partile Alesdului.

Secolele XVII-XVIII

Din punct de vedere cultural , secolele al XVII-lea si al XVIII-lea marcheaza pentru Tinaud, Pestis si pentru celelalte asezari din jur o epoca de trecere de la umanism la iluminism. Cartea tiparita si cea copiata de copisti carturari, de preoti, dieci si dascali circula peste tot in sate. Este in crestere numarul cititorilor. In munca lor plina de daruire, copistii carturari nu se rezuma doar la simpla transcriere a textelor. Prin tot ceea ce au facut si intreprins, ei au devenit dascali ai primelor scoli romanesti, scoli fara local propriu, fara programa si fara plan de invatamant, prin care cei interesati au fost initiati in tainele scrierii si cititului. De acum, limba romana va fi nu numai o limba vorbita ci si o limba scrisa si citita.

Revenind la evenimentele din cea de-a doua jumatate a secolului al XVII-ea, mentionam ca in 1660, Constantin Serban si Gheorghe Stefan parasesc domeniul in urma cucerii de catre turici a cetatii Oradiei, a infiintarii Pasalacului turcesc de Oradea si a Sangeacului de Alesd numit si de Piatra Soimului. Alaturi de Alesd si Pestis asezarea Tinaud va face parte si ea din Sangeacul de Alesd.

Dupa alungarea turcilor din Bihor, in conscrierea din 1692 se arata ca in Tinaud nu exista nici un locuitor, asezarea fiind “pustie din vremuri imemoriabile”. Ca nu poate fi vorba de pustietate ne-o dovedeste faptul ca in 1694 Tinaudul impreuna cu Pestisul rascumpara 54 iezi cu 3 florini si 24 dinari, dup acum se arata in Registrul de dijme pentru acest an.

In 1712-1713 Tinaudul apartine fiscului regal si cuprinde 11 familii de iobagi. In 1719 existau 15 familii de iobagi, Tinaudul fiind in posesia contelui George Banffi. La mijlocul secolului facea parte din nou din domeniul fiscului si cuprindea 17 familii de iobagi si 3 frati si fii peste 16 ani. In 1779 facea parte din Domeniul Cameral Alesd. La aceasta data existau in Tinaud 6,75 sesii, fiind atestata existenta a 36 familii de iobagi, 33 familii de jeleri cu casa si a unei familii de jeler fara casa.

~ Pestisul apare pentru prima data in documente in 1302 sub denumirea de Pestus. In 1406 este pomenit in documente ca Possesio Walachis Barathpestese si Possesio Walakalis Kelemenkenezpestese, dar si Alsopestes (Pestisul de Jos) si Felsöpestes (Pestisul de Sus). Tot in 1406 apare si asezarea Possesio Walachalis Solyomtew (Piatra Soimului). Pestisul de Jos pare sa fi fost pe Valea Morii, Pestisul de Sus pe Valea Pestisului (spre actualul km 6), iar Piatra Soimului pe Valea Soimului, in jurul si apropierea cetatii. In 1552 Pestisul de Jos avea 2 porti, Pestisul de Sus 3 porti si Piatra Soimului 3 porti, toate ale familiei Dragffi. In 1599 toate impreuna aveau 12 case, proprietatea lui Stefan Bocskai. In 1614 toate cele trei asezari roite din fostul Pestus erau proprietatea lui Mihai imreffi si a sotiei sale Elisabeta Zolyomi de Albis. Spre sfarsitul secolului al XVII-lea asezarile roite din fostul Pestus se vor contopi intr-o singura asezare numita Pestisul de Piatra Soimului (Solyomköpestes).

Intre 1660 si 1692 si Pestisul face parte din Sangeacul de Alesd. La conscrierea comitatului, intocmita la scurt timp dupa capitularea garnizoanei otomane din cetatatea Oradiei, cand inca locuitorii se aflau in locuri ascunse de teama reinceperii ostilitatilor, Pestisul figureaza in conscriere intre asezarile “pustii din vremuri imemorabile”. Ca Pestisul nu era “pustiu din vremuri imemorabile” ne-o dovedeste faptul ca impreuna cu Tinaudul rascumpara din nou dijma de 37 de iezi cu 3 florini si 24 dinari. Tot in acest an Pestisul se afla, dupa cum se arata in registrul de dijma, intre localitatile care nu au cereale ( sine frugibus ). In 1695 este trecut in registrul de dijma impreuna cu Cuiesdul. In 1696, Pestisul este trecut in registrul de dijma cu 11 familii de iobagi si cu sase familii de locuitori fara cereale care platesc bani crestinatatii. In 1699 este trecut in registrul de dijma impreuna cu Luncsoara, achitand impreuna 35,5 cable de grau, 1,75 cable de orz mixt, 16 miei, 3 iezi si rascumparand un miel, 13 iezi si stupii. Toate acestea ne dovedesc ca in 1692 Pestisul nu putea fi “pustiu”, adica fara locuitori.

Pestisul apartinea in 1713 Fiscului Regal si cuprindea 25 de familii de iobagi, in 1719 apartine lui lui George Banffi si avea 25 de familii de iobagi cu 8 frati si fii peste 16 ani, iar la mijlocul secolului avea 8,25 sesii, 26 familii de iobagi si 8 frati si fii peste 16 ani. A apartinut tot de domeniul cameral al fiscului..

La conscrierea Domeniului Cameral Alesd din 1779 se specifica faptul ca Pestisul are 8 sesii intregi si 1/4, 47 familii de iobagi, 71 jeleri cu casa si un lejer fara casa. In acea perioada in Pestis existau o carciuma domeniala, pamant alodial neproductiv, vie alodiala, cazan de fiert tuica si patru mori.

~ In raza acestei asezari, in partea de vest, in muntii Plopisul pe Valea Soimului, aproape de hotarul cu Lugasul de Sus, s-a construit in a doua jumatate a secolului al XIII-lea cetatea Piatra Soimului , numita impropriu de unii Cetatea Sinteu.

Cetatea a fost construita in timpul regilor arpadieni, pe un pinten de calcar, care domina zona din jur, asigurand conditii bune de vizibilitate, spre vest pana spre Brusturi si Tileagd, spre est pana spre Suncuius si Negreni.

Povarnisurile prapastioase ofereau conditii favorabile aparatorilor, cetatea fiind accesibila numai dinspre est, unde constructorii au inzestrat-o cu un larg si adanc sant de aparare. Planul fortificatiei este aproximativ dreptunghiular cu dezvoltarea longitudinala pe axa est-vest. In construirea cetatii s-au folosit blocuri uriase de stanca ce au fost inglobate in masa de zidarie. In centrul monumentului se remarca turnul rectangular, acum intr-o stare avansata de degradare. Spre est, la circa 300 metri de ruinele cetatii, se afla masivul turn pe plan dreptunghiular. Pozitia izolata a acestui turn, pe un varf de stanca aproape inaccesibil, il transforma intr-un loc sigur de refugiu.

Prima atestare documentara dateaza din anul 1306, cu ocazia unei pricini care a fost lamurita in fata Capitlului latin din Oradea. Cu acest prilej sunt pomeniti magistrul Zudus – castelan de Adrian si “magistro Paulo frate Bud – castellano de Solumkew”. Magistrul Paul facea parte din familia nobiliara Geregye, inrudita cu voievodul Transilvaniei si care era originara din vestul Ungariei.

