Asezare Geografica

Oraşul Voluntari este situat în partea de nord-est a municipiului Bucureşti, între două cursuri de apă: Colentina şi Pasărea. De-a lungul acestor râuri s-au format câteva din cele mai vechi localităţi din această parte a ţării: pe valea Colentinei s-au format localităţile Plumbuita, Fundeni şi Colentina, iar pe valea râului Pasărea s-au ridicat localităţile Tunari, Stefăneşti şi Afumaţi.

Cea mai mare parte a acestui teritoriu făcea parte din întinsele păduri ale Vlăsiei, care au dispărut parţial, făcând loc suprafeţelor agricole şi locuibile. Din suprafaţa acoperită cu păduri au rămas câteva dense fragmente, aşa cum sunt actualele păduri Tunari, Andronache, Vulpachi, Pasărea. Pe actualul teritoriu al oraşului se regăsesc doar trei fragmente din întinsul Codru al Vlăsiei (Pădurea Băneasa, Pădurea Stefănesti şi Pădurea Andronache).

Limitele sunt impuse de urmatoarele vecinătăţi:

• Nord – comuna Tunari
• Nord-Est – comunele Ştefănesti şi Afumaţi
• Sud-Est – comuna Dobroieşti
• Sud – municipiul Bucureşti, sectorul 2, delimitarea reprezentând-o calea ferată Bucureşti-Constanţa
• Vest – municipiul Bucureşti, sectorul 1

În prezent, statutul localităţii este acela de oraş. Fosta comună a devenit oraş în aprilie 2004 şi este în plină dezvoltare, cu şanse reale de a obţine în scurt timp statutul de municipiu. Oraşul Voluntari integrează în componenţa lui teritorială două zone distincte ca localizare geografică, dar unitare din punct de vedere al concepţiei administrative: Voluntari şi cartierul Pipera.

Cartierul Pipera este situat la o distanţă de 7 km faţă de centrul capitalei, sute de noi locuinţe construindu-se în această zonă, ilustrând tendinţa actuală de modernizare din punct de vedere arhitectural a localităţii.

Din punct de vedere organizatoric, zona Voluntari are o evoluţie strâns legată de cea a Bucureştiului.

Suprafaţa totală actuală pe care se extinde oraşul Voluntari este de 3740,460 ha.

Relieful

Relieful este de câmpie, Voluntari fiind amplasat în câmpia Vlăsiei.

În prezent se constată antropizarea reliefului prin volumul masiv de construcţii, prin sistematizarea spaţiilor verzi şi amenajarea pădurilor.

Clima

Clima păstrează caracteristicile generale ale climatului Câmpiei Române, fiind temperat-continentală cu unele uşoare nuanţe excesive în această zonă de silvostepă, caracterizându-se prin variaţii evidente de temperatură de-a lungul celor 4 anotimpuri.

Dominante sunt masele de aer de origine polar-maritimă şi continentală (din sectorul estic), urmate de cele de origine tropical-maritim şi tropical-continental.

Regimul Precipitaţiilor

Precipitaţiile căzute pe acest teritoriu apar sub formă lichidă şi solidă şi au mari variaţii neperiodice; în cursul anului, cantitatea medie de precipitaţii este de 500-550 ml. Maximul de precipitaţii este specific lunii iunie (92 mm), iar minimul lunii februarie (25 mm). Cantitatea de precipitaţii maxime anuale în 24 h, înregistrată în Voluntari a fost de 780 mm în data de 6.07.1970.

Importanţa deosebită a acestor precipitaţii este vădită în dezvoltarea vegetaţiei spontane, a plantelor de cultură şi în asigurarea unui climat propice pentru habitatul uman.

Există un deficit de umiditate identificat de caracterul negativ al bilanţului hidric al suprafeţei active, determinat de valoarea mai mare a potenţialului de evapotranspiraţie faţă de cel al precipitaţiilor. Aceste valori sunt un rezultat direct al influenţei oraşului în crearea nucleelor de condensare şi formare a ploilor.

După datele meteorologice de la staţia Băneasa, cifra medie a precipitaţiilor dintr-un an se repartizează astfel pe anotimpuri:

Istoric

Dezvoltarea administrativă a oraşului este strâns legată de cea a municipiului Bucureşti, dar cele două zone ale Voluntariului au o istorie diferită.

Numele oraşului Voluntari se pare că provine de la ardelenii care în anii 1916-1918 au trecut munţii pentru a participa la lupta naţională de eliberare de sub jugul habsburgic.

Zona Voluntari a luat naştere după primul război mondial, nucleul fiind parcelarea denumită “Cetatea Voluntărească”, ca urmare a legii din 1921 privind împroprietărirea demobilizaţilor, invalizilor, văduvelor de război. În preajma celui de-al doilea război mondial localitatea a fost extinsă prin parcelarea Olaniţa, o parcelare de mai mici dimensiuni, parţial adiacentă primei, de formă alungită, având ca direcţie principală şoseaua spre Afumaţi.

Înainte de 1936 cartierele din Voluntari aparţineau de comuna suburbană Colentina, astăzi cartier situat pe teritoriul sectorului 2 al municipiului Bucureşti.

