Asezare Geografica

Orașul este situat în sudul județului Gorj și s-a dezvoltat în jurul a două obiective industriale apărute în zonă: Termocentrala Turceni și Hidrocentrala Turceni. Întreaga activitate a micului oraș gravitează în jurul lor. Localitatea Turceni se întinde în mare parte pe interfluviul Jiului și al Jilțului. Ea se învecinează în partea de est cu comuna Plopșoru,in nord cu comuna Urdari, în vest cu comuna Negomir și Borăscu, la sud cu comuna Ionești, iar la sud-vest cu comuna Grozăvești. Ca și componență, orașul Turceni cuprinde satele Turceni, Jilțul, Murgești, Gârbov, Strâmba și Valea Viei, forma lor fiind lineară. Din punct de vedere climatic, localitatea se încadrează în zona climatului sud vestic specifică unităților deluroase, cu o climă de deal continentală, având ierni blânde și veri răcoroase și secetoase, cu precipitații suficiente, dar neuniforme. Din punctul de vedere al faunei, ea se caracterizează prin specii de păsări și animale specifice regiunilor de stepă și pădurilor de foioase.

Istoric

Descoperirea unor unelte, arme sau vase folosite de populația care locuia pe ținutul localității Turceni reprezintă primele dovezi care atestă existența omului în această zonă. Tot pe acest teritoriu au fost realizate lănci, cosoare ce aparțin aceleiași epoci feudale. Prezența acestor obiecte atestă faptul că meleagurile localității Turceni și văile Jiului și Jilțului au fost mereu populate. Primele documente scrise care demonstrează că aceste locuri există, au apărut în 1499, dar date mai concrete apar în 1529, când Pârvu, Ban al Craiovei dăruiește satul Turceni Mănăstirii Tismana. La data de 19 septembrie 1569 Domnitorul Alexandru Vodă confirmă că pune stăpânire peste Turceni partea de Jos. În secolelele XVI și XVII au loc alte confirmări ale stăpânirii de moșii la Turceni.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Localitatea Tismana este atestata prin Hrisovul din anul 1385 de către domnitorul Dan I, iar în documentele veacurilor al XV-lea şi al XVI-lea (3 sept. 1841 şi 11 ian. 1585) găsim consemnat „oraşul de la Tismana”, ceea ce denotă o dezvoltare timpurie a unora dintre elementele constitutive ale societăţii urbane în acest perimetru.

Localitatea Tismana din judeţul Gorj, a fost mereu reşedinţa uneia dintre cele mai mari comune ale acestui judeţ şi a fost declarată oraş abia la data de 5 aprilie 2004, conform Monitorului Oficial Nr. 310 din 7.04.2004.

Aşa cum ne arată însemnele de pe stema oraşului, Mănăstirea Tismana reprezintă simbolul istoriei, covorul popular reprezintă simbolul artei tradiţionale meşteşugăreşti, cerbul este simbolul bogăţiei pădurilor şi munţilor noştri, iar stâlpul de înaltă tensiune reprezintă simbolul principalei activităţi economice de importanţă naţională, producţia de energie electrică prin hidrocentralele Sistemului Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana.

Poziţia geografică în Romania, în Oltenia şi în Judeţ

Tismana este situată în sud-vestul României, în partea de nord-vest a judeţului Gorj, localitatea de reşedinţă a oraşului fiind localitatea Tismana, centrul civic având coordonatele: paralela 45° 03′ 02” emisferă nordică, meridian 22° 56′ 56” longitudine estică.

Oraşul se învecinează la est cu comuna Peştişani, la vest cu comuna Padeş, la sud-vest cu judeţul Mehedinţi, la sud cu comuna Godineşti iar la nord cu judeţul Hunedoara.

Oraşul Tismana şi cele 10 sate aparţinătoare au o suprafaţă de 30778,79 ha şi o populaţie de 7578 locuitori.

Oraşul face parte din Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia şi se află în nord-vestul regiunii.

Oraşul Tismana este aşezat la nord-vestul Podişului Getic, în depresiunea Tismana, având la vest depresiunea Padeş iar la est depresiunea Peştişani, depresiuni subcarpatice care se întind între Podişul Getic şi Munţii Vâlcanului. Pornind din depresiunea Tismana spre nord, hotarele Tismanei cuprind toate formele de relief, de la câmpiile mici ale depresiunilor, la dealuri, creste şi şei, până la golurile alpine ale munţilor Vâlcan şi Godeanu.

Prin relieful său variat şi bogat, Tismana reprezintă pentru turişti sau cercetătorii din domeniul mediului un izvor nesecat. Hotarele Tismanei se întind plecând de la 190-200 m faţă de nivelul mării în Câmpia Celeiului, până la peste 2000 m în Munţii Godeanu.

Sursa: http://www.primariatismana.ro/index.php/despre-orasmenu

Istoric

In articolul meu „Fenomenul carstic Tismana”, publicat acum doi ani în cotidianul „Gorjeanul”, spuneam: „aproape că nu există vizitator care să fi scris despre Tismana şi să nu fi remarcat senzaţia de înviorare şi sănătate pe care o simţi imediat ce străbaţi Valea Tismanei. Studiind atent fenomenul timp de mai mulţi ani, îmi dau astăzi seama, că acele descrieri nu erau un act de complezenţă ci o constatare venită din instinctul fiecăruia, că aerul din Valea Tismanei este rezultatul unui fenomen natural”.

La începutul secolului XX, George Coşbuc petrecându-şi vacanţele la Vila Sfetea, îşi aşează pe Valea Tismanei un chioşc de reculegere – astăzi reamenajat – şi o masă de lucru, într-un loc cu aer ozonat, binefăcător, provenit de la un izvor carstic puternic. Acolo se va amenaja Fântâna Chihaia, apoi Parcul Chihaia, cu vestita „Alee a Tainelor”, loc de promenadă pentru scriitorii vremii. In jurnalul Vilei Sfetea se găsesc, consemnate de diferiţi vizitatori, oameni renumiţi ai timpului, următoarele note:

„În această localitate cei tineri se îmbărbătează contemplând minunile naturii şi monastirea, producţiune a geniului român după descălecare, iar cei bătrâni îşi îndepărtează sfârşitul prin clima, apa, aerul şi modul de viaţă potrivit ei”

,,Ce fericire să poţi fi singur în contact cu natura. Numai la Tismana am avut această ocazie!”

,,Vedem şi simţim cât de bine e dincoace de Carpaţi. Doamne-ajută ca tot aşa să aflăm şi dincolo de ei.”

,,Am fost în anul 1907-1908 şi sper să continui a veni în această splendidă localitate plină de aer, de linişte şi de inspiraţie!”

Însemnările despre natura şi aerul sănătos de pe Valea Tismanei sunt nenumărate iar despre fenomenele carstice unice de aici, generatoare de oxigen şi bioxid de carbon, absolut pure, necombinate chimic cu nici o noxă poluantă dăunătoare organismelor vii, am scris în numeroase articole şi în cartea „Sfântul Nicodim de la Tismana”[1][1].

ORAŞUL TISMANA, O PĂLĂRIE PREA MARE

Cu toate acestea, prin Hotărârea Consiliului Local Tismana nr. 7/18.04.2003 s-a aprobat în unanimitate de către cei 17 consilieri, organizarea unui referendum local „pentru ca localitatea Tismana să fie schimbată denumirea din comuna Tismana în oraşul Tismana”. Referendumul a fost stabilit în data 18 mai 2003 şi din 6121 de votanţi, 2071 nu s-au prezentat la vot, 3895 au spus „Da” şi doar 123 votanţi au fost împotrivă.

Votul masiv în favoarea trecerii la statut de oraş se datora percepţiei intuitive a populaţiei că localitatea Tismana a fost văzută dintotdeauna deasupra satului oltean obişnuit iar în Statutul Comunei Tismana, întocmit de subsemnatul şi despre care populaţia fusese informată, amintea de două documente din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, respectiv 3 sept.1441 şi 11 ian. 1585, care consemnau faptul că Tismana mai fusese pe vremuri oraş şi târg (notă a lui Paul de Alep).

Dar dincolo de istorie, trecerea din anul 2004 a comunei Tismana la statut de oraş se datora în bună măsură clasei politice. Era vremea când, rod al unei campanii foarte intense, noi, românii, taaare ne mai doream să întrăm în Uniunea Europeană dar Coana Europa constatase cu mare stupoare că populaţia României era majoritar rurală. Ca atare, am întors-o rapid „ca la Ploieşti” şi într-un hei-rup românesc, de care nici azi nu scăpăm, făcurăm rapid într-un an, toate satele un pic mai răsărite din România, oraşe. Prin urmare Tismana, conform Monitorului Oficial Nr. 310 din 7.04.2004, a fost declarat oraș la data de 5 aprilie 2004.

După câţiva ani însă, populaţia constată pe propria piele că noul statut de orăşean era o pălărie cam mare: taxele locale crescuseră „în draci” iar accesarea proiectelor de dezvoltare a zonelor rurale nu mai erau eligibile. Politicienii se luară cu mâinile de cap şi încercară rezolvarea prin fonduri destinate oraşelor mici şi mijlocii dar cu toate astea, cofinanţarea cu greu putea fi asigurată de o localitatea care abia-şi ţinea la un nivel normal funcţionarea şcolilor, centrului medical, bisericile şi serviciile de iluminat public, apă, canalizare sau întreţinerea drumurilor satelor componente.

Timpul a trecut şi în afară de faptul că noul statut de oraş, ne-a ajutat ca să beneficiem totuşi de nişte fonduri mai mari venite „de la judeţ”, nici pe departe n-am putut dezvolta cum trebuie „oraşul”, uitându-ne cu jind la vecinii din comunele Padeş şi Peştişani care s-au apropiat chiar mai vertiginos de viaţa urbană decât noi.