Dintre stapanii domeniului si cetatii amintim familiile Geregye, Borsa, Kaplay, Banffi etc. Din prima jumatate a secolului al XVII-lea ii amintim pe Gavrilas Movila si Constantin Serban, fosti domnitori ai Tarii Romanesti, si pe Gheorghe Stefan, fost domnitor al Moldovei.

In timpul existentei Pasalacului de la Oradea ( 1660-1692 ), cetatea a fost resedinta de sangeac. Cetatea a fost daramata in 1711 din ordinul autoritatilor habsburgice. Ce a mai ramas din cetate se afla intr-o stare jalnica. Trecerea anilor si nepasarea oamenilor si-au spus cuvantul.

Supunera treptata a satelor din Bihor, inclusiv a celor de pe calea Crisului Repede, se incheie in 1660, o data cu cucerirea cetatii Oradiei de catre otomani. In timpul stapanirii otomane, intre 1660 si 1692, oamenii aveau obligatii atat fata de turci, cat si fata de Principatul Transilvaniei, nobili si cetatile de margine. Ele erau asemanatoare cu cele din prima jumatate secolului al XVII-lea.

Pe langa haraciul catre sultan s-a introdus in locul summei, dijma catre stapanul spahiu . Ea se dadea din toate produsele insamantate. Dijma din vin era luata in bani, deoarece, dupa cum se stie, Coranul interzicea consumarea vinului. Se dadeau apoi bani de biserica sau de moschee, de fum, de lemne, de grinzi, de fan, de abrac, de palanca, de scandura, de posta, de pasari, de unt si miere, bani de tabara etc. O dare speciala era cea a silistrei , fiecare unitate importanta fiind obligata a da 5 ocale convertibile in bani la pretul de doi taleri sau 150 polturi. Obligatiile populatiei erau esalonate in doua rate anuale, de Sfantul Gheorghe ( 24 aprilie ) si de sfantul Mihai ( in 28 septembrie, dupa calendarul catolic ).

Obligatia in munca era destul de grea. Neexistand o reglementare scrisa in aceasta privinta, ori de cate ori turcii aveau nevoie de efectuarea unor lucrari strangeau oamenii la munca pe timp nelimitat.

In afara darilor de poarta, prezentate mai sus, existau dari globale care reveneau intregului sat: vaca de lapte ( 25-30 de florini ), preschimbarea in bani a obligatiilor in munca ale satului ( 100-150 de florini ), penalizarile pentru intarziere in plata darilor ( 60-80 de florini ), pentru omucidere in raza satului ( 80-90 de florini ) etc.

Locuitorii din Alesd, ca de altfel si cei din asezarile din imprejurimi, aveau obligatii si fata de Principatul Transilvaniei. Cu incuviintarea tacita a autoritatilor turcesti, ei dadeau dari nobililor, efectuau carausii si zile de munca in favoarea cetatilor de margine etc. Din documentele timpului transpare ca turcii nu acceptau aceasta situatie doar atunci cand oamenii nu se achitau de obligatiile pe care le aveau fata de ei.

Intr-un document din 1664 se arata ca “satele de pe malurile Crisului Repede, toate satele din Ocolul Borodului cu bunurile de la Alesd ., sunt supuse la Bologa”, aceasta, desigur, din punct de vedere al obligatiilor fata de Principat. Tot in 1664 turcii il avertizeaza pe principele Apafi “sa lase in pace satele din Partiu, supuse Oradiei, sa nu le sileasca la nici un impozit”.

In 1667, Dieta Transilvaniei hotaraste obligatiile fata de Principat ale locuitorilor din partile supuse Pasalacului de Oradea. Astfel, fiecare poarta era datoare a da 16 florini pentru Principat, adica jumatate din obligatiile unei porti din partile nesupuse Pasalacului de Oradea. In afara de obligatiile banesti, populatia dadea a zecea parte din produse ( dijma ). Dijmuitorii mai pretindeau in afara de dijma, pentru fiecare poarta 5 merte de grau, din care jumatate in bani, fiecare merta fiind echivalenta cu 50 de bani, indiferent de pretul graului pe piata.

In 1681, la Somcuta Mare dieta hotaraste ca dijma din partile bihorene sa fie luata in intregime de catre turci. Se impune o precizare. O buna parte a micii nobilimi a ramas in satele ce le aveau, incercand sa se inteleaga cu stapanii turci asupra impartirii veniturilor. Acolo unde nobilii nu stateau in satele ce le stapaneau se practica arendarea pamantului in schimbul nonei .

Ca o concluziei, putem arata ca daca facem o comparatie intre obligatiile fata de Principat, fata de nobili si fata de cetatile de margine, pe de o parte, si cele datorate turcilor, pe de alta parte, putem spune, fara sa gresim, ca ele au fost cel putin la felde grele.

Alesdul, si o data cu el toate localitatile din zona, au iesit de sub stapanirea otomana in 1692, o data cu infrangerea turcilor de catre imperiali si desfiintarea Pasalacului de Oradea. Stapanirea otomana a fost inlocuita cu cea habsburgica, mai perfectionata, mai sistematica.

Cu toate necazurile pricinuite de navalirea popoarelor migratoare ( ca in 1241-1242 ), de razboaie ( cum au fost cele din 1657-1660 soldate cu instalarea ocupatiei otomane in Bihor si cele din 1687-1692 soldate cu alungarea turcilor din Bihor ), de ocupatia otomana ( 1660-1692 ) de rascoale ( cum a fost cea antihabsburgica dintre anii 1703-1711 ), de epidemii ( cea din 1718 ), de repetatele inundatii ( ca cea catastrofala din 1730 ), de foamete ( ca cea din 1733-1734 ), de invazii de lacuste ( ca cea din 1744 ) etc., cu influente negative din punct de vedere demografic, viata a continuat, a invins moartea, populatia s-a mentinut, a progresat, a inregistrat cresteri semnificative.

Factorul care a contribuit la cresterea numarului locuitorilor l-a constituit elementul autohton, populatia romaneasca si maghiara de dinainte de ocupatia turceasca, de asa zisa “pustiire turceasca”, si nu colonizarile de etnici romani de la inceputul secolului al XVIII-lea, cum tendentious, mai bine zis, gresit sustin unii istorici straini.

In secolul al XVIII-lea principala ocupatie a locuitorilor din Alesd, Pestis si Tinaud era agricultura , adica cultivarea cerealelor, viticulture, pomicultura si cresterea animalelor. In 1746, se arata in documente, s-a generalizat cultivarea porumbului si a florii soarelui. Din 1778 se mentioneaza cultivarea cartofului. Productivitatea era destul de scazuta, mai ales pe parcelele situate pe dealuri si printre paduri.

Se realizeaza importante venituri din mestesuguri , mai ales la Alesd si Pestis. Erau vestiti in asezarile din imprejurimi blanarii, cojocarii, rotarii si fierarii din aceste localitati.

In timpul despotismului luminat al Mariei Tereza si al fiului sau Iosif al II-lea, dupa cum stim, apar si se dezvolta noi legaturi economice bazate pe schimbul de marfuri. Nobilimea, desi reticenta la schimbare, intra in circuitul nou al economiei si are nevoie de cati mai multi bani. Ca sa-i poata obtine, ea pune accentul pe folosirea intensiva a muncii iobagilor si pe cresterea sarcinilor feudale.