Documentele tipărite înregistrează târziu structura administrativă în care este inclus cartierul Pipera, deşi mărturiile arheologice atestă locuirea acestui teritoriu încă din epoca neolitică.

Satul Pipera a apărut în urmă cu aproximativ 200 de ani pe teritoriul moşierilor Ion Boamba şi Mircea Climescu, numărând circa 20 de case. Denumirea se bănuieşte că ar avea la origine existenţa unor plantaţii de ardei iute.

O monografie datând din anul 1966 precizează că împroprietărirea făcută de Cuza în 1864 a determinat înfiinţarea unui cătun compus din 20-25 de gospodări. Locuitorii avuseseră statut de iobagi pe moşiile din jur.

Împroprietărirea lor a furnizat primul nucleu al actualei comunităţi.

Anul 1898 găseşte această comunitate în administrarea comunei Băneasa, teritoriul ocupat de rezidenţi păstrându-se în această situaţie până în anul 1908.

În anul 1901 este menţionată existenţa satului Tătărani (vechea denumire a cartierului Pipera), care făcea parte din comuna rurală Băneasa-Herăstrău, situată la est de Băneasa, pe Valea Pipera, la est de Plumbuita. Satul se întindea pe o suprafaţă de 767ha, cu o populaţie de 122 de locuitori.

Construirea de locuinţe era făcută din materiale provizorii, astfel în 1930 69,2% erau construite din paiantă, lemn, chirpici, vălătuc şi lut, iar 30,8% din clădiri din cărămidă, beton şi piatră (conform Analelor Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, vol.III, 1944, p.178).

Luna august a anului 1944 este un punct de referinţă în istoria oraşului, mărturiile localnicilor fiind cutremurătoare în evocarea bombardamentelor şi a trecerii trupelor ruseşti şi germane prin localitate.

Bombardarea capitalei de către nemţi a fost însoţită de lupte de stradă desfăşurate atât în sectorul de sud cât şi în cel de nord, acesta din urmă corespunzând şi localităţii Voluntari. Este notată acţiunea forţelor armate româneşti în zona Aeroportului Băneasa soldată cu eliberarea acestui punct strategic de sub dominaţia germană.

Intrarea Armatei Roşii în capitală la 30 august şi preluarea tuturor punctelor strategice de la trupele române până la data de 18 septembrie este evocată de către localnici de o manieră surprinzătoare. Este menţionată prezenţa unei cazarme ruseşti pe teritoriul oraşului, situată pe locul actualei clădiri a primăriei; deosebirile majore semnalate de localnici între cele două structuri armate ţin în special de comportamentul soldaţilor obişnuiţi şi fiind în favoarea germanilor.

În urma Legii nr. 5 din 8 septembrie 1950, când au fost desfiinţate vechile judeţe, teritoriul fostului judeţ Ilfov a fost integrat şi a evoluat în cadrul regiunii Bucureşti, cu unele pendulări ale teritoriilor limitrofe în limitele altor regiuni, Voluntariul aparţinând din punct de vedere administrativ de sectorul 2.

Legea nr. 2/17.02.1968 privind organizarea administrativă a teritoriului s-a concretizat prin reînfinţarea judeţelor şi înlocuirea regiunilor şi raioanelor, a dus la înfiinţarea judeţului Ilfov, această structură funcţionând până în 1981, când prin Decretul Consiliului de Stat nr. 15/23.01.1981 judeţul a fost desfiinţat, cu o reducere teritorială, plasat în jurul capitalei, subordonat acesteia şi denumit Sectorul Agricol Ilfov.

Ca urmare a Legii nr. 24 din 12 aprilie 1996 (art. 124), denumirea Sectorului Agricol Ilfov a fost înlocuită cu aceea de judeţul Ilfov.

Sursa: http://www.primaria-voluntari.ro/localitate/istoric.php

Asezare Geografica

Localitatea Popești Leordeni este situată în partea de sud-est a Capitalei, pe Șoseaua Olteniței (DN 4), având următoarele coordonate geografice: 25.45′ longitudine estica și 44. 23′ latitudine nordica. întreaga zona se bucura de condiții geografico-climaterice favorabile, deoarece este situată în centrul câmpiei, ca punct de legătura între dealuri și lunca Dunării.

Clima temperat continentală, caracterizată prin veri calde și secetoase, precum și ierni blânde, alternând cu ierni aspre, a favorizat locuirea neîntreruptă a acestor meleaguri, începând cu paleoliticul mijlociu, continuând cu prima epoca a fierului, cu civilizația Latine, până în zilele noastre.

La ieșirea din localitate, șoseaua este mărginită pe partea stângă, de o pădure întinsă (10 kilometri), având în prezent statutul de rezervație cinegetica. Aceasta păstrează urme ale falnicilor codri ai Vlăsiei. Pădurea ce înconjoară localitatea, cu sute de ani în urma, se numea Ciumernic (stranii rezonante de nume cimerian), fiind cunoscuta și sub denumirea “Măgura hoților”. în partea de sud a acestei așezări izvorăsc câteva mici cursuri de apa, dintre care mai cunoscut este râul Câlnău.

Vatra istorica a localității se afla pe malul drept al Dâmboviței, aici arheologii găsind urme care atesta o locuire neîntreruptă, timp de doua milenii.