STAŢIUNEA TURISTICĂ TISMANA, REMEMBER!

Ca în povestea cu drobul de sare, în toţi aceşti ani ne-am văitat că e de rău sub statut de oraş şi aproape că uitasem documentaţia din anul 2003, în care se spunea: „În anul 1916 tipograful Miloşescu şi poetul George Coşbuc pun bazele societăţii culturale „Dorna” Tismana, în al cărui statut se găsesc acţiuni de restaurare a monumentelor religioase, înfiinţarea unui muzeu religios, bibliotecă şi recunoaşterea localităţii ca staţiune climaterică, acţiuni duse la capăt, inclusiv recunoaşterea în 1938, a statutului de staţiune climaterică în Regatul Român”.

Iată! În frenezia noastră de a deveni „orăşeni”, trecusem peste faptul că Tismana fusese staţiune climaterică. Ori, mai degrabă trebuia să ne recâştigăm acest statut în anul 2003, anul referendumului. Expulzarea regelui din ţară nu însemnase că noi ne pierdusem şi statutul. Faptic, îl pierdusem doar tacit: cine să mai îndrăznească în vremea comunismului să reamintească faptul că pentru amenajarea staţiunii climaterice a Văii Tismanei, Ceauşescu, Dej şi Emil Bondăraş munciseră din greu cu târnăcopul şi lopata în calitate de deţinuţi politici ai lagărului de la Târgu-Jiu?

Şi tot tacit, nimeni nu a mai pus în Consiliul Local Tismana acest subiect în discuţie, din anul 2008. Era anul în care, abandonând viaţa politică, m-am ocupat împreună cu Artur Silvestri de redacţia „Sămănătorul”, sponsorizată de Asociaţia Română pentru Patrimoniu Bucureşti. Tentative de schimbare a statutului oraşului Tismana au existat totuşi dar în sensul revenirii la comună, fapt inutil din punct de vedere al alocărilor bugetare de la judeţ şi greu de argumentat juridic. Dar chiar şi în privinţa revenirii la statut de staţiune climaterică se necesitau totuşi cercetări laborioase şi nimeni din consilieri nu-şi asumase în acest scop strângerea de date pentru întocmirea unei documentaţii bine argumentată, întinsă pe zeci de pagini. Legislaţia privitoare la staţiuni este de altfel destul de stufoasă iar pentru documentaţie şi un plan de acţiune s-ar fi ajuns în final tot la vechea mea bază de date acumulată la întocmirea statutului vechii comune şi a strategiei ei de dezvoltare în viitor.

CONJUNCTURĂ FAVORABILĂ

La trei ani de la decesul lui Artur Silvestri, activitatea editorială a Asociaţiei Române pentru Patrimoniu Bucureşti a fost suspendată iar revista „Semănătorul” şi editura online adiacentă, erau pe punctul de a dispărea din viaţa literară şi din lumea virtuală a Internetului. Mergeam spre drumul fără de întoarcere al uitării. Este meritul tuturor celor care acţionează în ONG-urile Tismanei, a cadrelor din învăţământ, a autorităţilor locale care nu puteau să lase să se piardă două branduri importante lăsate de Coşbuc la Tismana: „Sămănătorul” şi „Dorna”. Sub aceste nume s-au înfiinţat de altfel, în anul 2011 şi asociaţiile „Sămănătorul Tismana” şi „Dorna Tismana”, prima continuând cu publicarea online a revistei „Sămănătorul” iar a doua, urmând a acţiona în parteneriat cu autorităţile locale, instituţiile de învăţământ şi cele religioase, pentru recâştigarea vechiului statut interbelic de staţiune climaterică pentru oraşul Tismana. Baza de date a Fundaţiei Tismana, a altor fundaţii şi asociaţii, a unor instituţii de stat sau private, cu interes în conservarea mediului natural, a zonelor şi ariilor protejate, urmează a fi folosită pentru atingerea acestui scop comun tuturor. Odată cu declararea localităţii ca staţiune climaterică, abordarea de către cei interesaţi a proiectelor pentru dezvoltarea turismului, a patrimoniului cultural, arhitectural şi păstrarea ambientului, se va ameliora. Acceptarea proiectelor de dezvoltare a localităţii va uşura şi căutarea de parteneri printre staţiunile de odihnă şi agrement europene, având acum un argument juridic puternic prin noul statut.

DE CE ESTE POSIBILĂ SCHIMBAREA DE STATUT

Demersul societăţii Dorna Tismana a avut din capul locului ecouri favorabile existând totuşi şi câţiva sceptici, care ne aducând nici un argument solid, bombăne „chestia e, că n-avem ape gazoase”! Ori, asta dovedeşte faptul că aceşti sceptici izolaţi nu stăpânesc nici măcar terminologia. Doar staţiunile cu ape minerale au funcţia turistică de staţiune balneară sau „balneo-climaterică”. Există foarte multe feluri de staţiuni, printre care şi cele climaterice, unele din ele fiind staţiuni montane sau litorale care beneficiază de un fenomen natural propice odihnei sau tratamentului anumitor boli. Astfel, aerul ozonat de pe Valea Tismanei a permis localităţii să fie declarată staţiune climaterică în perioada interbelică, nu numai după voinţa Societăţei „Dorna Tismana” ci şi datorită unui fenomen carstic bine studiat, subiect al articolului amintit la început. Pe lângă acest factor important, amenajările unor vile adecvate, a parcurilor şi aleilor de promenadă au adăugat un plus de valoare localităţii Tismana. Astăzi, în întreaga zonă împânzită de izvoare carstice, păduri şi arii naturale protejate, observăm că numărul de vizitatori a explodat pur şi simplu datorită autoturismelor şi a altor mijloace de transport. Mai mult, acest fapt a accentuat construcţia de pensiuni şi vile în scop turistic.

Toate acestea reprezintă criterii de bază pentru schimbarea de statut a oraşului Tismana. Spaţiile de cazare şi numărul de vizitatori depăşeşte în acest palier cu mult normele de atestare cerute de către Ministerul pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale (MIMMCTPL). Practic, obţinerea avizului necesar al acestui minister pentru schimbarea de statut a Tismanei, nu depinde la noi de cadrul natural, arhisuficient, cât de voinţa autorităţilor administraţiei publice locale de a găsi acel colectiv care va fi capabil de a întocmi documentaţia pentru atestarea staţiunii. Ea trebuie să cuprindă monografia turistică, documentaţiile avizate si aprobate privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, fişa staţiunii turistice, studii, documente, care să argumenteze atestarea staţiunii turistice şi a specificului ei determinat de resursele turistice de care dispune.

La rândul lor, candidaţii la funcţia de primar şi consilier local, trebuie să se orienteze încă de acum pe o serie de aspecte cu care se vor confrunta în bătălia electorală: constituirea perimetrelor de protecţie ecologică, hidrogeologică şi sanitară a factorilor naturali amintiţi mai sus; drumuri rutiere modernizate şi marcate cu semne de circulaţie; transport în comun între staţiunea turistică şi gara sau autogara Târgu-Jiu; asistent medical permanent şi mijloc de transport pentru urgenţe medicale la nivel naţional; punct de prim ajutor şi mijloc de transport pentru urgenţe medicale, nivel local; punct farmaceutic; amenajarea şi iluminarea locurilor de promenadă; apă curentă, canalizare, energie electrică.

Implicarea firmelor private, a pensiunilor şi a vilelor turistice, nu trebuie nici ea neglijată, trebuind asigurate un minim de 500 locuri de cazare pentru a deveni o staţiune turistică de nivel naţional. Putem deveni o staţiune climaterică mai mică, şi cu 100 locuri de cazare, dar în structuri de primire bine clasificate, exceptând campingurile şi în plus mai trebuie să dispunem: de servicii de salvare montan de tip salvamont; amenajări şi dotări pentru relaxare în aer liber şi plimbări (drumuri pietonale, locuri de promenadă, terenuri de joacă pentru copii); semnalarea obiectivelor turistice cu indicatoare de orientare şi informare.

Şi nu în ultimul rând, toate facilităţile pe care localitatea Tismana le are sau le va avea în viitor, trebuie promovate pe suport electronic, web site-uri, alte materiale de promovare a staţiunii: pliante, ghiduri, hărţi şi chiar ziare şi reviste.

SCHIMBAREA DE STATUT A ALTOR LOCALITĂŢI VECINE

După schimbarea recentă de statut – ca staţiune climaterică – a localităţii Novaci, procesul se poate extinde nu numai la localitatea Tismana ci şi la alte localităţi: Runcu, Peştişani, Padeş, Ţicleni. Dacă tot se vorbeşte să schimbăm lucrurile în România la viitoarele alegeri, atunci hai s-o facem! Schimbarea statutelor acestor localităţi ar fi în interesul acestora şi implicit al ţării, având în vedere că accesăm un proces infim din fondurile europene. Ori, tocmai datorită lipsei de varietate, îngustei viziuni de a plasa localităţile în acele domenii turistice sau balneare (Ţicleni) pentru care localităţile sunt pregătite sau înzestrate de la natură, nu putem accesa fondurile europene!

Privim fatidic situaţia ca în legenda faimoasei Mioriţe! Avem pe Brâncuşi, pe Domnul Tudor, avem Cheile Galbenului şi Sfânta Mănăstire Tismana, care atrag anual mii şi mii de vizitatori. Ori, o viziune de acţiune în grup a acestor localităţi nu poate fi decât benefică!