In anii de la mijlocul secolului al XVIII-lea, in Alesd si in celelalte localitati care intra in prezent in componenta orasului, pe langa plata censului , la care erau obligati toti iobagii si jelerii cu casa, acestia mai trebuiau sa faca fata si altor obligatii in bani . Trebuiai sa plateasca banii crestinatatii, banii secerisului, banii focului, taxele pentru intretinerea paznicilor si dijmuitorilor, taxe de gazduire, taxe de chezasie, gloabele si amenzile, trebuiau sa acopere cheltuielile stapanului pe care le facea acesta cu ocazia participarii la lucrarile dietei si altele.In timp ce statul, pe de o parte, si nobilii pe de alta parte, aveau nevoie de tot mai multi bani, contribuabilii devin tot mai saraci, tot mai multi ajungand in stare de insolvabilitate.

Obligatiile in munca apasau tot mai greu pe umerii iobagilor si jelerilor. In urma efectuarii robotei, a taierii si transportului stanjenului de lemne, a carausiei lungi, a participarii la gunoirea pamantului arabil si a altor munci, taranului ii ramaneau prea putine zile ca sa poata munci pentru sine si familia sa.

Obligatiile in natura , la randul lor ii sufocau pe bietii tarani. Pe langa nona care se percepea din tot ce producea pamantul, inclusiv din vin, din in si din canepa, la care se adauga nona din miei, iezi si stupi, taranii erau obligati la daturile anuale din pui, cocosi, oua, unt, vitei, la daturile pentru bucataria stapanului, la dijma din pene de gasca, la datul rafiei pentru legarea vitei de vie etc. Dupa achitarea obligatiilor in natura, oamenilor le ramanea prea putin pentru acoperirea nevoilor de consum si pentru valorificarea produselor pe piata in schimbul banilor, pentru a-si putea achita obligatiile in bani, amenzile si gloabele, a echivalentei in bani a unor obligatii in munca pe care nu le-au putut efectua si a echivalentei in bani a unor obligatii in natura pe care nu le-au putut preda etc.

Sporirea de la un an la altul a sarcinilor iobagesti a dus la nemultumiri si framantari in randul oamenilor. Nemultumirile si framantarile au atins cote alarmante, si pentru a nu se ajunge la violente pe valea Crisului Repede, s-a adus un escadron de cavalerie de la Casovia. De asemenea, se incearca sa se treaca la aplicarea politicii reformiste inceputa de Maria Tereza. Insa, impotrivirea nobilimii fata de transpunerea in practica a acestei politici a fost deosebit de puternica si in comitatul Bihor.

In complexul de masuri initiat de Viena, un loc important l-a ocupat problema raporturilor feudale. Concretizate in ordonantele si hotararile dietei din prima jumatate a secolului al XVIII-lea ( mai ales din anii 1748-1749 ), reglemantarile s-au soldat fara prea mare efect.

In a doua jumatate a secolului, insa, problema ia proportii considerabile. In acest sens mentionam doar rezolutia regala din aprilie 1759, patenta imperiala din iunie 1766, ordonanta imperiala din decembrie 1766 si instructiunile regale din 1770, Urbarii din aprilie 1752, din august 1756, din aprilie 1759 si din anul 1772, intocmite in Bihor avand la baza dispozitiile imperiale mentionate mai sus.

Credem ca prezinta interes pentru asezarile la care ne referim cunoasterea mai indeaproape a realitatilor de la sfarsitul secolului al XVIII-lea prin prezentarea problematicii reglementarilor urbariale din 1772.

Prin reglementarea urbariala din 1772 sesia iobageasca a fost fixata diferentiat, in 4 clase, in raport de calitatea solului, variind de la 26 iugare ( clasa I ), pana la 32 iugare ( clasa a-IV-a ). Pentru o sesie intreaga s-a stabilit un iugar de intravilan ( indiferent de clasa ) si fanat de 8-12 cosasi ( in functie de a doua coasa ). Subdiviziunile sesiei au fost stabilite in functie de marimea sesiei intregi, cea mai mica subdiviziune putand fi o optime. Iobagii care au avut o suprafata de pamant mai mica de o optime au fost trecuti in randul jelerilor cu casa. Cu referire la zona aratam ca iobagii cu sesie intreaga au fost putini. Era insa destul de mare numarul celor trecuti in randul jelerilor cu casa.

S-au stabilit si obligatiile in munca si in natura ale iobagilor. Robota a fost stabilita la o zi intreaga pe saptamana cu animalele si la doua zile pe saptamana cu palmele pentru o sesie intreaga. S-a mai stabilit ca durata zilei de munca sa fie de la rasaritul pana la apusul soarelui. S-a mai prevazut ca cel putin ¼ din robota sa fie efectuata in lunile de iarna. Pentru jelerii cu casa s-au stabilit 18 zile de robota cu palmele pe an, iar pentru cei fara casa 12 zile pe an.

Carausia lunga era o alta obligatie a taranilor. Fiecare iobag cu sesie intreaga era obligat la o zi pe an de carausie. In fiecare sat numarul zilelor de carausie era egal cu numarul sesiilor intregi in care se putea imparti suprafata agricola a localitatii, rezultat din adunarea sesiilor intregi aflate in folosinta iobagilor si a tuturor subdiviziunilor de sesie detinute de iobagi.

Alta obligatie era aceea a tainului si transportului stanjenului de lemne . Iobagii cu sesie intreaga erau obligati sa transporte anual un stanjen de lemne la locul stabilit de stapan. Cei care nu aveau animale de tractiune, cate doi taiau un stanjen de lemne. Aceste obligatii puteau fi transformate in alte munci, care se efectuau numai in timpul iernii, dupa cum urmeaza: pentru transportul unui stanjen de lemne, o zi robota cu animalele, iar pentru taiatul stanjenului, o zi de robota cu palmele.

Prin reglementarile urbariale din 1772 s-a interzis folosirea iobagilor la alte munci. Stapanul era obligat sa plateasca muncile iobagilor prestate in plus.

Pe scurt despre obligatiile in natura. Daturile au fost fixate in raport cu marimea sesiei. Pentru o sesie intreaga se dadeau annual: 2 pui, 2 cocosi, 12 oua si o masura de unt. Apoi 30 de iobagi in sesie intreaga dadeau un vitel sau il rascumparau cu 1 fl. Si 30 cr. Iobagii mai erau obligati sa dea daturi pentru bucataria stapanului cu ocazia casatoriei lui, dar nu si a copiilor acestuia. De obicei se practica rascumpararea in bani a daturilor.

In continuare, se percepea nona din tot ce producea pamantul, inclusive din vin. A ramas in uz si nona din miei, iezi si stupi. S-a generalizat si nona din in si canepa. La prestarea nonei erau obligati toti supusii, adica nu numai iobagii, ci si jelerii care aveau semanaturi si animale mici. Noile reglemantari prevedeau ca perceperea nonei sa se faca in continuare, in natura sau prin rascumparare in bani sau in zilele de robota cu animale. Reglementarea urbariala din 1772 stabilea ca rascumpararea canepii si inului sa se faca prin darea de saci de fuior sau prin fire de tort. Ea mai prevedea cu privire la vii, ca acolo unde era in uz vama dealurilor ( ius montanum ) aceasta sa ramana in continuare.