Vecinii

Popești Leordeni se afla pe “linia de centura” a Capitalei, o localitate situata pe un cerc imaginar, care unește virtual reședințe nobiliare ce prefigurează o veritabila “VALE a Valaha”.

Curțile boierești, reședințele domnești, conacele, castelele, mânăstirile ce înconjoară Bucureștii pot fi repere ale unui itinerar istoric și spiritual: Ciocănești; Buftea; Mogoșoaia; Fundeni-Frunzănești (pe malurile Colentinei); Potlogi; Găiseni; Stoienești; Florești (în jurul Șabărului); Comana (pe Argeș); Budești (la confluenta Dâmboviței cu Argeșul); Popești Leordeni (la doi pași de Dâmbovița).

Șoseaua Olteniței, în lungime de peste 60 km, coboară spre Dunăre. Mergând pe acest drum vechi de secole, călătorul va lăsa în urma sa comuna, trece prin Frumușani, Pasarea, Gruiu pentru a ajunge la Budești. Aici, unde Dâmbovița se întâlnește cu Argeșul, la marginea unei bălti născute într-o veche albie de râu, se afla conacul generalului G. Manu, de numele căruia sunt legate și câteva momente din istoria localității Popești Leordeni. în trecut, conacul era înconjurat de un celebru parc, azi dispărut, din nefericire. Alături, se mai păstrează biserica înălțată pe la 1855-1857 de Ion Mihail Mano, mare vornic și fost caimacan al Tarii Românești, căsătorit în 1796 cu Smaranda Văcărescu, de la care a primit ca zestre averea acesteia din satul Leordeni .

Așadar, în jurul Bucureștilor exista o veritabila “linie de centura”, presărată cu numeroase monumente laice sau religioase medievale, în rândul acestora Popești Leordeni fiind o localitate cu un trecut istoric demn de a fi cunoscut.

Istoric

Orașul Popești-Leordeni este format din trei foste sate: Popeşti-Conduratu sau Pavlicheni, Popeşti-Români şi Leordeni, fiind aşezat pe mosia “Ciumernicul” a unor boieri zişi “din Popeşti”şi “din Sinteşti”. Prima atestare documentară a acestor sate datează din 1530; mai târziu, în anul 1828, datorită războiului ruso-turc, 20-30 de familii din nordul Bulgariei s-au refugiat pe moşia boierului Alexandru Condurat de lângă Bucureşti, denumită “Popesci”.

Deşi fiecare sat, luat separat, are o istorie proprie, destinul lor trebuie văzut în ansamblu.

Despre încruntatul secol al XVI-lea, despre vremuri de ăazmeriţe, de treceri de turci si tătari, despre timpuri aspre zilnic primejduitoare de viaţă ne vorbesc zidurile înalte ale casei boiereşti din Leordeni, cu turn de pază, cu poarta monumentală, ale cărei tatani mai arată şi astăzi urmele uşii mari de stejar ferecat. De atunci au rămas pivniţa cea mare, lungă de 52 de m., cu bolta în jumătate de cilindru sub toată lungimea magaziei şi tot de atunci datează numeroasele subterane frumos arcuite în cărămidă care se întretaie în toate direcţiile sub curtea principală şi duc de la casă în afara incintei, trecând peste zidurile ei inconjuratoare.

Istoria, cum era cunoscută până în veacul trecut, când au venit aici bulgarii de confesiune romano-catolică, se pierde în negura vremii. În zonă existau dintru început aceleaşi condiţii optime traiului omenesc, Dâmboviţa curgînd înainte chiar pe lângă sat, care era înconjurat de întinsa şi nepătrunsa pădure a Ciumarnicului şi oferea populaţiei geto-dace de aici adăpost sigur la vreme de primejdie.

Cronicile povestesc, în prima jumătate a veacului al XVI-lea despre satul Popeşti, din vecinătatea Bucureştilor; este arătat ca fiind “de jos de Bucureşti”. Aici, în Popeşti-Romani (la nord de şoseaua Olteniţei) s-a înecat în anul 1532, în râul Dâmboviţa, Vlad Voda, fiind fugărit de tâlhari. Satul Popeşti este amintit însă în mai multe documente abia în veacul al XVII-lea. Astfel, într-un document din 23 noiembrie 1623 se aminteşte despre o pricină între Cernica vornicul şi Turturea paharnicul de o parte, şi mânăstirea Radu Voda de cealaltă, pentru nişte mori de la Glina. Printre meşterii de mori care cercetează pricina se afla şi Zarna din Popeşti. Într-un alt document, din 11 ianuarie 1624, domnitorul Alexandru Ilies dă “verdictul” în aceeaşi pricină şi este amintit din nou Zarna din Popeşti.

Cele mai multe curţi boiereşti s-au ridicat pe promontoriile dealurilor ce înaintau din diferite direcţii în mijlocul lacurilor înconjurătoare şi adeseori erau legate de uscat numai printr-o limbă îngustă de pământ.