Ca o observaţie de încheiere, recent, Asociaţia „Dorna Tismana” a creat un parteneriat cu „Asociaţia Regională pentru Dezvoltare Durabila”, sucursala Ţicleni, pentru sprijin reciproc în proiectele lor locale. Dacă autorităţile locale din Tismana, Runcu, Peştişani, Padeş, Ţicleni nu îşi vor propune să acţioneze concret în demersurile schimbării atunci, iată, o va face lumea, societatea civilă căreia-i trebuie nu numai proteste de stradă ca la Km 0, ci şi mobilizare exemplară pentru dezvoltarea localităţilor în care-şi duc traiul amărât de azi.

Şi cu cât vom privi mai real şi mai practic de unde ne vine acest trai insuportabil, această implozie a „mămăligii”, cu atât mai repede îi vom ataşa fitilul detonator!

Sursa: http://www.tomoniu.ro/opinii/natura/statiunea.htm

Asezare Geografica

Este o localitate dezvoltată în jurul exploatărilor din industria extractivă : petrol și gaze naturale.

Vatra localității are la origine un vechi sat de moșneni. Relieful este predominant deluros, cu păduri de foioase (câțiva stejari sunt seculari) și conifere. Fauna cuprinde și exemplare de iepuri, căprioare, vulpi, porci mistreți.

Sursa: Wikipedia

Istoric

Toponimul CETATE şi urmele arheologice atestă existenţa unei cetăţi geto-dacice pe meleagurile noastre, din secolele II-I inainte de Hristos.

Piscul Cetăţii. Se zăreşte în spate, împădurit, mai puţin creasta, iar în partea superioară, prezintă o şa de legătură cu dealul-mamă, care, după toate probabilităţile, este artificială, realizată de strămoşii noştri, în scop de apărare împotriva eventualelor atacuri.

TEZAURUL DE LA TUNŞI

În anul 1969, când sondorii Bălănoiu Pantelimon şi fratele său, Iulian, împreună cu sudorul Boncea Constantin, săpând un şanţ în vederea amplasării unei conducte metalice, la fostul parc de separatoare nr. 17, pe dealul Bujorului, au descoperit mai multe monede republicane romane, din argint, pe care le-au împărţit întrei ei. L-am întâlnit ulterior pe sudorul Boncea Constantin din Săcelu, după ce am aflat că se pensionase şi l-am întrebat dacă mai are monedele, dar mi-a răspuns că le-a topit. Păcat că nu au fost cercetate şi acelea. Partea ce le-a revenit primilor doi a fost achiziţionată de către Muzeul Olteniei. Din cele 133 monede analizate, una fusese bătută în oraşul grecesc Apollonia de pe teritoriul actual al Albaniei, unde, în prezent, este oraşul Durres. Interesantă este perioada de emisie a acestor monede. Cercetarea ştiinţifică a fost făcută de către reputatul cercetător în numismatică, Profesor Gheorghe Popilian.

Între denarii republicani romani, descoperiţi în dealul Bujorului de la Ţicleni, s-a găsit şi o monedă emisă de magistraţii NKHN şi AYTOBOYAO din Apollonia. Ştim că într-o perioadă Apollonia a făcut parte şi din regatul dacic al lui Burebista. Apollonia a fost un cunoscut oraş grecesc în antichitate, pe locul actualului oraş Durres din Albania.

ATESTĂRI DOCUMENTARE

Hrisovul emis la 17 septembrie 1612

-Din mila lui Dumnezeu, IO Radul voievod şi Domn a toată Ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi prea bunului răposatului Micnea Voievod, nepotul bătrânului, răposatului Alexandru Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele, satului Tunşii¹ şi cu fiii lor, câţi le va da Dumnezeu, ca să fie tot satul Tunşii cu tot hotarul şi cu tot venitul din hotar iarăşi până-n hotar. Să se ştie hotarul satului : mai întâiu sub ţărmurule Socurilor din obârşia…Copăcioasei, sub gura Fălterii şi la fundul râului şi la fântâna Grosneţei şi dâlma Breoii sub fântâna Breoii şi Valea Comarnicului şi piscul Urciorului sub gura Sfredelului, din cursul apei Tunsului²…obârşia…drumul Dobrostei dar Drăgşiţa dintr-un….de sub Comăneasa din gura Ciunsei(Ciunga nn) şi…şi cursul apei sub…Ciunsei pentru că este a lor veche….de moşie de strămoşie şi tot…hotarul Tunşilor, cu toată ocina cu bună pace.

Iar când a fost acum, în zilele domniei mele, s-a sculat un om anume Radul la un…la cu…mai sus zis, împreună cu mai sus pusă slugă a domniei mele, de a …Iar această, domnia mea le-am dat 6 boieri…(hot)arnic, sluga domniei mele Dragomir al II-lea Armaşi…au umblat…6 boieri mai suszişi împreună cu mai sus pusa slugă a domniei mele de au cercetat…au fost hotarele satului…Cei 6 boieri au ales…hotarele satului…au hotărnicit…cum au fost acum înainte vreme…

Iar Radul…iarăşi (a rămas) de legea dinaintea domniei mele şi…hotarul lor Hohabă fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lor, de nimeni neatins, după porunca domniei mele.

Iată şi martori….mare ban al Craiovei şi Jupan Vintilă mare vornic şi Jupan Nica mare logofăt şi Jupan Dediul mare vistier şi Jupan Panait mare stolnic şi Jupan Cârstea mare spătar şi Jupan Bratul mare comis şi Jupan Lupul mare paharnic şi Jupan Fota mare postelnic şi ispravnic Nica mare logofăt.

Şi am scris eu, Stepan, în cetatea de scaun Târgovişte, luna septembrie 17 zile de la Adam până acum cursul anilor, în anul 7121(1612).

+ IO Radul Voievod, din mila lui Dumnezeu domn.

Arhivele Statului Bucureşti. Copii particulare sub dată. Copie slavă din secolul XVII cu o traducere Românească din secolul XX.

Extrasă din „Documentele Istoria României volumul II secolul XVII(1611 – 1615) paginile 108 – 109.

„Tunşii de Sus se mai ziceau şi Agoia”.

(tradus: „… s-au mai dat acestora şi din hotarul Tunşilor de sus ce se chema Agoia de cumpărătură veche din strămoşul lor Stanislav….”)

În „Istoria Gorjului”, Ediţia 1995, pag. 22, Prof. Vasile Cărăbiş vine cu argumente topice, menţionând, printre altele, că denumirile de Tunşi şi Răşina sunt de origine latină. În continuare arată că „Aceste nume topice sunt de ajuns ca să demonstreze că, cu toată stăpânirea popoarelor migratoare, fondul daco-roman a rămas biruitor. În timpul slavilor… multe nume de aşezări, ca şi de ape, au fost traduse în slava veche”. Referindu-se la Tunşi, acelaşi autor afirmă că e nume cu sens ironic(pag. 93).Ţicleni este pluralul onomasticului „Ţicleanu”, devenit toponim.

Demn de remarcat că în traducerea manuscris a slavistei Elena Eftimiu, întâlnim pentru prima dată numele de „Radu Ţiclenaru”, ceea ce nu găsim în traducerile celelalte, inclusiv din Documente privind Istoria României, amintite mai înainte.

HRISOVUL EMIS LA 26 MARTIE 1618

1618 (7126) Martie 26 Târgovişte – Alexandru Iliaş voevod intăreşte lui Radu ocine la Sneagov şi Cioiana.1618 (7126) Martie 26, Târgovişte

– Din mila lui Dumnezeu, IO Alexandru voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului IO Iliaş voevod Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Radul şi cu fiii lui , câţi îi va da, ca să-i fie ocină la Sneagov, însă lui Sneagov cât va fi toată partea lui Berco logofăt şi partea lui Şaramet.

Şi se ştie semnele: din gura Dancului până în fântâna lui Brehoi şi până în valea Comarnicului şi până în vâlceaua Sfredelului şi până în apa Brătuiei şi dinspre Cioiana la mărul dulce şi drumul lui Stărpoi până în obârşia Sneagovului şi pe drumul Petreştilor până în apa Strâmbei.

Pentru că îi este veche şi dreaptă ocină de moştenire, cumpărătură de la Nega Păcuroaia din Arceşti şi de la nepoţii lui Ion, încă în zilele bătrânului Alexandru voevod pentru… aspri de argint.

Şi iar să-i fie lui Radul ocină în Cioiana din partea Păcuroaiei a patra parte de peste toată ocina şi de peste tot hotarul, oricât se va alege, pentru că a cumpărat Radul de la Neaga Păcuroaia şi de la nepoţii lui Ion, iar din zilele bătrânului Alexandru voevod, pentru 7000 aspri de argint. Şi am văzut domnia mea şi cartea bătrânului Alexandru voevod de cumpărătură, veche şi ruptă. Astfel, domnia mea am înnoit şi am întărit această carte a domniei mele.

De aceia, am dat domnia mea lui Radul, ca să-i fie ocină, ohabă lui şi fiilor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.

Iată şi martori punem domnia mea: jupan Dumitru mare ban al Craiovei şi jupan Vintilă mare vornic şi jupan Nica mare logofăt şi jupan Stoica mare vistier şi Păruş mare spătar şi Gorgan stolnic şi Lambă mare comis şi Mârzea mare paharnic şi jupan Iane mare postelnic, Ispravnic Jupan Nica mare logofăt.

Am scris eu, Idoxie logofăt, în cetatea de scaun Târgovişte, luna martie 26 zile de la Adam până acum ani curgători, în anul 7126(1618).

+ IO Alixandru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.

Academia R.P.R., CCXC/6. Originalul slavon, pergament, pecete timbrată căzută.