Principala obligatie in bani a supusilor a ramas in continuare censul . Acesta a fost stabilit la un florin anual pentru fiecare intravilan pentru toti iobagii indiferent de marimea sesiei si pentru toti jelerii cu casa. Perceperea lui se facea in doua rate, primavera, de sarbatoarea Sfantului Gheorghe, si toamna la sarbatoarea Sfantului Mihai. Iobagii mai participau la rascumpararea stapanului din prizonierat si la acoperirea cheltuielilor stapanului legate de participarea la lucrarile dietei. Banii crestinatatii erau o alta obligatie prevazuta si de noile reglementari din 1772. Acesti bani ii plateau acei tarani care nu aveau semanaturi de dijmuit. Reglementarile din 1772 au anulat obligatiile banilor secerisului si a banilor focului care au fost in uz pana la acea data. Noile reglementari s-au extins in mai mica masura asupra monopolurilor feudale. In continuare raman drepturi ale stapanului de pamant carciumaritul, vanatoarea, macelaritul, ghindaritul, pescuitul si vamuitul. Cu privire la carciumarit, aratam ca bauturile stapanului se vindeau pe tot parcursul anului. In satele cu dealuri plantate cu vii, li se permitea iobagilor sa-si vanda bauturile proprii intre Sfantul Mihai si Sfantul Gheorghe, iar in satele fara dealuri iobagii beneficiau de acest drept numai intre Sfantul Mihai si Craciun. Dreptul de a se tine cazane de fiert tuica, mori si ateliere mestesugaresti era numai al stapanilor. Supusilor li se permitea practicarea unor asemenea activitati numai cu aprobarea stapanului, in urma achitarii unor taxe. Iobagii erau obligatii sa participe 3 zile pe an la vanatorile organizate de stapan. Vanatoarea era interzisa categoric pentru iobagi. In reglementarile din 1772 se mai arata si in ce conditii pot beneficia supusii de lemne de foc si de constructii, in ce conditii pot tine porcii la ghindarit in padurea stapanului etc. Unele obligatii sau practici in vigoare pana in 1772 sunt interzise, ca de exemplu dijma din pene de gasca, darea rafiei pentru legat via, gunoierea pamantului alodial, taxele pentru intretinerea paznicilor si a dijmuitorilor, taxa de gazduire si taxa de chezasie. Din reglementarile urbarilale nu au lipsit nici precizarile in legatura cu organele administrative satesti si cu actul justitiar. La baza lor au stat atat obiceiurile locale, cat si legile scrise.

Secolele XIX – XX

Daca pana in secolul al XVII-lea inclusiv in fruntea obstilor satesti se aflau cnezi si voievozi locali, noile reglementari stabilesc ca fruntasii satelor sunt juzii, juratii si notarii.

S-a stabilit ca judele ( judex ) sa fie ales de comunitate din randul a trei persoane propuse de stapanul de pamant. Judele era ajutat in exercitarea atributiilor de judele mic ( judex minor ) , de notar, preceptor si jurati . Notarul si juratii erau alesi de comunitate. Notarul, perceptorul si ceilalti slujbasi erau platiti din bugetul comunitatii. Bugetul era intocmit de notarul satului.

Din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, institutiile satesti sunt tot mai mult subordonate organelor administrative ale puterii de stat. Pana in 1781 juzii si notarii depuneau juramant in fata preotului local. Incepand cu acest an ei depun juramant in fata magistrului comitatului.

Cu privire la reglementarile privind tratamentul juridic al supusilor aratam ca se restrange dreptul judelui si al juratilor de a judeca asupra satenilor. In reglementari se precizeaza cand supusii puteau fi pedepsiti fara judecata si cand cu judecata, ce pedepse li se pot aplica etc. Au fost limitate pedepsele corporale si amenzile, punandu-se accent pe pedepsele in munca. In timpul despotismului luminat li s-a deschis iobagilor posibilitatea de a se adresa, pe cale ierarhica, pana la Curtea imperiala.

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si la inceputul secolului urmator asistam, asa cum am mai spus, la stirbirea autoritatii institutiilor satesti, prin afirmarea legii asupra dreptului cutumiar. Se pastreaza totusi forme si metode traditionale ale guvernarii locale, mostenite din mosi-stramosi, legea neputand realiza preponderenta absoluta.

Cu referire la satele din jurul Alesdului aratam ca in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea erau incluse in domeniul fiscului .

~ Conscrierea veniturilor din anul 1779 ne arata ca domeniul Alesd cuprindea 16 sate avand in frunte un provizor si era divizat in 2 spanate. Majoritatea satelor erau situate in sud-estul Alesdului pana la hotarul Bihorului cu comitatul Cluj ( Alesd, Lugasul de Jos, Lugasul de Sus, Cuiesd, Pestis, Tinaud, Grosi, Auseu, Luncsoara, Balnaca, Bratca, Damis, Lorau, Bulz, Valea Crisului si Negreni ).

La data conscrierii, in satele care apartineau de domeniul fiscului din Alesd numarul familiilor de iobagi era mai ridicat decat al familiilor de jeleri. Procesul de jelerizare se accentueaza insa si mai mult spre sfarsitul secolului. Raportul dintre iobagi si jeleri varia de la sat la sat. In Alesd, de exemplu, existau 52 familii de iobagi si 59 familii de jeleri, la Pestis, 47 familii de iobagi si 71 familii de jeleri, iar la Tinaud 38 familii de iobagi si 34 familii de jeleri.

Pamantul alodial exista doar in 6 localitati ( Alesd, Pestis, Lugasul de sus, Cuiesd, Tinaud si Luncsoara ) in suprafata totala de circa 250 iugare. Suprafata totala a pamantului iobagesc era de circa 7400 iugare, revenind in medie 10 iugare la o familie iobageasca.Chiar daca putem spune ca suprafata de pamant era indestulatoare, trebuie sa avem in vedere calitatea si productivitatea slaba a pamantului.In cazul localitatii Pestis documentul mentionat ne arata ca fiscul avea alodiu aici, insa pamantul era asa de slab incat productia nu acoperea nici samanta. In Luncsoara desi exista un alodiu de 30 iugare, de multe ori acesta nu se cultiva din cauza sterilitatii solului.Cea mai mare productie inscrisa este de 3 si ¼ metrete la una semanata in Alesd. Mai este atestata existenta viilor alodiale.Deducem ca in gradinile din vatra satului existau vii iobagesti, deoarece se percepea nona din vin. Dintre obligatiile urbariale aratam censul ( pe care il plateau toti iobagii si jelerii cu casa ) si obligatiile in munca: robote, carausie lunga si stanjenul de lemne.

Robota pentru o sesie intreaga se ridica la 52 zile de munca cu animalele sau 104 zile cu palmele pe an. Jelerii cu casa erau obligati la 18 zile pe an cu palmele la care se adauga o zi pantru taiatul lemnelor. Jelerii fara casa prestau 12 zile cu palmele pe an.