Regiunea din vecinătatea Bucureştilor prezenta nu numai terenuri pentru agricultură, curţi, grădini, livezi, vii şi lacuri bogate în peste, dar si păduri întinse şi numeroase locuri sigure în caz de pericol; de aceea, şi conacele şi castelele marilor proprietari erau numeroase. Izvoarele istorice din secolul al XVII-lea nu vorbesc despre curţile boiereşti din împrejurimile Bucureştilor; pe de altă parte, puţine dintre aceste case s-au păstrat până astăzi, motiv pentru care cu greu ne putem face o idee exactă despre aspectul lor vechi şi despre modul în care au fost ridicate. Prea puţine din aceste curţi boiereşti s-au mai păstrat până astăzi, căci au fost distruse în mare parte de intervenţii duşmane, în parte de neglijenţa proprietarilor care le-au stăpânit în decursul timpului.

Sursa: http://www.ppl.ro/content/istoria-ora-cum-se-scrie-istoria

Asezare Geografica

Orașul se află în Câmpia Română (mai precis, în Câmpia Vlăsiei), pe malul stâng al râului Colentina, care îl desparte de capitala țării, București. În zona orașului, acest râu formează lacurile Pantelimon I, Pantelimon II și Cernica. Principala zonă locuită a orașului se află în extremitatea vestică, pe malurile lacurilor râului Colentina, unde se afla vatra fostului sat, a cărui parte de vest a fost inclusă în București. Pe lacul Pantelimon II se află o insulă împădurită, denumită Sfântul Pantelimon, după mănăstirea ortodoxă înființată acolo de Grigore Ghica, transformată în 1987 în restaurant și hotel în timpul regimului comunist.

Cu o suprafață de 69 km², Pantelimon este cel mai întins oraș al județului, dar nu mai întins decât comunele rurale Snagov, Periș și Vidra.

Prin centrul arealului administrativ al orașului (care este însă doar o periferie a principalei zone urbane), trece șoseaua de centură a Bucureștiului. Acolo se află și unele zone industriale, cu o fabrică de bere și una de panificație. La est de șoseaua de centură, orașul continuă de-a lungul șoselelor DN3 (denumită bulevardul Biruinței) și DJ301 (denumită șoseaua Cernica) cu clădiri mai rare și mai recent construite, limitele sale de est ajungând până în Pădurea Cernica, pădure care acoperă o parte semnificativă a estului județului Ilfov și reprezintă un rest al Codrilor Vlăsiei. Mănăstirea Cernica, al cărei cimitir se află pe un ostrov de pe lacul cu același nume, se află în extremitatea sud-estică a orașului.

Orașul se învecinează la sud-vest cu municipiul București, limita dintre cele două fiind fixată pe râul Colentina. La vest se învecinează cu mica comună Dobroești, iar la nord-vest cu orașul Voluntari pe o mică porțiune. Înspre nord, Pantelimon se mărginește cu comuna Afumați, înspre nord-est cu comuna Găneasa, înspre est cu comuna Brănești (limita fiind pe râul Pasărea), iar spre sud cu comunele Cernica și Glina.

Hidrografia Pantelimonului este reprezentată de cele două râuri care îl mărginesc la vest și est, respectiv Colentina (care formează în zona orașului lacurile Pantelimon I, Pantelimon II și Cernica), și Pasărea care curge la est prin pădurea Cernica.

Istoric

Despre localitate se știe că a fost înființată în secolul al XVII-lea, când aici s-au așezat câțiva oameni care au amenajat „Fântâna Babei Ana”. Numele inițial al satului a fost Obilești, fiind ulterior schimbat în Florești. Domnitorul Grigore Ghica al II-lea a construit apoi în apropiere de sat o mănăstire cu spital pentru îngrijirea bolnavilor;clădiri ale acestei mănăstiri există astăzi pe insula Sfântul Pantelimon de pe lacul Pantelimon și au funcționat ca hotel și restaurant, acestea fiind la momentul anului 2011, închise pentru renovare de mai mulți ani. Hrisovul domnului Ghica din 12 octombrie 1736 conține următorul text, care face referire la mănăstirea întărită Mărcuța (aflată astăzi în București) și la Fântâna Babei Ana:

În 1750, domnitorul a primit din Grecia brațul drept al Sfântului Pantelimon, pe care l-a adus mănăstirii, denumită Sfântul Pantelimon. De la mănăstire, satul și-a luat noul nume. În 1901, localitatea Pantelimon era reședința comunei rurale Pantelimonul-Dobroești și în același timp reședința plasei Dâmbovița-Mostiștea (după ce fusese reședința plasei Dâmbovița înainte de unirea ei la 1 aprilie 1882 cu plasa Mostiștea) a județului Ilfov. Comuna era formată din Pantelimon și din satele Aleși-Pasărea, Dobroești și Mărcuța. Acesta din urmă este astăzi parte a cartierului Pantelimon din București; Dobroești este sat de sine-stătător, reședința comunei eponime. Populația localității era de 685 de locuitori, iar a comunei Pantelimonul-Dobroești, în total de 1355. În comună funcționau o mașină de treierat, o fabrică de oțet și o școală mixtă cu 36 de elevi (dintre care 11 fete); până în 1876 funcționase și o școală de surdo-muți, mutată însă în satul Tei (astăzi, cartier din București). În perioada interbelică, Pantelimonul a avut în continuare statut de reședință de plasă: această plasă era denumită tot Pantelimon și era formată din 43 de sate.