Extras din Documente privind Istoria României, veacul XVII, B. Ţara Românească vol. III (1616 – 1620) pag. 204.

Acelaşi document îl găsim şi în „DOCUMENTE SLAVO-ROMÂNE RELATIVE LA GORJ” (1406 – 1665) de Alexandru Ştefulescu – Târgu-Jiu, Tiparul Nicu D Miloşescu, 1908, pag. 362 – 304, textul fiind redat atât în versiunea română, cât şi în versiunea slavonă, după cum urmează:

Datorăm recunoştinţă lui Alexandru Ştefulescu pentru că datorită lui am avut posibilitatea de a cunoaşte documente deosebit de importante privind istoria localităţilor din Gorj. Vloarea muncii lui Ştefulescu a fost evocată şi de savantul Nicolae Iorga.

Academia Română, documentele de atestare documentară a Tunşilor şi Ţiclenilor(moşia Zneagovului), inclusiv diploma de boier de neam a lui Ion Ţicleanu acordată de către domnitorul Gheorghe Bibescu în 1845, redată la perioada anului 1845.

Colonelul Gheorghe Cristescu – nepot al avocatului CD Brătuianu, de la care am primit documentele.

Scrisoarea din 4 august 1976, trimisă de către Colonelul George Cristescu, împreună cu documentele amintite şi cu precizarea că Radu Ţicleanu a fost căpitan în oastea Marelui întregitor de neam şi ţară, Voievodul Mihai Viteazul.

Afirmaţia că Radu Ţicleanu a fost căpitan în oastea marelui domnitor este pe deplin corectă. Tocmai pentru acest motiv, în anul 1845, domnitorul Gheorghe Bibescu îi acordă Diploma de Boier de Neam lui Ion Ţicleanu, urmaş al lui Radu Ţicleanu.

Nu întâmplător Radu Ţicleanu obţine cele două hrisoave – unul în 1612 iar celălalt în 1618 relative la hotărnicia moşiei Tunşi şi respectiv hotărnicia moşiei Sneagovului de la domnitorii care au urmat lui Mihai Viteazul – Radu şi Alexandru Iliaş.

Demn de remarcat că în hrisovul din 1612, ca martor, printre alţii, apare şi „jupan Lupul mare paharnic”, nimeni altul decât colaboratorul lui Mihai Viteazul ca „paharnic al II-lea”, originar din Glogova³, căruia Radu-vodă Mihnea îi întărea stăpânire pe multe sate din Mehedinţi iar din Gorj Şomăneşti, Rogojelu, Negomir, etc, sate dăruite încă de Mihai Viteazul „.. pentru multă şi trebuincioasă slujbă ce a slujit în multe vremuri”. În acelaşi context, remarc că şi în hrisovul din 1618, ca martor este nominalizat şi „jupan Stoica mare vistier”, nimeni altul decât Stoichţă Rioşanu care a ctitorit mânăstirea Strâmba, mare diplomat al lui Mihai Viteazul.

Dar şi neobositul preot şi profesor, Ion Popescu-Cilieni, în „Arhivele Olteniei” face referire directă despre hrisovul cel vechi(obţinut de un înaintaş al lui Radu Ţicleanu), la anul de la Adam 6947, ceea ce corespunde anului 1439.

Preotul profesor Ion Popescu-Cilieni are perfectă dreptate. Concluzia sa corectă are la bază şi hrisovul din 10 martie 1567 (văleatul 7075), emis de către Petri voievod, la Bucureşti, prin care confirmă lui Bâră şi lui Stanciul şi lui Ivan stăpânire peste moşia Brătuia⁵, moşie de moştenire, hrisov în care întâlnim „Iazul Tunsului” şi „Brazdă” ca puncte de hotar, care se păstrează şi astăzi. În anul 1567, domn al Ţării Româneşti era Petru cel Tânăr şi nu Alexandru al II-lea, lucru ce infirmă ipoteza lansată de către D-l Pro. Vasile Cărăbişi. Anul 1567 fiind anterior anului urcării pe tron al lui Alexandru al II-lea Aldea(1568), ne trimite la certitudinea că paternitatea celui mai vechi hrisov(vechi şi rupt menţionat în cele din 1612 şi 1618) despre Ţicleni aparţine lui Alexandru I fiul lui Mircea cel Bătrân.

Un alt argument care pledează pentru această ipoteză îl constituie „asprul”, care circula în acea perioadă, – moneda în care s-a făcut plata moşiei cumpărată de la Neaga Păcuroaia din Arceşti şi de la nepotul lui Ion. Ulterior sunt folosiţi florinii ungureşti, mai apoi, talanţii, ughi, etc. După 1600 se fac referiri la aspri noi, de argint. Ori în vechile hrisoave amintite e vorba doar de aspri, nu de argint. Mai târziu întâlnim galbenii, talanţii, leul (la 1650), zloţii, paralele, etc.

Deci, atestarea documentară a Ţiclenilor, mai mult ca sigur, datează din vremea lui Alexandru al I, fiul lui Mircea cel Bătrân, şi pentru această concluzie, datorăm toată recunoştinţa, preotului profesor Ion Popescu-Cilieni⁶.

Dacă autorul Istoriei Gorjului (ediţia 1995), Prof. Vasile Cărăbiş, punea la îndoială anul 1439, ca vechime⁷ a hrisovului cel vechi, indicat de Preotul Prof. Ion Popescu Cilieni şi că el crede că ar fi fost eronat indicat anul 6947 de la Adam, presupunând inversarea cifrelor anului, şi că ar fi fost 6974, ceea ce duce la o eroare, deoarece atunci nu a domnit vr-un domn cu numele de Alexandru. Anul 1439, adică 6947 de la Adam, menţionat de către Preot Prof. Ion Popescu Cilieni este cel real, corect, logic şi indubitabil.

Preotul Prof. Ion Popescu Cilieni a făcut această precizare în „Arhivele Olteniei”, XVII, nr. 97 – 100, din 1938, pag. 313, fapt pentru care, noi ţiclenarii trebuie să-i datorăm şi să-i purtăm toată recunoştinţa noastră.

Prof. Vasile Cărăbiş a mai fost într-o eroare, cu privire la Ţicleni, când s-a referit la satele dispărute, în care inclusese şi Znagovul, menţionat în hrisovul din 1612, respectiv 1618, când Radu Ţicleanu obţine acel hrisov reînnoit de la Radu Voievod şi de la Alexandru Vodă Iliaş, cu privire la moşia Znagovului. Autorul nu a sesizat schimbarea în timp a denumirii, despre care am amintit mai sus prin cele publicate în ziarul „Gorjeanul”. Ba mai mult, Snagovul este un cartier destul de întins al oraşului Ţicleni. Snagov Redivivus !

1 Provenienţa denumirii satului Tunşi este abordată de Inv. Valentin Cristian Ciurea în cartea sa „Un sat gorjean, Tunşi(Agoia) şi şcoala lui”, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Tg.Jiu, 2000, pag.10- 11. Ipoteza este verosimilă, ţinând seama că în traducerea hrisovului din 1618 , făcută de Zamfir Arbore în 1892, la cererea lui D C Brătuianu,(redată mai jos) este menţionat toponimul „Puţul călugărilor”, ceea ce atestă prezenţa călugărilor în această zonă a acelor timpuri. În localitate sunt şi familii cu numele de Călugăru. Puţul călugărilor nu apare în traducerea existentă în Documente Istoria României, probabil nesesizată de translatorul care cu siguranţă nu a mai fost Zamfir Arbore, ci altul.

2 În hrisovul din 10 martie 1567(7075), emis la Bucureşti de către Petru voevod, prin care confirmă lui Bâra, lui Stanciul şi lui Ivan stăpânire peste moşia lor din Brătuia, moşie de moştenire, întâlnim precizarea ca hotar şi „lazul Tunsului”, şi „Brazdă”, puncte de hotar existente şi acumîntre Brătuia pe de o parte şi Tunşi şi Ţicleni pe de altă parte. Vezi „Documente slavo-române relative la Gorj (1406 – 1665) de Alexandru Ştefulescu, Tg.Jiu, Tiparul N.D. Miloşescu, 1906, pag. 158 – 160. Se ştie despre cuvântul „brazdă” că are origine dacă.

3 Vasile Marinoiu, Complexul muzeal al judeţului Gorj, Litua studii şi cercetări VI, Tg. Jiu 1994, Colaboratori gorjeni ai lui Mihai Viteazul, pa g. 97.

4 Idem, pag. 94 – 97.

5Alexandru Ştefulescu, „Documente slavo-române relative la Gorj (1406 – 1665)”, Tg.Jiu, Tiparul N.D. Miloşescu, 1906.

6 Preotul profesor şi istoric, Ion Popescu-Cilieni s-a născut la 4 noiembrie 1906 în comuna Cilieni, judeţul Olt şi a murit la 4 noiembrie 1956, la Craiova. A elaborat numeroase lucrări, printre care şi „Biserici, târguri şi sate în judeţul Gorj”, Craiova, 1944, 132 p.

Sursa: http://www.primarieticleni.ro/istorie/

Asezare Geografica

Teritoriul administrativ al orasului Tg-Carbunesti este situat în partea de sud-est a judetului Gorj, la îmbinarea a doua unitati geografice,respectiv Podisul Getic si zona subcarpatica a Olteniei,la limita sudica a depresiunii intracolinare Campu-Mare – Tg-Jiu.

Agentia de dezvoltare Regionala care deserveste zona este Agentia pentru de zvoltare Regionala Sud-Vest Oltenia.

Orasul Tg-Carbunesti se afla la la 25 km fata de municipiul Tg.Jiu, 80km fata de municipiul Craiova, judetul Dolj, 100 km fata de municipiul Rm.Vâlcea, 40 km fata de Statiunea Rânca,20 km fata de statiunea balneoclimaterica Sacelu si 20 km de Vladimir.