Obligatiile in natura se calculau tot dupa sesie. Nona se lua din toate produsele, in afara celor din gradina ( din grau, ovaz, porumb, vin si canepa ). Nona se mai dadea si din miei, iezi si stup.

In privinta monopolurilor feudale din zona Alesdului aratam crasmaritul, ghindaritul, atelierele mestesugaresti, macelaritul, moraritul si altele.

In 11 localitati existau carciumi domeniale , dintre care 3 unitati mai mari erau considerate hanuri ( la Alesd, Auseu si Negreni ). Vinul pe care fiscul il vindea in aceste sate provenea din viile alodiale si din nona. Tuica provenea in parte de la cazanul de tuica al fiscului din Alesd. Cazane de fiert tuica de capacitate mai mica erau in numar total de 63 in satele apartinatoare domeniului Alesd detinute de iobagi care plateau taxa pentru ele fiscului.

In cadrul domeniului existau 29 mori din care numai 2 erau domeniale ( la Alesd si Grosi), celelalte erau ale iobagilor pentru care acestia plateau o anumita taxa fiscului. La Luncsoara sunt pomenite 6 mori, la Bulz, Pestis cate 4, in Bratca, Lorau si Grosi cate doua etc. Se mai mentioneaza existenta unui joagar la Lorau, construit pe Valea Iadului.

La Alesd se tineau de trei ori pe an targuri, iar vama revenea fiscului. In Alesd mai existau o macelarie domeniala si trei pravalii ale unor comercianti greci.

Toate aceste date consemnate in Conscrierea veniturilor din 1779 ne redau o imagine clara, mai bine spus reala, a iobagiei secolului al XVIII-lea in Alesd si satele sale componente.

Reglementarile urbariale, in loc sa puna capat abuzurilor, le-au amplificat. Cu ocazia separarii alodiilor de pamanturile taranilor, in alodii au fost incluse pamanturile cele mai fertile. In seama sesiilor iobagesti au fost lasate suprafete de mai slaba calitate aflate la distante mari de vatra satelor. Mai mult, la inregistrarea sesiilor s-a inregistrat mai mult pamant decat era in realitate. Mai adaugam ca au fost micsorate pamanturile comunale, in speta pasunile.

Comasarile si segregarile de hotare au dus la concentrarea marilor rezerve feudale, la exproprierea taranilor, la ingrosarea randurilor taranilor fara pamant, a jelerilor, la accentuarea starii de saracie a oamenilor.

In ultimele doua decenii ale secolului al XVIII-lea nemultumirile cresc in intesitate. Plangerile adresate forurilor in drept, inclusiv Curtii imperiale de la Viena, se inmultesc. Situatia devine exploziva. La acestea au contribuit si “scoaterea oamenilor din hatisuri”, rascoala condusa de Horea, Closca si Crisan, si foametea din anii 1786-1787, Suplexul

( Supplex Libellus Valachorum ) din 1791, prin care se cerea Curtii de la Viena pentru populatia romaneasca, ca fiind cea mai veche de pe aceste meleaguri, drepturile ce i se cuvin etc. Pentru “linistirea” populatiei autoritatile au adus si mentinut, perioada indelungata de timp, multa armata in Alesd si in localitatile de pe cursul superior al vaii Crisului Repede.

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea apar primele manufacturi in mai multe localitati din jurul Alesdului. In 1790 incepe sa se produca articole de sticlarie, Huta de sticla de la Sinteu . In acele timpuri Sinteul era un catun al Pestisului. In aceasta perioada au venit in zona multi slovaci, la munci forestiere, din care o buna parte s-au stabilit definitiv in Muntii Apuseni, in principal in partile Borodului, Pestisului si Lugasului de Sus, intemeind asezari noi ca Serani, Sinteu, Valea Tarnavei, Huta, Voivozi, Socet si catunul Termeze.

Un numar insemnat de slovaci s-au stabilit in hotarul Pestisului, numit pe atunci si Pestisul de Piatra soimului ( Solyomkopestes ) intre culmile Muntilor Plopisului, punand astfel bazele catunului Sinteu, care cu timpul va deveni asezare si apoi comuna. Autoritatile timpului vor “boteza” impropriu locul unde s-au stabilit slovacii in raza satului Pestisul de Piatra Soimului cu numele de Piatra Soimului ( Solyomko ). Am spus “impropriu” deoarece nu are nimic comun nici cu fosta localitate Solumkew ( Piatra Soimului ) si nici cu Cetatea Piatra Soimului, de care Sinteul se afla la peste 20 km. nord-est, intre culmile Muntilor Plopisului. Prin acordarea denumirii de Solyomko pentru catunul Nova Huta ( adica Sinteu ), localitatea matca se va numi simplu Pestis ( Pestes in limba maghiara ), renuntandu-se treptat la numirea de Solyomkopestes ( Pestisul de Piatra Soimului ). Acestei localitati ( catun ), intemeiata de slovaci, localnicii si populatia romaneasca i-au spus tot timpul Nova Huta ( Fabrica Noua ), dar si Sinteu.

E bine sa aratam aici ca populatia romaneasca din Pestis, de fapt din intreaga zona, a convietuit, tot timpul, in pace si buna intelegere cu etnicii slovaci stabiliti pe aceste meleaguri, respectandu-se reciproc.

In prima jumatate a secolului al XIX-lea continua procesul de transformare a mosiei feudale in intreprindere agricola producatoare de marfuri pentru piata, proces inceput, asa cum am vazut in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis in 1841, a inceput sa se produca articole de sticlarie la Padurea Neagra. Fabrica a fost amplasata pe Valea Bistrei, intre munti acoperiti de paduri seculare, deoarece existau aici din belsug apa, cuartul ( bioxid natural de siliciu ) si lemnul necesare producerii sticlei. Debitul de apa al Bistrei acoperea nevoile productiei si ale populatiei. Cuartul, care se gasea in cantitati suficiente pe Bistra, era adunat si transformat in nisip la moara cu stiampuri, iar padurile inca neexplorate pana la acea data acopereau pentru multi ani necesarul de combustibil ce se folosea la topirea masei de sticla.

Odata cu fabrica si-a inceput activitatea si scoala. La inceputurile sale limba de predare in scoala a fost limba germana. Este si aceasta dovada faptului ca primii muncitori au fost germani. Ei au “botezat” locul unde a fost amplasata fabrica cu numele de Schwartz Wald, din cauza padurilor seculare in mijlocul carora se afla. Prin traducere din germana s-a ajuns la denumirile de Padurea Neagra si Feketeerdo. Huta de sticla de la Sinteu va continua sa produca sticlarie si dupa intrarea in functiune a Fabricii de Sticla din Padurea Neagra. Concurenta ce-i va face dupa 1841 noua fabrica de la Padurea Neagra, la care se adauga epuizarea resurselor naturale din imprejurimi, mai ales de cuart si de combustibil pentru topirea masei de de sticla, vor duce la incetarea activitatii hutei spre sfarsitul secolului al XIX-lea.

In preajma lui 1848 si in asezarile care intra in componenta orasului Alesd viata populatiei prezinta aspecte variate si complexe. Pe langa taranii liberi exista masa taranilor iobagi cu pamant neindestulator, precum si jeleri urbariali si alodiali fara pamant – insetati cu totii dupa un trai mai bun.