Din punct de vedere administrativ, regimul comunist a adus modificarea statutului localității. În 1950, ea a fost arondată orașului republican București, în a cărui structură administrativă a fost parte a raionului 23 August. După aceea, în 1968, a fost comună suburbană a Bucureștiului,^[11] iar în 1981 a devenit parte a Sectorului Agricol Ilfov (subordonat Bucureștiului), unitate devenită în 1997 județul Ilfov.

În timpul regimului comunist, mănăstirea a fost demolată de Nicolae Ceaușescu, care a ordonat înființarea pe locul ei a unui complex turistic de lux, deschis în 1987. După revoluția din 1989, complexul a fost retrocedat în 2001 Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta l-a concesionat pe 70 de ani omului de afaceri Nicolae Rațiu, care a demarat un îndelungat și amplu proces de renovare, la capătul căruia complexul urmează să facă parte din lanțul hotelier Corinthia.

În secolul al XX-lea, orașul București s-a extins treptat, înghițind o parte a vechiului sat. Restul acestuia a fost organizat în 1968 sub forma comunei Pantelimon, aflată din 1997 în subordinea județului Ilfov. Datorită proximității Bucureștiului, comuna s-a extins și ea la rândul ei, către est, și în 2005 a devenit oraș

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Orasul Otopeni este asezat in zona limitrofa de nord a capitalei Romaniei – Bucuresti, intre km. 12,800 si 17,900 pe drumul national nr.1 (DN 1), la intersectia dintre paralela 44o32’latitudine nordica si meridianul 26o6’longitudine estica, la o distanta de 4943 km nord fata de Ecuator.
Din punct de vedere fizico-geografic, orasul Otopeni este asezat pe interfluviul Colentina – Pasarea, in Campia Vlasiei, subdiviziune a Campiei Romane, iar din punct de vedere administrativ – teritorial este situat in judetul Ilfov.

Suprafata si limite

Suprafata administrativ-teritoriala actuala a orasului Otopeni este de 31,52 km2.
Orasul Otopeni se invecineaza: la sud cu linia de Centura a Bucurestiului, care il separa de cartierul Baneasa, din sectorul 1; la nord cu calea ferata Bucuresti – Urziceni, care reprezinta hotarul dintre oras si comunele Corbeanca si Balotesti din judetul Ilfov; la vest cu comuna Mogosoaia din judetul Ilfov; la est cu comuna Tunari din judetul Ilfov.

Populatie

Populatia la 01 ianuarie 2003 a fost de 10.224 locuitori, de etnie romana, potrivit ultimului recensamant.
Densitatea locuitorilor este de 324 persoane /Km2.

Clima

Localitatea se afla in zona temperat -continentala, la interferenta influentelor climatice specifice partii de vest a tarii cu cele caracteristice partii estice a Campiei Romane, trasatura principala fiind data de succesiunea celor patru anotimpuri, diferentiate din punct de vedere al elementelor meteorologice.
Temperatura medie multianuala este de 10,6°C, conform datelor de la Institutul National de Meteorologie si Hidrologie- statia Bucuresti- Baneasa.

Regimul anual al temperaturilor medii oscileaza intre un minim de -3,1°C inregistrat in luna ianuarie si un maxim de +22,5°C inregistrat in luna iulie, rezultand o amplitudine medie anuala de 25,6°C, ceea ce dovedeste, o data in plus, caracterul temperat-continental al climei.
Temperaturile extreme absolute au fost cuprinse intre +41,1°C (inregistrata la 20 august 1945) si – 32,2 °C ( inregistrata la 25 ianuarie 1942).

Sursa: http://www.otopeniro.ro/dynamic/orasul-otopeni/informatii-generale–2.htm

Istoric

Cele mai vechi așezări omenești descoperite în regiunea în care se află localitatea Otopeni datează din comuna primitivă. Cu prilejul săpăturilor efectuate în anul 1966 pentru construirea Aeroportului Internațional Henri Coandă, arheologul Margareta Constantiniu de la Muzeul de Istorie al municipiului București a identificat fragmente de ceramică veche și alte obiecte care au aparținut unei importante asezări omenești existentă înca din prima perioadă a epocii fierului. Într-un strat suprapus a fost descoperită o altă așezare, mai nouă, din secolul al X-lea.

Prin hrisovul din 14 februarie 1587, Mihnea Turcitu — voievodul Țării Românești — dăruiește mănăstirii Sfânta Troiță jumătate din satul Islazul, jumătate din satul Hodopeni (azi Otopeni) cu mori și țigani, toate dăruite de Dobromir ban, jupânița Vilaia și fiul lor Mihai postelnicul.

La 20 mai 1620, Maria, mare băneasă, dăruiește din nou mănăstirii Sfânta Troiță (numită mai târziu Radu Vodă) jumătate din satul Hodopeni, cu rumâni, dăruit de jupânița Vilaia, poruncind rumânilor să asculte. Istoricul Constantin Giurăscu este de părere că denumirea satului Hodopeni, se trage de la un anume Hodopa sau Hodoba.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Otopeni făcea parte din plasa Dâmbovița a județului Ilfov, fiind formată din două sate, Otopenii de Jos și Otopenii de Sus, cu 851 de locuitori în total. În comună funcționau o școală cu 29 de elevi și două biserici (câte una în fiecare sat). Satul Odăile făcea pe atunci parte din comuna Bucoveni, având 125 de locuitori. În 1925, satul Odăile trecuse deja la comuna Otopeni, care era arondată plășii Băneasa, având 1938 de locuitori.