Altitudinea predominanta a formelor de relief este de 250-390 m altitudinea minima de 110 m (Lunca Gilortului),iar cea maxima de 480 m.

Istoric

Situat intr-o zona de interferenta a drumurilor comerciale, perimetrul actual al orasului Targu Carbunesti este consemnat documentar inca din secolul al XV-lea, mai intai ca Targul Gilortului, apoi ca Targul Bengai si Petrestii de Sus.

Prima mentiune se face la 18 ianuarie 1480 intr-un hrisov prin care Basarab cel Tanar confirma “lui Ticuci si altii” stapanire peste “satul Gilort fiindu-le veche mosie”.

La 24 aprilie 1484 Vlad Calugaru atesta cumparaturi de mosii in Targul Gilort.

La 15 iunie 1504 Radu cel Mare aminteste satul Petresti, toponim care va rezista cateva secole.

Petrestii de Sus este numele vechii asezari omenesti ce a precedat actualul

Targu Carbunesti si era asezat pe drumul care facea legatura intre castrul roman Admutrium si Baile Sacelu, cunoscute si exploatate de romani.

Din anul 1968 comuna Targu Carbunesti a primit statutul de oras.

Sursa: http://www.primariacarbunesti.ro/prez%20istoria.html

Asezare Geografica

Oraşul Rovinari se situează în partea cea mai de sud a unităţii administrativ-teritoriale şi cuprinde cartierele Virţ şi Poiana.
Suprafaţa totală a teritoriului este de 2.632 ha, aceasta învecinându-se la Nord cu comunele Băleşti şi Teleşti, la Est cu comunele Bîlteni şi Drăguţeşti, la Vest cu comuna Cîlnic, iar la Sud cu comuna Fărcăşeşti.
Faţă de municipiul Tîrgu-Jiu, reşedinţa judeţului Gorj, oraşul se află 25 km Sud-Vest, fiind legat de acesta prin drumul naţional DN 66 Petroşani – Tîrgu-Jiu – Rovinari – Filiaşi – Craiova, la rândul său făcând parte din sistemul drumurilor europene E 79.
Totodată, oraşul Rovinari este situat de-a lungul căii ferate electrificate Filiaşi – Tîrgu-Jiu. Cele două căi de comunicaţie, feroviară şi rutieră, se desfăşoară adiacent localităţii, dispuse împreună cu acestea pe malul drept al Jiului, în prezent regularizat şi cu albia majoră îndiguită.

Istoric

Primele date despre teritoriul care corespunde zonei oraşului Rovinari sunt încă din paleolitic, dar prima atestare a satului Rovinari este menţionată  în anul 1497 în actele de întărire sau daniile făcute de Sigismund regele Ungariei sau Iancu de Hunedoara. Denumirea satului provine de la cuvântul „rovină” care înseamnă mlaştină. Înfiinţat pe locul a 6 comune şi devenit oficial oraş la 9 decembrie 1981, Rovinari face parte din categoria oraşelor mici. Relativ nou, oraşul este rezultatul unei aşezări umane forţate prin natura activităţilor de exploatarea minieră a lignitului din bazinul carbonifer cu acelaşi nume.

La 9 decembrie 1981 a apărut pe harta ţării oraşul Rovinari, la temelia noului oraş au stat identificarea marilor rezerve de cărbune energetic din perimetrul Roşia-Jiu şi punerea în funcţiune a termocentralei de la Rogojelu. Oraşul Rovinari împreună cu cartierele sale Poiana şi Vârţ ocupă o suprafaţă de 2632 ha, şi aproximativ 13500 loc. Deşi oraşul este nou, în limitele teritoriului său administrativ s-au găsit urme materiale de locuire din cele mai vechi timpuri de tipul cetăţilor geto-dacice sau al căştrilor romane (cetatea de la Vârţ-Rovinari sec. I î Hr-sec. I d Hr. tezaurul de la Poiana-Rovinari, castrul Pinoasa-Rovinari, cula de la Rovinari).

Oraşul Rovinari este situat în partea de S-V a României, fiind amplasat pe cursul mijlociu al râului Jiu, pe malul drept al râului, în zona albiei majore şi a teraselor Jiului la contactul dintre Subcarpaţii Getici şi Piemontul Getic, la o altitudine de circa 150 m. Rovinari este al treilea oraş din judeţul Gorj în funcţie de numărul locuitorilor, după municipiile Tîgu-Jiu  şi Motru.

Faţă de reşedinţa judeţului Gorj (municipiul Tg-Jiu), Rovinariul este situat la o distanţă de 25 Km S-V fiind în zona de influenţă a acestuia şi este legat de acesta prin Drumul Naţional D.N.66 Petroşani – Tg-Jiu – Rovinari – Filiaşi – Craiova, care la rândul lor fac parte din sistemul drumurilor europene, artera E 79. Totodată oraşul este situat de-a lungul căii ferate electrificate Filiaşi – Tîrgu-Jiu.

Populaţia oraşului Rovinari este de aproximativ 13.500 locuitori, media de vârstă fiind de 36 ani, iar repartizat pe sexe 50,50% reprezintă bărbaţi şi 49,50% femei.
Principalele instituţii din domeniul educaţiei, culturii, sănătăţii ale oraşului Rovinari sunt: Grupul Şcolar Industial Rovinari, Şcoala Generală nr.1, Şcoala Generală nr.3, Şcoala Generală Virţ, Grădiniţele nr.1 şi nr.4, Căminul cu program prelungit, Spitalul orăşenesc Rovinari, Policlinica, Casa de Cultură şi Biblioteca oraşului Rovinari, Clubul elevilor Rovinari, Serviciul Public de Asistenţă Socială, Direcţia de Servicii Comunale, Direcţia de Poliţie Comunitară.
Sursa: http://www.primariarovinari.ro/orasul-rovinari/scurt-istoric/

Asezare Geografica

Orasul Novaci se afla in partea de nord-est a judetului Gorj, in zona de contact a Muntilor Parang cu Subcarpatii Olteniei, la 44 km de municipiul Targu Jiu. Este asezat in arealul depresionar cu acelasi nume, la 504 – 680 m altitudine, pe cursul mijlociu al raului Gilort

Orasul si teritoriul sau administrativ este traversat de drumul transalpin DN 67C (DN 67 – Novaci – Obarsia Lotrului – Sugag – Sebes/E81, 148 km), care traverseaza patru judete (Gorj, Valcea, Alba, Sibiu) si trei munti (Parang, Lotru, Sureanu), din Grupa Parang a Carpatilor Meridionali. Altitudinea maxima a acestui drum transalpin este atinsa in Pasul Urdele, la 2.141 m altitudine, fiind cel mai inalt pas rutier din Romania. DN 67C mai este cunoscut si sub numele de „Drumul Regelui”, fiind construit in timpul domniei regelui Carol al II –lea, inainte de cel de-al doilea razboi mondial.

Teritoriul administrativ al orasului se intinde pe 24.250 ha (din care 6.608 ha este teren agricol, 10.133 ha sunt acoperite cu paduri, iar 960,82 ha reprezinta teren intravilan) si se intinde spre nord pana in creasta principala a Muntilor Parang. Are in componenta patru sate apartinatoare – Bercesti, Hirisesti, Pociovaliste si Sitesti, impreuna cu care totalizeaza 6.115 locuitori si are ca vecini comunele: Baia de Fier si Bumbesti Pitic spre est, Malaia si Voineasa (jud. Valcea) spre nord, Crasna spre vest, iar spre sud, Bengesti Ciocadia. De orasul Novaci apartine si Complexul turistic Ranca, situat la circa 1.600 m altitudine si pe mentele Ranca si pe muntele  Cornesu.

Intre aceste limite, altitudinea variaza de la 360 m – in extremitatea sudica a teritoriului administrativ (satul Pociovalistea), la 2.337 m – in Vf. Mohoru sau 2.365 m in Vf. Setea Mare, situate pe creasta principala a Muntilor Parang.

Pozitia localitatii, in arealul Subcarpatilor Olteniei si pe versantii sudici ai Muntilor Parang, determina varietatea si structura reliefului, tipul de vegetatie si lipsa surselor de poluare, elemente determinante in constituirea cadrului natural al teritoriului administrativ ce apartiune orasului Novaci.

Sursa: http://www.novaci-transalpina.ro/date-geografice/

Istoric

Novaciul este o veche aşezare umană, situată la poalele Munţilor Parâng, la o altitudine de 600 m, în apropierea izvoarelor râului Gilort. Cu o vechime atestată oficial în anul 1502, localitatea este, de fapt, mult mai veche, toponimiile şi vestigiile istorice plasând-o în timpul antichităţii.

Asemenea întregii zone submontane dintre Gilort şi Bistriţa, populaţia Novaciului a suferit puternice influenţe demografice şi etnoculturale dinspre satele Mărginimii Sibiului şi din Valea Sebeşului. Mai demult, în perioada când situaţia politică a făcut din Mărginime un loc nesigur pentru viaţa ciobanilor, unii dintre aceştia au părăsit Sibiul şi şi-au mutat gospodăriile aici. Localnicii au fost primitori cu familiile sibiene, dar au avut grijă să-şi păstreze statutul de întemeietori ai satului, astfel că le-au permis nou-veniţilor să se aşeze pe cealaltă parte a râului decât cea locuită de ei, care se va numi de atunci Novaci-Străini, iar locuitorii ei – ungureni. Râul ce traversează aşezarea, Gilortul, a fost considerat graniţa ce marchează cele două identităţi coabitare.