Anul 1848 a trezit sperante de mai bine in sufletele oamenilor, atat ale alesdenilor cat si ale pestesenilor, tinaudanilor si padurenegrenilor. Ca si in celelalte localitati din zona era zeificata persoana lui Avram Iancu, dupa cum si cea a lui Kossuth Lajos in localitatile cu populatie maghiara. Este laudabil ca populatiile de diferite etnii, intre romani, maghiari si slovaci nu au existat neintelegeri care sa genereze conflicte.

Revolutia din 1848 a inlaturat principalele piedici care stateau in calea dezvoltarii economiei capitaliste. Cu toata dezvoltarea accentuata a randuielilor capitaliste, relatiile agrare se mentin preponderente in Alesd, ca de altfel pe intreaga vale a Crisului Repede. Fostii iobagi urbariali au devenit mici proprietari. Fostele Sesii, inegale deja inainte de 1848, se faramiteaza prin mostenire. Dupa promulgarea patentelor imperiale din 2 martie 1853 si 21 iunie 1854, prin felurite mijloace ( comasari, procese, inselaciune ), marii proprietari rapesc o buna parte din pamanturile taranilor. Taranii cu pamant putin nu pot face fata concurentei marii proprietati. Toate acestea au dus la formarea unei paturi de tarani fara pamant. Acestora, in noile conditii, nu le ramanea altceva de facut decat sa recurga la invoieli agricole, sa caute de lucru in intreprinderi industriale sau sa emigreze.

Documentele din acele timpuri ne arata ca intre 1860-1866 miscarile revendicative ale taranilor din Alesd si din imprejurimi au cunoscut o amploare deosebit de mare ( in 24 de comune ). O alta manifestare este aceea a taranilor nemultumiti din jurul Alesdului care au refuzat in 1860 sa se prezinte la recrutare.

Locuitorii din Alesd si imprejurimi au actionat, dupa 1848, pentru introducerea limbii romane in administratia locala . Incurajati de prevederile diplomei imparatesti din 20 octombrie 1860, mai multi intelectuali din Bihor, intre care si cunoscutii frati Alexandru si Iosif Roman, originari de pe valea Crisului Repede, din Auseu, au adresat conducerii comitatului, in decembrie 1860, o petitie prin care cereau introducerea limbii romane in administratia locala. Vicecomitele Hajdu Lajos contesta insa dreptul comunelor de a-si alege limba oficiala si impune ca limba oficiala limba maghiara si in comitatele cu populatie romaneasca. Populatia romaneasca din cele 34 comune ale cercului Alesd protesteaza si cere printr-un memorand introducerea limbii romane in administratie. Acelasi lucru il cere si populatia romaneasca din cele 14 comune ale cercului Borod printr-un memoriu.

Dupa cum stim, Curtea de la Viena nu vine in sprijinul revendicarilor indreptatite ale populatiei romanesti. Sub presiunea organelor comitatense si a evenimentelor externe recurge la tradarea intereselor nationalitatilor si incheie , in 1867, Pactul dualist cu Ungaria . Instaurarea regimului dualist a dus la intensificarea asupririi nationale a romanilor din Ungaria si Transilvania, la asimilarea lor fortata. Nu au fost respectate prevederile concesive ale legii nationalitatilor, adoptata in 1868, privind folosirea limbii materne.

Guvernantii din Budapesta au pus accent pe ideea indivizibilitatii natiunii maghiare, incurajand activitatea organelor locale in acest spirit. In relatiile cu populatia locala autoritatile si organele fiscului comiteau inselaciuni si abuzuri. Presa si scoala autoritatilor propagau nationalismul si sovinismul.

Un rol important in dezvoltarea economica a Alesdului, a localitatilor sale componente si a zonei l-a avut darea in folosinta a caii ferate Oradea-Cluj si a garii Alesd . In Alesd isi aveau sediul mai multi agenti economici din localitatile apropiate. Este vorba de Fabrica de caramida si tigla “Lederer Marton”, din Astileu, Intreprinderea de exploatare a padurilor ce-si avea depozitul in Chistag, o intreprindere pentru exploatarea si comercializarea pietrei de constructii din Pestera etc. In 1892 incepe sa produca rachiu de prune fabrica lui Iakabffi Laszlo din Alesd, iar din 1883 incepe sa se afirme in viata economica a Alesdului si a localitatilor din jur Banca Valea Crisului din Alesd.

In hotarul localitatii Pestis iau fiinta unitati economice productive bazate pe exploatarea si prelucrarea lemnului. In Muntii Plopisului, in catunul Sinteu, apartinator de Pestis, pe langa Huta de sticla care isi inceteaza activitatea spre sfarsitul secolului, mai exista o intreprindere pentru exploatarea padurilor a contelui Bethlen, una din cele mai prospere din Bihor. Tot in hotarul localitatii Pestis, spre actualul Kilometru 6, exista la sfarsitul secolului XIX o infloritoare fabrica de cherestea, care folosea ca forta motrice aburul.

Padurea Neagra, care, asa cum am mai aratat, a inceput sa produca in 1841, devine tot mai cunoscuta si prospera, mai cu seama dupa legarea fabricii de Alesd si calea ferata printr-un drum pietruit. Transportul produsului finit, a articolelor de sticlarie fabricate, se facea cu carute special amenajate, de catre carutasi din Tinaud si din Pestis.

In secolul al XIX-lea s-au pus bazele invatamantului alesdean . In 1885 este atestata existenta a 4 scoli in Alesd, 3 confesionale ( romano-catolice, reformata si evreiasca ) si una comunala ( de fete ).

~ Despre scoala confesionala romano-catolica , cu limba de predare maghiara, exista informatii de la inceputul secolului trecut. Un document scris din 1812 vorbeste despre ajutorul dat scolii de numitul Miklosi, locuitor in Alesd. In 17 aprilie 1817 s-a cumparat de la cetateanul Peto Gaspar din Alesd o casa cu terenul din jur. In 1823 cladirea se dovedeste neincapatoare si se fac demersurile necesare pentru efectuarea de reparatii capitale si de extindere a spatiului de scolarizare.

~ In paralel a existat la Alesd si o scoala confesionala reformata care in 1903, impreuna cu scoala comunala de fete, se transforma in scoala mixta de stat, cu limba de predare maghiara.

~ Despre scoala evreiasca se cunosc prea putine lucruri. In 1885 existenta ei este atestata si functiona cu un singur invatator. Nu se cunoaste insa anul infiintarii si locul unde a functionat. In 1903 nu apare in documente ca unitate scolara.

~ In hotarul localitatii Pestis, in munti, la peste 20 km. nord-est de Pestis, in catunul Nova Huta ( Sinteu ), a luat fiinta, in 1831, o scoala confesionala romano-catolica cu predare in limbile maghiara si slovaca . ~ Existenta scolii confesionale ortodoxe din Pestis este atestata in 1868. In documentele vremii se arata ca in 1871 se construieste localul pentru scoala, invatator fiind Ioan Fasie in varsta de 26 ani. Salile de clasa construite in 1871, cu unele modificari si adaugiri s-au folosit pana in zilele noastre. In primii ani ai secolului XX aceasta scoala confesionala ortodoxa este transformata in scoala de stat cu limba de predare maghiara.