În 1950, comuna a fost inclusă în raionul 30 Decembrie al orașului regional București, până în 1968. Atunci, satele Otopenii de Jos și Otopenii de Sus au fost comasate, formând satul Otopeni, reședința comunei, arondată municipiului București cu statut de comună suburbană. În 1981, comuna a trecut în subordinea Sectorului Agricol Ilfov, la rândul său subordonat municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. Comuna Otopeni a fost declarată oraș în 2000

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Orașul Măgurele este situat la sud-vest de București. Orașul se învecinează la est cu Jilava și Dărăști, iar la vest cu Bragadiru și Cornetu. Numele de Măgurele provine de la movilele (măgurele) existente în zonă, cunoscute sub numele de Măgura Gherman și Măgura Filipescu, unde s-a constatat o continuitate a așezărilor omenești din epoca pietrei și până în prezent.^[7]

Prin oraș trece șoseaua de centură a Bucureștiului, precum și șoseaua județeană DJ401A, care o leagă spre est de Jilava (unde se intersectează cu DN5) și Vidra; și spre nord-vest de Bragadiru (unde se intersectează cu DN6), Domnești, Ciorogârla și mai departe în județul Giurgiu de Bolintin-Vale. La Aluniș, din această șosea se ramifică DJ401D, care duce la Dărăști-Ilfov, 1 Decembrie (unde se intersectează cu DN5), Copăceni și Vidra.

Istoric

Prima atestare documentară a comunei datează din anul 1852, însă săpăturile arheologice au scos la iveală vestigii ale paleoliticului și neoliticului.

În 1595, înaintea bătăliei de la Călugăreni, Mihai Viteazul și-a așezat tabăra la Măgurele. După luptele de la Călugăreni, turcii au prădat și satul Măgurele, locuitorii risipindu-se în pădurile din jur și în alte sate.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna rurală Măgurele făcea parte din plasa Sabarul a județului Ilfov, și era formată din satele Dumitrana, Filipescu, Ghermani și Otetelișanu, totalizând 1351 de locuitori care trăiau în 285 de case. În comună funcționau o moară cu apă, două școli mixte și trei biserici — la Dumitrana, Ghermani și Otetelișanu. În plus față de acestea, acolo exista și un institutut de fete, o școală specială care, pe lângă curricula din școlile de stat, pregătea elevele în croitorie, gospodărie casnică și alte astfel de discipline. Institutul era finanțat din moștenirea lăsată de boierul I. Otetelișanu, decedat în 1876 și în 1900 ajunsese să aibă 80 de eleve (câte 16 în fiecare an). Tot atunci, pe teritoriul actual al orașului exista și comuna Vârteju-Nefliu, formată din satele Vârteju, Pruni, Nefliu și Chirca, cu 1191 de locuitori. În comuna Vârteju-Nefliu funcționau două mori de apă, o școală mixtă la Vârteju și două biserici la Nefliu și Vârteju.

În 1925, cele două comune figurau cu aceleași compoziții în plasa Domnești a județului Ilfov.

În 1950, comunele Măgurelele și Vârteju Nefliu au trecut în raionul V.I. Lenin al orașului republican București. În 1964, satul Filipescu a fost rebotezat Alunișu, iar satul Gherman a luat numele de Ciocârlia. În 1968, comuna Vârteju Nefliu a fost desființată și inclusă în întregime în comuna Măgurele, satele Chirca și Nefliu fiind incluse în satul Vârteju. Comuna Măgurele a devenit atunci comună suburbană a municipiului București. În 1981, comuna a trecut la Sectorul Agricol Ilfov din subordinea municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov.

În anul 1957, în cadrul Institutului de Fizică Atomică (IFA), la Măgurele s-a inaugurat primul reactor nuclear VVRS, un reactor de fisiune, și primul ciclotron U120 din Europa de est, de fabricație sovietică, instalate în afara Uniunii Sovietice. Continuatorul său este IFIN – Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”.

Prin Hotărârea nr. 418 din 25 aprilie 2002 s-a decis oprirea definitivă în vederea dezafectării a Reactorului nuclear (RN) VVR-S de cercetare și producție de radioizotopi din cadrul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară “Horia Hulubei” (IFIN-HH), București-Măgurele. Ca urmare, s-a hotărât și dezafectarea reactorului nuclear de cercetare VVR-S Măgurele (care funcționa după o tehnologie sovietică) și repatrierea în Federația Rusă a combustibilului nuclear ars de tip S-36 utilizat în reactorul VVR-S Măgurele.

La Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele va fi găzduită o parte din proiectul Extreme Light Infrastructure (ELI), care are ca scop construirea unui laser de 1.000 de ori mai puternic decât cel mai mare laser existent în prezent în lume

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Orasul Chitila este unitate teritorial administrativa in componenta judetului Ilfov.

Este situat in partea de nord-vest a Municipiului Bucuresti si are o pozitie dintre cele mai favorabile, fiind limitrofa capitalei, la numai 200 m de hotarul cu aceasta si la doar 9 km centrul Bucurestiului ( punctul zero din Piata Universitatii).