Rezultatul acestor influenţe se regăseşte în graiul, portul şi tradiţia pastorală asemănătoare satelor de peste munte, ceea ce reprezintă puncte forte în dezvoltarea turistică a localităţii. Păstrarea acestui patrimoniu etnocultural este, alături de dezvoltarea infrastructurii şi a utilităţilor, unul dintre obiectivele principale ale strategiei de dezvoltare a localităţii.

Deşi localitatea a fost ridicată la rangul de oraş, dispunând de o infrastructură urbană dezvoltată, profilul cultural al locului rămâne unul puternic rural, iar acest fapt poate fi observat, în cadrul lor natural, în satele componente ale Novaciului.

Aici, arhitectura şi tehnica populară specifice gospodăriilor ţăraneşti tradiţionale din zonele submontane, instalaţiile de prelucrare artistică a lemnului, a produselor lactate sau a lânii coexistă cu construcţiile moderne. Caracterul şi tradiţia acestei zone au determinat păstrarea de meşteşuguri artizanale cu specific local, precum ţesăturile executate manual (costum popular, ştergare olteneşti), cusături, prelucrarea artistică a lemnului.

Într-un viitor plan de promovare a activităţii turistice pentru oraşul Novaci, mesajul esenţial poate să se concentreze, în principal, pe originalitatea tradiţiei populare şi pe simbolurile din teritoriu: zona Rânca, peisajele naturale şi manifestările etnofolclorice tradiţionale. Dar până atunci mai sunt multe de făcut, de la site-uri de promovare, centre de informare turistică şi până la infrastructură.

Oraşul Novaci se află în partea de nord-est a judeţului Gorj, în zona de contact a Munţilor Parâng cu Subcarpaţii Olteniei, la 44 km de Târgu-Jiu.

Teritoriul administrativ al oraşului are o suprafaţă de 24.250 ha (din care 6.608 ha este teren agricol, 10.133 ha sunt acoperite cu păduri) şi se întinde spre nord pâna pe creasta principală a Munţilor Parâng. Are în componenţă patru sate: Berceşti, Hirişeşti, Pociovalişte şi Siteşti, în care coabitează 6.422 de locuitori, şi se învecinează cu comunele Baia de Fier spre est, Mălaia şi Voineasa spre nord, Crasna spre vest.

Oraşul Novaci a fost atestat pentru prima dată într-un hrisov al lui Radu cel Mare de la 1502.
Există indicii documentare cum că ar fi existat din timpul lui Mircea cel Bătrân, însă cea mai sigură dată a atestării rămâne cea de la 1502.
În 1847 a luat fiinţă Plaiul Novaci, ca un important punct de vamă.

Pâna în 1968, pe teritoriul actual al oraşului, organizarea administrativă cuprindea: comuna Novaci cu satele Novaci – Români, Novaci – Străini şi Hirişeşti; comuna Pociovaliştea cu satele Pociovaliştea, Bălani, Ghebani, Huluba şi Siteşti; comuna Cernădia cu satele: Bereşti, Măgura şi Schela (Vlădoiu). În anul 1968, comuna Novaci a fost trecută în rândul oraşelor, la care au fost înglobate satele Novaci-Români, Novaci-Străini şi Schela.

Roxana Mazilu

Sursa: http://novaciranca.ro/info/prezentare/scurt-istoric-ranca-novaci.html

Asezare Geografica

La ieşirea Jiului din defileu unde îşi sporeşte apele cu ale râului Sadu, pe partea stângă, Judeţul Gorj ne umple ochii şi inimile de bucuria candidă a întâlnirii cu localitatea Bumbesti-Jiu.Sub aspectul aşezării sale matematice este cuprins între paralela 45⁰10’ latitudine nordică şi meridianul 23⁰20’ longitudine estică.
Datorită aşezării geografice, teritoriul oraşului este bine adăpostit spre nord, de culmile viguroase ale Parângului ce se înalţă la peste 2.500 m, beneficiind în acelaşi timp de un climat blând de adăpost, cu ploi suficiente şi la timp, cu temperaturi moderate, în care se resimt unele influente ale alunecării maselor de aer rece de la nord spre sud, fapt ce face în final sa se încălzească simţitor la coborâre.
În partea de nord se învecinează cu municipiul Petroşani, la sud cu Targu-Jiu, la est cu comuna Muşeteşti, iar spre vest cu comuna Schela. Localitatea este cantonată în depresiunea Bumbesti, care la rândul ei face parte din unitatea fizico-geografică a depresiunii subcarpatice oltene, adică într-o unitate geografică bine individualizată la contactul dintre subcarpaţi şi zona montana la nord. Mai precis, prin depresiunea Bumbesti-Jiu, trebuie sa înţelegem o mică depresiune subcarpatică, de pe clina sudică a Parângului drenată de Jiu, la ieşirea acestuia din strânsoarea defileului.
La nord depresiunea Bumbeşti este dominată net de clima sudică a Vâlcanului şi Parângului. În acest sens Lucian Badea scrie că privindu-i la scara reliefului întregii ţări, munţii apar, într-adevăr ca unitate înaltă o treaptă uriaşă dar care, văzuta mai îndeaproape este în fond o multiplă succesiune de suprafeţe sau trepte… ultima fiind acea suprafaţă de eroziune a Gornoviţei, care domină depresiunea subcarpatică.
Bazinul Bumbeşti, este drenat de Jiu, valea sa păstrând o direcţie generală NS şi fiind adâncită faţă de nivelul interfluviului cu peste 250m la ieşirea din munţi.Poziţia hipsometrică a depresiunii Bumbeşti-Jiu, este de circa 300 m altitudine absolută, fiind dominată în jurul său de nivelul de 800 – 900 m, respectiv platforma Gornovita, ce formează zona plaiurilor vizibile clar mai ales în nordul localităţii.
Din studiile întreprinse de unii cercetători cât şi din observaţiile făcute pe teren s-a constatat că terasele sunt convergente în zona de subzistenţă de la Bumbeşti, iar spre sud devin divergente, deoarece la Curtişoara Vădeni pătrund într-o zonă tectonică actuală. Referitor la localizarea vetrelor de sat, se poate spune că sunt cantonate după cum urmează; satul Bumbeşti şi Colonia Sadu, Tetila şi Curtişoara se găsesc pe podul unor terase ale Jiului.