~ La Padurea Neagra, asa cum am mai aratat, exista inca de la mijlocul secolului trecut o scoala comunala mixta , la inceput cu predare in limba germana si apoi, in 1885, cu predare in doua limbi:maghiara si germana. In 1901, documentele ne arata ca la Padurea Neagra scoala are ca limba de predare limba maghiara.

~ Scoala de la Tinaud, atestata in 1850, a functionat ca scoala confesionala mixta, cu predare in limba romana . Un document de arhiva din 1871 ne informeaza despre existenta in Tinaud a unui edificiu scolar, in stare buna, compus dintr-o incapere pentru invatator si o sala de clasa lunga de 2,5 stanjeni, lata de 2 stanjeni si inalta de un stanjen, invatatorul fiind Florian Campean, in varsta de 29 de ani, preparand absolut.

Se cunoaste ca, in 1875, guvernul a adoptat un program special pentru Bihor, de a organiza scoli comunale si de stat, in limba maghiara in localitatile cu populatie romaneasca. Asa s-a ajuns ca scolile romanesti sa fie transformate in scoli cu limba de predare maghiara, cea din Tinaud in 1897 si cea din Pestis in primii ani ai secolului XX. Cam aceeasi soarta au avut-o si si scoala confesionala romano-catolica din catunul Sinteu si scoala comunala mixta germana din Padurea Neagra care si ele devin scoli de stat cu predare in limba maghiara, la inceputul secolului XX.

Sursa: http://www.alesd-bihor.ro/index.php/despre-alesd/istoric

Asezare Geografica

Municipiul Salonta este situat in partea de vest a Romaniei, in sud-vestul judetului Bihor, fiind strabatut de principala artera feroviara si de sosea din vestul tarii, facand legatura intre Oradea – Arad – Timisoara.

De Municipiul Oradea – resedinta judetului – se afla la o distanta de 39 km, foarte aproape de viitoarea autostrada ce va lega Oradea – Cluj Napoca – Bucuresti.

Istoric

Municipiul Salonta, al doilea ca numar de locuitori din judetul Bihor dupa municipiul Oradea, este asezat in extremitatea vestica a tarii, langa granita cu Ungaria.Conditiile naturale specifice zonei de campie au favorizat existenta asezarilor omenesti din cele mai vechi timpuri. Prima atestare documentara a localitatii Salonta dateaza in anul 1332 cand, intr-un act papal, asezarea este numita “socerdas de Ville Zalantha”. Ulterior, numele localitatii a suferit mai multe modificari, pentru ca, in anul 1587 sa se ajunga la forma “Szalonta”.

Pana in secolul XVI Salonta apartine familiei nobiliare Toldi si nu are mare importanta in zona, mal ales datorita situariiin vecinatatea Cetatii Culiser, puternic centru politico-economic si care in secolul XII a fost ridicata la rangul de oras. in aceasta perioada satul Salonta cuprindea aproximativ 50 de case asezate intre mlastini si stuf avand circa 250-300 locuitori.

Turcii distrug in 1598 atat Cetatea Culiser cat si vatra veche a Salontei. Cetatea nu va fi repopulata dar, dupa o scurta perioada de timp, Salonta se reface. Faptul se datoreaza intoarcerii unei parti din populatia refugiata si asezarii aici din ordinul principelui Ardealului, Bocskai Istvn, a trei sute de osteni liberi ce aveau ca sarcina apararea tinuturilor de margine impotriva turcilor. in aceeasi perioada, se ridica turnul de paza din centrul asezarii, cunoscut azi ca “Turnul Ciunt”, ce servea ca post de observare. Ostenii Salontei au primit importante suprafete de pamant si se bucurau de privilegii care mai tarziu au fost sporite prin acordarea titlurilor nobiliare.

Privilegiile si libertatile acordate locuitorilor au determinat cresterea numerica a populatiei orasului si transformarea lui intr-un puternic centru economic, mai ales in urma dreptului de a organiza targuri.

Sursa: http://www.salonta.net/ro/fooldal.htm

Asezare Geografica

Municipiul Marghita, unul din cele mai tinere orase din Romania, se afla in nord – vestul tarii, in zona de nord a judetului Bihor, la numai 30 km de frontiera dintre Romania si Ungaria. Distanta fata de Oradea, centrul administrativ al judetului Bihor, este 57 km nord-est. Localitatea(mentionata documentar in anul 1216, declarata oras in anul 1967 si declarata municipiu in anul 2003) se gaseste pe malul drept al raului Barcau, la contactul dintre Dealurile Viisoarei si Campia Barcaului, aproape de confluenta acestuia cu Valea Bistrei.

Coordonatele geografice ale orasului: 22°33” longitudine estica si 47°34” latitudine nordica. La sudul Marghitei, drumul judeþean 191 leaga orasul de Oradea, iar la nord se continua catre Tasnad, Carei si Satu Mare. Drumul national 19B plaseaza Marghita intre Sacuieni si orasul Simleul Silvaniei din judetul Salaj. Cel mai apropiat aeroport este aeroportul international de la Oradea. Totodata, Marghita se afla situata la numai 5 km de viitoarea autostrada Brasov-Bors-Budapesta care va lega centrul Europei de Marea Neagra, ceea ce deschide noi perspective pentru economia si turismul din zona, avand de asemenea in vedere potentialul balnear al localitatii. Calea ferata leaga Marghita de Sacuieni (de unde se poate ajunge apoi la Oradea si Satu Mare) si de Simleul Silvaniei, prin intermendiul a doua trenuri personale. Accesul cu masina personala sau alte mijloace de transport in comun sunt insa preferate legaturilor pe calea ferata.
Forma de relief pe care se aflã asezat orasul, este înconjurata in partea nord-estica si sud-estica de dealuri cu pante domoale, cu altitudine medie redusa(135 m), ale caror ultime prelungiri spre ses dau tinutului, in ansamblu, un aspect colinar. Temperatura medie anuala pentru orasul Marghita este de 10,5 °C, fiind superioara mediei anuale pe tara. Temperaturile medii ale lunilor de iarna sunt cuprinse între 1-0 °C, luna cea mai rece fiind ianuarie, cu o temperatura medie de -1,5 °C, iar cea mai calduroasa este iulie, cu valoarea medie de 21 °C.

Istoric

Din punct de vedere istoric, municipiul Marghita face parte din tinutul Bihorului ( Tara Crisurilor ). Dupa o veche legenda, Marghita ca asezamant omenesc ar fi existat inca de prin anii 500 dupa Hristos, fiind situata in spatiul vechii Dacii libere romanizate. Spre finele primului mileniu , Marghita impreuna cu tot tinutul Bihorului faceau parte din tinutul voievodatului lui Menumorut.

Legendele povestesc ca numele asezarii a avut, de-a lungul vremii, trei variante: Marghiurita, Margitfalva si Marghita. Prima zice ca numele vine de la campul cu margarete, in timp ce alta sustine ca localitatea, aflandu-se vremelnic pe domeniul fiicei regelui maghiar, numita Margit, a luat numele acesteia. Unii istorici sustin ca denumirea provine de la o mica bisericuta cu hramul Sfintei Margareta, care ar fi existat pe aceste meleaguri cu secole in urma.