Orasul Chitila este situat pe DN 7 si este strabatut de aceasta sosea pe o distanta de 3 km.

Orasul Chitila se invecineaza la est cu Municipiul Bucuresti, la nord cu orasul Mogosoaia, la sud cu orasul Dragomiresti Vale si Chiajna, iar la nord-vest cu Orasul Buftea si Padurea Raioasa.

In orasul Chitila se afla o statie de cale ferata – statia Chitila, aceasta fiind unul din cele mai importante noduri de cale ferata unde se intalnesc rutele dinspre Bucuresti, Pitesti si Ploiesti.

Istoric

Inceputurile acestei asezari nu se cunosc precis, dar pot fi situate in vremurile cand pe aceste locuri se intindea renumitul Codru al Vlasiei, aproximativ prin secolul al XV-lea.

Ipoteza ca pe teritoriul orasului Chitila au existat asezari omenesti inca din cele mai vechi timpuri este confirmata de descoperirile arheologice facute. Sapaturile de pe malurile raului Colentina (limitrof orasului) au scos la iveala vestigii din secolul IV, era noastra – cuptor de topit bronzul, oseminte de oameni gasite, unele pe locurile unde s-au sapat cazemate pentru aparare antiaeriana in cel de-al doilea Razboi Mondial, unde s-au pus temeliile Societatii Comerciale de Confectii Metalice, toate acestea sunt dovezi de vechime ale asezarii Chitila.

Numele oraşului Chitila provine de la un vechi termen bulgar – Kitilă – care înseamnă „locul de peste apă”.

Actualul oraş are la bază o mică localitate situată pe vechea „cale domnească” care făcea legătura între Palatul Cotroceni şi capitala Ţării Româneşti – Târgovişte.

Localitatea – aflată lângă apa Mangului – apare pe harta Principatelor Române de la 1823 (circa 470 locuitori).

Fortul Kitila este menţionat ca loc de popas al regelui în timpul inspecţiei pe care a făcut-o în 1889 liniei de apărare a capitalei.

Teritoriul orasului Chitila a facut parte din mosiile familiilor Brancoveanu (din anul 1681) si mai tarziu Bibescu. Chitila, ca sat, facea parte in anul 1892 din comuna Bucoveni, plasa Buftea, judetul Ilfov. Populatia numara atunci 437 persoane, din care 212 barbati si 225 femei. Acestia locuiau in 73 de case.

Sursa: http://www.primariachitila.ro/?page_id=9

Asezare Geografica

Buftea este aşezată în regiunea de câmpie numită “Câmpia Română”, în cunoscuta “Câmpie a Vlăsiei”, pe lunca râului Colentina, pe ambele părţi ale acestuia. În cadrul Câmpiei Vlăsiei, Buftea se află în compartimentul câmpiei Colentinei.
Din punct de vedere administrativ, Buftea face parte din judeţul Ilfov, fiind aşezată în partea de NV a acestuia, la o depărtare de circa 20 km nord de municipiul Bucureşti şi aproximativ 40 km sud de Ploieşti.
Resurse naturale: – păduri;
– lacuri (pe râul Colentina).
Turism:
Oraşul Buftea este înconjurat de o zonă plină de pitoresc.
În ceea ce priveşte locurile de agrement, menţionăm:
– Palatul Stirbey;
– Complexul “CALUL BĂLAN” – pe malul lacului;
– grădini publice şi de agrement.

Domeniul social şi cultural:
În oraşul Buftea există:
–  o bibliotecă orăşenească;
–  biblioteci şcolare.

Sursa: http://www.primariabuftea.ro/index.php/categorii/afisare/orasul_buftea/1

Istoric

Orașul Buftea se află așezat în partea de nord-vest a județului Ilfov, la 20 km nord de București, în Câmpia Vlăsiei, fiind străbătut de la nord la sud de râul Colentina, cu o salbă de lacuri și fiind înconjurat de o perdea deasă de păduri rămase aici mărturie a vechiului codru al Vlăsiei.

Malurile sinuoase ale Colentinei au adăpostit din cele mai vechi timpuri numeroase asezări omenești favorizate de condițiile naturale ale acestei zone. Datorită cercetărilor arhelologice s-a dovedit continua și intensa locuire umană. S-au descoperit: o vatră de locuire paleolitică ,o așezare neolitică, 8 din epoca bronzului, 4 din epoca fierului, 12 din secolele al III-lea–al IV-lea, 2 din secolele al VI-lea–al VII-lea, 5 din secolele al IX-lea–al XI-lea, un tabu al vieții pe aceste zone.

Ca urmare a cercetărilor efectuate a fost identificată cea mai veche așezare de pe teritoriul actual al orașului Buftea, satul medieval Mănești de pe râul Colentina—așezare dovedită încă din perioada lui Mircea cel Bătrân, menționat pentru prima oară într-un hrisov dat de Alexandru al II-lea lui Mircea Voievod la 15 iunie 1577 prin care Domnul dăruia satul „cu tot hotarul” după ce-l moștenise de la bunicul său Mihnea.