CLIMA

Factorii genetici ai climei. În general principalii centri barici care influenţează timpul sunt anticiclonii Azorelor, Siberian şi zona depresionară din Marea Mediterană. În anotimpul iarnă ca şi vara acţionează minima central asiatică şi alte mase de aer de origine tropicală. Clima în această zonă însă este caracterizată prin formarea unui microclimat specific, datorită aspectului morfologic, respectiv varietatea reliefului, reprezentat prin munţii înalţi ai Parângului şi zona depresionară a culoarului Jiului, care este orientat de la nord spre sud. Pe munţi din cauza scăderii presiunii atmosferice şi a lipsei prafului, razele soarelui străbat cu uşurinţă păturile de aer şi sunt deci mai intense.
Temperatura aerului. Valorile regimului termic şi schimbările sale neîncetate sunt determinate în mare măsură de creşterea în altitudine a reliefului în raport cu care temperatura medie lunară şi anuală scade. Procesele dinamice ca: frecvenţa circulaţiei adecvate a maselor de aer, frecvenţa diferitelor fronturi care trec deasupra teritoriului, circulaţia convectivă, circulaţia laterală a aerului au un rol hotărâtor în schimbările temperaturii diurne, lunare şi anuale. Valorile medii lunare ale temperaturii cele mai scăzute se observă în lunile ianuarie şi februarie înregistrate la Târgu-Jiu dar ele se diferenţiază apreciabil la Bumbeşti, în funcţie de altitudinea şi de Defileul Jiului care are rol în circulaţia maselor de aer. Pe măsura ce urcăm în munţi diferenţele se accentuează brusc pe măsura creşterii altitudinii.Îngheţul în zona Bumbeşti-Jiu are data medie a apariţiei relativ târziu, în a doua decadă a lunii octombrie iar durata medie a zilelor de îngheţ este de circa 170 – 180 zile.În rama muntoasă a Parângului îngheţul apare în prima decadă a lunii octombrie.
Umiditatea relativă. În timp ce pe terase valurile umezelii aerului sunt sub 70% în zona de luncă la Luncani, Sadu, Castrul Roman, acestea depăşesc 75% – 80%, fiind întreţinute de prezenţa apei şi de vegetaţia abundentă. Din înregistrările consemnate în calendarul naturii se remarcă în general o creştere a umidităţii relative iarna şi o scădere bruscă vara. Iernile sunt relativ blânde cu zăpadă mai puţin abundentă decât în munţi, uneori mai mult cu zloată, cu primăveri timpurii, cu ploi bogate la sfârşitul primăverii şi începutul verii, cu veri calde şi senine şi cu toamne prelungite.Putem aminti şi bruma abundentă primăvara şi toamna în zona depresionară, în timp ce în regiunea montană ea este redusă.
 Precipitaţiile atmosferice. Sunt înregistrate de un punct pluviometric chiar în Bumbeşti, lângă Primărie, şi arată o cantitate anuală de 596,3 mm. Aceste precipitaţii, relativ bogate, se datorează reliefului muntos în apropierea căruia fronturile se intensifică precum şi orientării depresiunii sub formă de culoar deschis spre sud. Repartiţia precipitaţiilor atmosferice este în funcţie de altitudine, de orientarea versanţilor şi de circulaţia maselor de aer. În timpul verii la apariţia precipitaţiilor contribuie şi convecţia termică, care duce la formarea norilor cumulonimbus din care cad acestea. Iernile relativ blânde cu zăpadă mai puţin abundentă decât în munţi, uneori mai mult cu zloată, cu primăveri timpurii, cu ploi bogate la sfârşitul primăverii şi începutul verii, cu veri calde şi senine constituie caracteristica acestei clime de depresiune prielnică pentru dezvoltarea vieţii economice.
Presiunea atmosferică. Media presiunii atmosferice este de 991,6 mb în ianuarie, 990,2 mb în februarie, 994,7 în martie, 987,2 în aprilie, 988 în mai, 990,6 în iunie, 990,1 în iulie, 991,09 în august, 994,6 în septembrie, 998,05 în octombrie, 990,4 în noiembrie şi 987,07 în decembrie. Valorile extreme maxime sunt înregistrate pentru luna octombrie, aceasta lună prezentând şi pe cele extreme minime datorită răcirii maselor de aer în această zonă.
Vânturile. Regimul vânturilor este determinat în această zonă de activitatea principalilor centri de acţiune: anticiclonul azoric, anticiclonul euro-asiatic (iarna) şi ciclonul mediteranean. Direcţia maselor de aer este modificată de Munţii Parâng şi Vâlcan care schimbă în bună măsură direcţia iniţială şi direcţia vântului, determinând diferite modificări în funcţie de orientarea culmilor, a văilor şi culoarelorÎn zonă predomină vânturile din nord şi nord-vest. O altă caracteristică a circulaţiei aerului este aceea că din cele 365 zile ale anului, în depresiunea Bumbeşti foarte puţine sunt zilele calme, fără nici o adiere de vânt. Acest fapt se explică prin aceea că între vârful Parângului şi fundul depresiunii Bumbeşti se formează cele două centre locale de maximă şi minimă presiune care pun în mişcare, axele de aer pe direcţia Nord-Sud. Forma de bazin alungit a ariei depresionare Bumbeşti şi comunicarea directă cu Defileul Jiului face ca masele de aer să circule mai uşor în lungul depresiunii pe direcţia nord-sud, mai ales că spre sud nu există nici un obstacol, având o mare deschidere şi comunicare cu depresiunea intracolinară a Târgu-Jiului. Este un vânt specific Depresiunii Bumbeşti-Jiu, vânt cald şi uscat care bate de sus în jos (vânt catabatic), de pe înălţimile Munţilor Vâlcan. Masele de aer oceanic din Vest, atunci când ajung pe versanţii vestici îşi descarcă cea mai mare parte din precipitaţii, formându-se un regim pluviometric pozitiv. Aerul ajuns în vârful muntelui are o direcţie catabatică, coborând sub forma unui aer uscat şi cald, pe versanţii opuşi. Regiunile afectate de Foëhn înregistrează cu circa 100 mm mai puţine precipitaţii decât regiunile înconjurătoare. Frecvenţa cea mai mare a vântului este primăvara şi vara, având consecinţă scăderea accentuată a temperaturii.
Date hidrografice. Elemente hidrografice importante sunt întruchipate pe râul Jiu care constituie artera hidrografică principală ce trece prin Bumbeşti-Jiu şi colectează şi celelalte reţele hidrografice minore. La ieşirea din defileu şi la intrarea în depozitele sarmaţiene a depresiunii Bumbeşti, Jiul îşi sporeşte apele prin contribuţia destul de substanţială a râului Sadu pe partea stângă care îşi are obârşiile chiar sub vârful Mândra şi a Pârâului Porcu pe partea dreaptă, ce vine de sub culmile Vâlcanului, ambele fiind râuri tipice de munte, repezi şi cu văi prăpăstioase. Tot în cadrul depresiunii, exceptând cursurile de apă cu caracter torenţial, Jiul mai primeşte pe partea stângă pârâul Gania care îşi are izvoarele la o altitudine de 900 m şi care în depresiune îşi schimbă numele în Tetila. Este un pârâu cu apă puţină ce are totuşi un curs permanent. În depresiune, Jiului îi este caracteristică lărgirea mai mare a văii, acumulările intense de bolovani mari şi pietrişurile precum şi formarea unor conuri de dejecţie şi terase pe suprafeţe întinse care ocupă în prezent întreaga depresiune.

SOLURILE

Solurile din depresiunea Bumbeşti-Jiu reflectă complexitatea condiţiilor genetice, fapt identificat în zonalitatea pe care o reprezintă. Aici întâlnim o succesiune de tipuri genetice de soluri care se desfăşoară din zona sudică a depresiunii până în zona montană. Referitor la zona Bumbeşti-Jiu, se poate spune că principalul proces de solidificare este procesul de bioacumulare slab până la puternic acid în pădure, cu formarea activă şi migraţia de argilă, caracteristice zonei pădurilor Quercinee în amestec cu alte foioase. Aceasta a dus la o migraţie a argilei şi la o podzolire slabă. Acestui principal proces de solidificare i s-au alăturat şi alte procese locale cum sunt: procesul de gleizare, datorită excesului temporar de apă stagnată, de origine atmosferică, în profilul solului; procesul de gleizare datorită umezelii freatico-capilare a profilului solului în orizonturile profunde, roca mama fiind acidă şi puternic scheletică apar solurile podzolice argilo-iluvionale cu schelet. Solurile brun-acide montane de pădure Solurile argilo-fluviale podzolice Solurile silvestre brune podzolice Solurile aluvionare Solurile aluvio-proluviale

DEFILEUL JIULUI

Acesta începe de la confluenţa cu râul Sadu şi ţine până la Iscroni, în N.În defileul foarte îngust se varsă în Jiu o serie de pâraie , cu caracter torenţial, din care cele mai importante sunt: Măgura Mare, Dumitra, Cerbănaşul, Bratcu, Sadu, unele însoţite de drumuri forestiere. Meandrele încătuşate ale Jiului în defileu sunt însotite de succesiuni de curbe ale şoselei, de artere de comunicaţie au fost săpate în stâncă din cauza strâmtorii defileului. Cele două masive Parâng, pe stânga Jiului şi Vâlcan pe dreapta acestuia se ridică ameninţător de abrupţi, au trene de trene de grohotişuri deasupra albiei râului care “ mugeşte “în încătuşarea defileului . Calea ferată Bumbeşti-Livezeni, construită în 1948, permite una din cele mai impresionante călatorii cu trenul din ţara noastră. Privită de pe înălţimea viaductelor, Valea Jiului îşi desfăşoară întreaga ei măreţie. Trenul străbate zeci de tuneluri.

VALEA SADULUI

Inaccesibilă-6-7 km de la confluenţa cu Jiul în amonte, pentru că pe valea ei s-a construit Uzina Sadu I, se poate urca pe firul văii, pe drumul forestier de la Arşeni. Se ajunge după mai mulţi Km în locul numit “ Grădinile Sadului”, sectorul de izvoare ale acestui râu, deosebit de pitoresc. Râul Sadu izvorăşte din regiunea alpină a munţilor Parâng, de aceea apa lui este foarte rece şi limpede.

MUNŢII PARÂNG

Din oraşul Bumbeşti-Jiu şi Lainici se poate urca în munţii Parâng, pe trasee turistice marcate , care urmăresc de cele mai multe ori firul văilor. Astfel, pe valea râului Chitiul, din Lainici se poate ajunge în Vârful Recii, dar şi în Munţii Pietrele Albe, cu vestitele păşuni de la Piatra Argelelor din Bumbeşti-Jiu la Vârful Gropului, 1559 m altitudine. Aceşti munţi se remarcă, în perimetrul oraşului, la altitudinea corespunzătoare , prin păşuni naturale şi o vegetaţie forestieră bogată.

MUNŢII VÂLCAN ŞI PASUL VÂLCAN

Sunt situaţi în partea dreaptă a Jiului. Oraşul Bumbeşti-Jiu constituie punct de plecare pentru diverse trasee din aceşti munţi. Cel mai frecvent folosită este Valea Porcului. De-a lungul; ei, străbătând cheile cu acelaşi nume, pe drumul forestier, se poate ajunge prin pasul Vâlcan în oraşul Vulcan din Bazinul Petroşani. Urmând drumul forestier de lânga pârâul Porcu se aude apa ce bolboreseşte printre pietre. În dreapta şi în stânga codrul îşi apleacă poalele mai să mângâie frunţile oamenilor., în timp ce apa coboară din treaptă în treaptă formând o spumă albă ca laptele. În zona muntoasă această vale îngustă cu versanţi povârniţi, nu lăsa pe unele porţiuni loc de trecere, frecvent fiind impracticabilă. Secole şi chiar milenii, drumul de legătură între Oltenia şi Ardeal nu s-a făcut prin sălbaticul şi îngustul defileu al Jiului ci peste culme, prin Pasul Vâlcan la 1621 m înălţime pe unde au urcat şi armatele romane în drum spre capitala Daciei, pe care au asaltat-o din mai multe direcţii. Tradiţia a păstrat amintirea acestei treceri, ba s-au găsit şu urme materiale care atestă acest lucru. Stau mărturie dovezi materiale: un depozit de denari descoperit aici. Din dreptul gării Lainici se poate urca la Vârful Sliva –1968 m, dar şi la parcelele Bratcului. Patru ore se înaintează în susul văii, după care se ajunge la capătul drumului forestier. De aici, călcând din piatră-n piatră, accesul pe vale devine tot mai greu. Urmează o angajare spre dreapta, într-un urcuş abrupt prin pădurea de fag După o oră se ajunge în golul alpin, foarte aproape de stâna Moiasa. Urmează un binemeritat popas, prilej pentru a trece în revistă minunate privelişti. Din culme se porneşte spre apus. Iarba moale dă senzaţia mersului pe un covor pufos, nemărginit. În scurt timp se ajunge la vechiul drum ce unea Schela Gorjului cu Jiul de Vest, peste Pasul Vâlcan. Pe aici, în marşul său spre Alba Iulia a trecut odinioară Mihai Viteazul şi mult înainte romanii, fiind singura legătură între Castrul din Bumbeşti şi Sarmisegetuza Ulpia Traiana. Se intră pe această cărare şi se coteşte spre nord, către Pasul Vâlcan. În dreapta se vede adâncitura Obârşiei Bratcului şi culmea muntelui Dumitra. Iată Pasul Vâlcan. În faţă altă deschidere de privelişti minunate: în stânga se vede Vârful Straja cu toată splendoarea lui iar în dreapta panorama Parângului şi vârfurile lui semeţe, după care, la nord, Vârful lui Pătru şi Vârful Şureanu. În faţă , peste Valea Jiului de Vest se zăresc înălţimile Retezatului, până departe, către Godeanu. Aici traseul ia sfârşit, turiştii putându-se îndrepta spre Cabana Pasul Vâlcan.