Prima atestare documentara a asezarii dateaza din anul 1216. Dovezile arheologice atesta ca, inca de la inceputul sec.XIII, pe dealul numit Dealul Viilor, in partea de rasarit a actualului oras, exista un grup redus de case ( intre 16-40 ) cu o populatie mixta de romani si maghiari.

Inca din perioada Evului Mediu, Marghita a fost considerata un puternic centru mestesugaresc cu targ unde, vinerea, se adunau oamenii din zona Bistrei, Barcaului, Husasaului si Ierului, traditii care se pastreaza si astazi.

Marghita a avut statutul de targ inca de prin anul 1500, dar a cunoscut o mai mare dezvoltare in epoca moderna. Creste numarul manufacturilor si se diversifica productia de piata. In localitate lucra un numar mare de mestesugari: cizmari, fierari, olari si croitori.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Marghita avea in jur de 5000 de locuitori, dupa primul razboi mondial cca 7000, iar la jumatatea secolului XX, populatia orasului s-a ridicat la peste 10 000 de locuitori. Dupa al doilea razboi mondial, Marghita a cunoscut o dezvoltare riguroasa din punct de vedere economic, transformandu-se intr-o comuna industrial-agrara, cu puternice ateliere si fabrici de confectii imbracaminte si incaltaminte, mobila, masini-unelte si puternice unitati agro-zootehnice.

Evolutia localitatii de la centru de plasa, raion, iar in 1967 oras, demonstreaza dezvoltarea dinamica a actualului centru administrativ.

Revolutia din 1989, care a dus la prabusirea regimului comunist, a deschis si pentru Marghita un drum nou. S-a inceput procesul de privatzare, s-au restituit pamanturile si s-au infiintat mai multe societati comerciale private. Multi oameni si-au deschis propria afacere. Partidele politice democratice, interzise de comunisti timp de 5 decenii, isi fac din nou simtita prezenta.

In 23 decembrie 2003 Marghia a fost declarat Municipiu.

Municipiul Marghita are ca subdiviziuni administrativ-teritoriale doua sate: Ghenetea si Chet.

Prima atestare documentara a satului Ghenetea este din anul 1332. S-au descoperit dovezi arheologice inca din sec.III-IV, care sunt atribuite dacilor liberi din bazinul Barcaului.

In ceea ce priveste satul Chet, prima atestare documentara este din anul 1397. S-au descoperit dovezi arheologice din epoca bronzului pe fosta ferma Lukasky.

Sursa: http://www.marghita.ro/pages/cultura/istoria.php

Asezare Geografica

Beiuș este un municipiu situat în estul județului Bihor, România, în depresiunea cu același nume, la poalele Munților Apuseni. Orașul se află la 20 km de Ștei și la 62 km de Oradea, reședința județului, de unde este accesibil cu trenul. Municipiul este compus din orașul propriu-zis și din localitatea Delani. La recensământul din 2002, populația totală a orașului era de 10.996 pe o suprafață de 24,66 km².

Din depresiunea Beiușului, municipiul Beiuș este cel mai mare oras străbatut de Crișul Negru, adăpostește multe așezări dintre care cea mai importantă este orașul Beiuș. Beiușul este unul din cele mai vechi orașe ale județului. Este situat în sud-estul județului Bihor la 62 km de Oradea, la poalele Munților Apuseni în Crișana. Beiușul se află pe unul din principalele culoare de circulație rutieră și de dezvoltare la nivel județean, fiind străbătut de DN 76 care face parte din E 79.

Istoric

Prima mențiune cunoscută a localității datează de la 1096 (conform atutorului “Scoalele din Beius”), iar ca oraș a existat dinainte 1241, dovadă fiind că la 1241 se vorbește de un district al Beiușului complet pustiit de tătari în timpul invaziilor de la 1241–1246. În documentele din perioada 1291-1242 localitatea apare cu toponimele Benenus, Benens, Belenus, Voyuoda de Bivinis sau Belenyes. Pâna la începutul secolului al XX-lea s-a folosit mai mult denumirea de Binș (și continuă să fie numit așa în graiul regiunii). Documentele atestă că în secolul al XVIII-lea în orașul Beiușși împrejurimi, înfloresc agricultura, meștesugurile, comerțul, astfel că spre sfârșitul secolului și începutul noului secol Districtul Beiuș cuprindea un târg – Beiușul și 72 de sate.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost ridicată biserica română unită cu hramul Sf. Dumitru, sfințită în anul 1800 de episcopul Ignațiu Darabant.

Ceea ce a impulsionat în mod deosebit dezvoltarea orașului și ridicarea sa culturală a fost înființarea în 1828 de către episcopul Samuil Vulcan a unui gimnaziu român unit (greco-catolic), devenit în 1998 Colegiul Național “Samuil Vulcan”. Înființarea gimnaziului de la Beiuș a fost un eveniment de mare însemnătate pentru românii din Transilvania, deoarece a format intelectuali români care au devenit purtători ai emancipării culturale și politice a românilor transilvăneni.

La 27 noiembrie 1918, în localul Casinei Române a avut loc adunarea electivă a cercului electoral Beiuș-Vașcău, în care din ordinul Consiliului Național Român Central au fost aleși 5 delegați pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, printre care și beiușenii Ioan Ciordașși Ilarie Crișan.

După primul război mondial se impunea ca o necesitate redresarea economică a Țării Beiușului. Reforma agrară din 1921 a adus unele imbunătățiri, contribuind la dezvoltarea relațiilor de producție capitaliste din agricultura și ameliorând situația materială a unei părți a țărănimii.

Perioada Dictatului de la Viena a fost dificilă pentru orașul Beiuș care, fiind situat în partea care netransferată Ungariei, a devenit reședință de județ, unde au fost mutate toate autoritățile și instituțiile județene, cu personalul lor. În plus, a trebuit să facă față unui mare număr de refugiați din zonele cedate (Ungariei), în condițiile în care orașul și locuitorii nu erau suficient de înstăriți. Cu toate acestea, în oraș existau comercianți, mici meseriași, cca. 236 funcționari, dispensar, spital precum și instituții publice: prefectura, primăria, judecătoria mixtă, comisariatul de poliție, percepția fiscală, garda financiară, ocolul silvic, oficiul PTT, spitalul de stat, gara CFR, regimentul 35 artilerie, biserici, școli. În oraș mai funcționau o sală de teatru, cinematograf, hotel, cămin de ucenici.

Revoluția din decembrie 1989, a găsit orașul Beiuș, așa cum a fost, și a și rămas: liniștit. Nu au avut loc represalii, nici violențe, în 22 decembrie având loc o adunare populară de amploare în centrul orașului. Ca și primar , a fost desemnat prin vox populi, ing. Laurențiu Dale, iar în curând, prin formarea CFSN-ului, prin participarea reprezentanților partidelor politice noi sau reînființate și a organizației de tineret “Forum”, orașul a avut și for administrativ. Prin alegerile libere ce au urmat succesiv din 1990, primarii aleși ai Beiușului au fost: Ioan Dărăban ( 1990-1992 ), Ion Popa ( 1992-1996 ), Octavian Codreanu ( 1996 -2000 ), Silviu Odobasianu (2000-2004;2004-2008). In prezent, după scrutinul din iunie 2008, primarul municipiului este Adrian Nicolae Domocoș.

Sursa: Wikipedia