Buftea, devenit oraș prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1113 din 27 mai 1968, este menționat pentru prima dată în hrisoavele vremii la 20 iulie 1752. Noua localitate cuprinsă în documente era continuatoarea satului Mănești.

Locuitorii orașului au participat la războiul de independență al României din 1877-1878 (în timpul căruia în satul Buftea a funcționat un spital pentru răniți, deschis de prințesa Maria Alexandru Știrbei), precum și la Primul Război Mondial, numele celor morți atunci fiind scrise pe Monumentul Eroilor din centrul orașului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, satele Buftea și Bucoveni făceau parte din comuna rurală Bucoveni din plasa Snagov a județului Ilfov, împreună cu satele Atârnați, Buciumeni, Flămânzeni, Chitila, Mogoșoaia și Odăile, care totalizau 3157 de locuitori ce trăiau în 653 de case și 5 bordeie. În comună funcționau 2 mori de apă, 4 mașini de treierat cu aburi, 4 școli cu 74 de elevi (dintre care 26 de fete) și 4 biserici.

Datorită Prințului Barbu Știrbei, s-a realizat Fabrica de Conserve (1903), Fabrica de Vată (1900), Școala profesională (1902), Liceul (1924) opera lui Toma T. Socolescu, Biserica Sfânta Varvara (1934), Ateneu Popular (1934), Biblioteca Populară (1924).

La Buftea s-a semnat Tratatul Preliminar de Pace între România și Puterile Centrale la 5-18 martie, pe baza căruia încep la București la 9-22 martie tratativele în vederea încheierii păcii. Parafarea tratatului preliminar a avut loc la Palatul lui Știrbei aflat pe Domeniul Știrbei din Buftea semnat de guvernul condus de Alexandru Marghiloman.^{[necesită citare]}

În 1925, comuna Bucoveni era reședința plășii Buftea-Bucoveni a aceluiași județ Ilfov și avea aceeași compoziție și o populație de 4799 de locuitori.

Până la sfârșitul perioadei interbelice, comuna se numea deja Buftea, fiind în continuare în 1938 reședință de plasă. În 1950, Buftea a trecut în subordinea raionului Răcari din regiunea București, din care a făcut parte până în 1968. Atunci, comuna Buftea a fost declarată oraș, format din localitățile Buftea și Buciumeni (satul Bucoveni fiind inclus în Buftea), devenind parte din județul Ilfov. În 1981, în urma unei reorganizări administrative a zonei, a trecut la Sectorul Agricol Ilfov din subordinea municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov.

Între anii 1950 – 1956, în timpul colectivizării, primarul comunei Buftea subordonată raionului Răcari, a fost Niţu Cristache. Acesta a fost tatăl mai multor copii însă doar trei dintre aceştia au reuşit să ajungă să-şi întemeieze familii, restul decedând la vârste extrem de fragede datorită vieţii foarte anevoioase din acea perioadă. În prezent (n.r. 2014) doar unul dintre copii mai trăieşte şi anume Niţu Ecaterina în vârstă de 82 de ani, stabilită în regiunea Toscana din Italia. Fiica Ecaterinei, dr. Eugenia Vlad, fiind un medic care prin profesionalismul si devotamentul său aduce renume oraşului Buftea în provincia Toscana unde îşi desfăşuară activitatea. Niţu Cristache a locuit pe str. Mărăşeşti, nr.11 din oraşul Buftea până în anul 1990 când s-a stins din viaţă. Este inmormântat în cimitirul Buftea din centrul oraşului. (strănepoţi Eugen şi Adrian Duţă).

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Orașul este așezat în partea de sud-vest a județului, la sud-vest de București, pe malurile râului Ciorogârla. El este traversat de șoseaua națională DN6, care leagă Bucureștiul de Alexandria. Ea se intersectează la Bragadiru cu șoseaua județeană DJ401A, care duce spre nord-vest la Domnești, Ciorogârla și mai departe în județul Giurgiu la Bolintin-Vale; și spre sud-est la Măgurele, Jilava (unde se intersectează cu DN5) și Vidra.

Istoric

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bragadiru purta numele de Bragadiru-Bulgaru, fiind o comună rurală din componența plășii Sabarul din județul Ilfov, comună formată din satele Bragadiru, Bulgarul și Cornetu-Glogoveanu, totalizând 1061 de locuitori și 187 de case. În comună funcționau o moară cu apă, o fabrică de spirt și una de făină (ambele deținute de Dumitru Marinescu-Bragadiru), o școală mixtă frecventată de 34 de elevi (din care 9 fete) și o biserică ortodoxă aflată în satul Bragadiru. În 1925, comuna purta numele de Bragadiru, făcând parte din plasa Domnești a aceluiași județși fiind formată din satele Bragadiru, Bulgaru și Lupeasca, cu o populație de 1499 de locuitori

În 1950, comuna a fost inclusă în raionul V.I. Lenin al orașului republican București, când a devenit comună suburbană a municipiului București, formată doar din satul Bragadiru (satul Bulgaru a fost desființat cu această ocazie și inclus în satul Bragadiru). În 1981, comuna Bragadiru a fost arondată Sectorului Agricol Ilfov aflat în subordinea municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. În 2005, comuna Bragadiru a fost declarată oraș

Sursa: Wikipedia