Sursa: http://www.bumbesti-jiu.ro/

Istoric

Prima atestare documentară a localităţii datează din 14 septembrie 1696, dar ea este mult mai veche. Pe teritoriul său au fost descoperite urme de aşezare din diferite epoci istorice, inclusiv un castru roman. Declarat oraş la 18 aprilie 1989, este unul dintre oraşele cele mai noi din ţara noastră. Urbanizarea a avut loc cu precădere în perioada comunistă, dar structura oraşului este încă una răsfirată, tipice fostei comune. În componenţa sa intră şi astăzi 4 sate şi 12 cătune.

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Bumbe%C5%9Fti-Jiu

Asezare Geografica

Aspectul reliefului este dat de alternanta dealurilor izolate cu profil inalt si vaile despartitoare care se largesc in zona de confluenta, dând aspectul unei mici depresiuni (confluenta dintre Pârâul Plostina si Râul Motru, confluenta dintre Pârâul Pesteana si Râul Motru).

Altitudinea medie a reliefului este cuprinsa intre 200÷300 m; cea mai ridicata fiind Piscul Tâlvei de 415 m la NE de satul Rosiuta, municipiul Motru fiind situat la o altitudine de 185m; cea mai coborâta cota este de 171m in lunca Merisului situata in amonte fata de comuna Brosteni.

Ansamblul reliefului este dat de piscurile inalte din sectorul NE cu aspect rotunjit si vaile care se largesc spre confluenta. O privire succinta a hartii geografice ne arata existenta unor suprafete cu fragmentare ridicata in partea de N datorita ramificarii bazinelor de receptie ai afluentilor, cu o densitate intre 0,1÷1 km/km2 in Lunca Motrului in partea de sud a culmii dintre Motru si Pesteana.

Dealurile izolate se inalta cu cca.50 m deasupra cotei medii capatând un aspect mamelonar asa cum este cazul Dealului inalt delimitat de V. Leurda, V. Porcasa, V. Plostina si V. Motru.

Râul Motru este artera hidrografica principala si are o orientare data de aspectul reliefului. Existenta arterelor secundare au dat posibilitatea crearii unor spatii extinse pe distante de câtiva kilometri (intre V. Motrului si V. Pârâului Crainici, intre V. Motrului si V. Pesteanei, intre V. Lupoita si V. Plostina ). Aceste spatii se alungesc spre zonele de confluenta, terminându-se sub forma unor capete de deal (Capul Dealului, Capul Plostinei).

Dealurile au inaltimi peste 200 m, cele mai inalte fiind de peste 300 m: Dealul Cârlesti – 328 m, Dealul Culmea Chivadaru – 318 m, Culmea Catunelor – 355 m, Piscul Tâlvei – 415 m. Pantele ocupa suprafete foarte mari cu inclinari intre 0÷30%, cele mai accentuate fiind produse prin activitatea antropica intensa.

Cele mai renumite dealuri ale zonei sunt: Dealul Bujorascu, Dealul stirbetului, Dealul Rosiuta, Dealul Nebunului, Dealul Porcasei, Dealul Croitorestilor, Culmea Floarei, Dealul Horasti, Dealul Chivadarului, Dealul Lupoitei, Dealul Blajului, Dealul Ciresului, Dealul Leurzii, Dealul Potângu, Dealul Prigoroiului s.a..

Valea Râului Motru este cea mai larga ocupând un loc central in peisajul reliefului iar datorita activitatii antropice omniprezente in regiune s-a creat un relief specific antropic. Râul Motru prezinta un curs sinuos cu schimbari de directie (NV-SE la Glogova, N-S la Meris). Alexandru schiopan in teza sa de doctorat „Dealurile piemontane ale Cosustei” leaga aceasta orientare de prezenta in profunzime a unei falii ce a favorizat instalarea initiala a cursului Motrului.

Afluentii importanti ai Râului Motru: pe partea stânga Plostina si Lupoita, pe partea dreapta Crainici si Pesteana au dat nastere la vaile ce poarta numele acestora, vai destul de inguste in sectorul superior si largi spre locul de varsare.

Valea Motrului este orientata central in cadrul Bazinului Carbonifer Motru. Bazinul Carbonifer Motru este incadrat in Perimetrul Motrului prezentând particularitati specifice in cadrul aspectului piemontan determinat de structura geologica a depozitelor de suprafata dispune monoclinal, de inclinarea generala a reliefului regiunii de la NV spre SE.

Istoric

Orasul Motru nu are o istorie veche, este orasul „fara arhiva”, „fara copilarie”, „fara adolescenta” fiind creatia unui popor liber si harnic. Se afla asezat la jumatatea distantei dintre doua orase vechi ale tarii: Târgu-Jiu si Drobeta Turnu Severin.

Aceste meleaguri dainuie din epoca daco-romana, denumirea râului Motru fiind de origine tracica, geto-dacica, Mutru sau Mutria, dupa istoricul Giurescu, este de origine tracica si exprima apa limpede, curata. in epoca romana gasim „Ad Mutriam”, asezare care se afla in localitatea Catunele, pe Valea Motrului facând legatura intre Dunare si munte.

Cea mai veche asezare datata in hrisoavele Tismanei din 1385 si 1444 este localitatea Plostina, care la sfârsitul secolului XIV-lea facea parte din judetul Jales.

Dupa anul 1450, Plostina a apartinut judetului Mehedinti pâna in anul 1948, an in care tara a fost impartita in regiuni si raioane, Plostina apartinând raionului Baia de Arama pâna la 1ianuarie 1964, iar dupa aceea de raionul Strehaia.

Micul tezaur descoperit la Leurda in 1964, de muncitorii de la Trustul de Constructii si Montaje Miniere cu ocazia saparii unui canal in vederea montarii unui transportor cu banda pentru carbune, atesta existenta poporului in aceste locuri in jurul anilor 196 – 251. Muncitorii au descoperit 26 monede de argint batute in secolul al II-lea si al III-lea e.n. in timpul imparatului roman Septimius Sever, pe timpul atacurilor gotilor si a altor popoare migratoare.

Locuitorii acestei stravechi asezari au suportat din greu obida, exploatarea si clacasia, lucrând pâna in 1863 pe mosia manastirii Tismana, iar dupa aceea pe mosia Statului. Astfel calugarii manastirii Tismana veneau sa ridice zecimala din produsele pamântului aproximativ 435 ani, respectând obligatiile impuse de capeteniile bisericii, la care s-au adaugat si cele cerute de Poarta Otomana.

Rosiuta si Lupoita erau sate de mosneni, oameni care aveau parcele de pamânt fiecare, pentru care plateau dari, fiind denumiti tarani liberi. Analizând documentele vremii, aflam ca Tudor Vladimirescu ia in arenda pe 3 ani mosia, Plostina de la manastirea Tismana.

Locuitorii acestei zone au participat la Rascoala din 1821, inrolându-se ca panduri in frunte cu Pârv, haiduc in oastea lui Tudor Vladimirescu.

De asemenea „Proclamatia de la Izlaz” din iunie 1848 a antrenat locuitorii acestor meleaguri.

Prin Hotarârea Consiliului de Ministrii nr. 1241/1959 privind dezvoltarea industriei carbonifere in tara noastra au inceput primele lucrari de deschiderea minelor.

La 24 mai 1966, prin decret al Consiliului de Stat, pe terenul din lunca Motrului, apartinând fostei comune Plostina a fost organizat viitorul oras Motru.                                            

La 28 august 1966, au avut loc primele alegeri de deputati in sfatul popular al orasului.

incepând cu 1 septembrie 1968 localitatea Plostina, impreuna cu satele Dealul Pomilor, Leurda, insuratei, Horasti, Rosiuta, Râpa si Lupoita au intrat in componenta orasului Motru, oras nou creat, odata cu deschiderea zonei miniere.

Rezervele de lignit din Valea Motrului au fost puse in valoare, odata cu realizarea lucrarilor de investitii, incepute in 1960, prin deschiderea in prima etapa a trei mine (Horasti, Leurda, Plostina), apoi prin aparitia Minei Rosiuta si Motru – Vest, iar in 1976, lucrarile de deschidere a Carierei Lupoaia.

Odata cu dezvoltarea cailor de acces, respectiv calea ferata Bucuresti – Timisoara din care, la statia Strehaia, se desprinde o linie secundara cu capatul in orasul Motru, procesul de transport al carbunelui extras s-a imbunatatit considerabil, oferind orasului nostru o dezvoltare dinamica, acesta capatând un profund caracter minier. Astfel orasul Motru ocupa locul doi ca importanta economica si sociala in judetul Gorj.

Sursa: http://www.primariamotru.ro/Istoria.html