Asezare Geografica

În partea de nord, orașul se învecinează cu comunele Teișani și Drajna, în timp ce în partea de sud are ca vecină comuna Gura Vitioarei. Comuna Predeal-Sărari și comuna Gornet sunt vecinii orașului în partea de est. În vest, orașul se învecinează cu Vărbilău (comună cu importante resurse naturale) și comuna Dumbrăvești.

Clima

Caracterizat printr-un climat subalpin de cruțare, cu o medie anuală a temperaturii de circa 18 °C, orașul Vălenii de Munte poate fi considerat o adevărată stațiune climaterică. În lunile de iarnă media este cuprinsă între -1,7 °C și -0,3 °C. În decembrie 1965 temperaturile erau de -1,9 °C și -2,2 °C. Minima absolută a fost atinsă în februarie 1972 (-30 °C). Adâncimea maximă de îngheț la sol este de 60 – 70 cm. Precipitațiile sunt de aproximativ 700 mm anual. Au existat fenomene climatice singulare, precum ploaia torențială cu grindină, de 3 cm diametru- iunie 1965 și ciclonul din 11 iunie 1974, orele 17:30, cu o intensitate de 20 m/s, cu efecte distrugătoare pentru oraș.

Rețeaua hidrografică

Principala apă curgătoare de pe teritoriul orașului este Râul Teleajen, el constituind principala așezare de pe cursul mediu și superior al acestui râu. La Vălenii de Munte, în Teleajen se varsă afluentul Văleanca.

Solurile

Cele mai răspândite soluri din zona orașului sunt aluviuniile și solurile aluviale în cadrul luncii Teleajenului, solurile urgiloiluviale și argiloviluviale brune podzolite, ca și cele brune și negre argiloase humifere în Dealurile Bughei. În Dealurile Priporului sunt mai frecvente solurile brune și argiloiluviale brune podzolite, rogosolurile, iar pe versanți soluile erodate.

Sursa: Wikipedia

Istoric

Istoria urbei de astazi, se pierde in trecutul indeparatat, alaturi de alte sate mosnenesti care si-au format vatra pe Valea Telejenului. Factorii geografici si economici, iar uneori geostrategici, au favorizat stabilirea oamenilor, cu preponderenta dupa constituirea statelor medievale romanesti de sine statatoare.

Factorii materiali prielnici de pe Valea TeleajenuluI facut ca prezenta omului sa fie atrasa inca cele mai vechi timpuri. Cercetarile arheologice sau lucrarile intamplatoare au scos la iveala urme din vechime incepand cu paleoliticul mijlociu si continuand cu etapele succesive, mezoliticul si neoliticul. Urmele materiale cele mai evidente, descoperite pana in prezent, sunt ulterioare celor de la Burdureasa, de langa Mizil, de la Targusor, Sapos, Gherghita si Ciorani, toate acestea fiind situate in zone mai joase, in campie.

Pe Valea Telejenului au fost atestate urme ale epocii bronzului (2000/1800 – 1200/800 i Hr) prin cele doua cetati de la Homoraciu si Gura Vitioarei. Ele au fost cercetate si publicate in detaliu, de Gh. Petrescu Sava si Ion Nestor in 1940.

Din rastimpul dintre primul si al doilea razboi daco-roman initiate de Traian, dateaza la Drajna de Jos, castrul, asemanator celui de la Malaiesti, de pe Valea Slanicului. El a fost distrus prin incendierea imediat dupa de cesul imparatului Traian, cand autohtonii daci s-au rasculat.

Drumul de care trecea pe la Tabla Butii spre zonele extracarpatice, Valea Prahovei fiind pana la 1781 blocata pentru circulatia de anvergura. Nu-si are originea in vreo legenda, cum se intampla deseori, si nici un hristov de atestare sau acte de hotarnicie. Sunt pomenite turmele de oi, care isi aveau drumul lor dinspre Ardeal in zonele sudice, in baltile dunarene sau in Delta Dunarii.

Primele asezari s-au infiripat in zona mijlocie a paraului Valeanca (traverseaza si astazi orasul), pe strada care a fost odinioara drum de oi, Berevoiesti, de la primii mocani stabiliti aici in timpul transhumantei. Veneau din zona Campulungului si au dat ulterior si altor asezari de pe Valea teleajenului numele precum Bughea de Sus, Bughea de Jos, Runcu s.a.

S-a infiripat, in timp, o legenda despre Schitul Alb, pe aceasta cale a Berevoiestilor despre niste schismatici, creatori ai acestui schit care au coborat terasa inferioara ce avea sa devina baza unei asezari. Poate atunci a inceput sa fie defrisata partea centrala, mai la sud de Valeanca, acoperita de brazi falnici, langa terasele dispre apus ce aveau desisuri de catina si de gherghina. Se face deci trimitere la primul toponim de Berevoiesti, pastrat pana la mijlocul veacului al XVII-lea, parere exprimata de istoricul C.C. Gruiescu cand face referire la judetele disparute de pe harta Tarii Romanesti. in hristovul din 1409 semnat de Mircea cel Batran, erau facute danii in suprafete de pamant lui “Stan si Radu Berevoiesti”.

Alt hrisov, din 1427 semnat de voievodul Tarii Romanesti Dan al II-lea, confinteste “lui Tudor si lui Radu jumatate din Berevoiesti, lor si copiilor lor de ocina si de ohaba incepand de la vama oilor, la vama porcilor, de albinarit, de galetarit, de gloabe, de caraturi si de podoabe, adica toate slujbele si de toate dajdiile”. Tot prin acele vremuri este amintit si un negustor de peste ocean, Oancea.

La 1431 apare intr-o porunca a Dan al II-lea vama sau targ al sacuienilor. Sigur era aici o asezare definitiva, daca luam in considerare mentionarea la 1433 “a drumului Teleajenului”. Aceasta pornea din Transilvania, suind pe Valea Superioara a Buzaului, trecea pe la Poiana fetei si dadea in raul Telejean. Aceasta cale a servit din totdeauna si scopurilor militare. Pentru relatiile comerciale era “drumul mare” de pe plai, pe la trecatoarea Tatarului (1.379 m altitudine), pe la varful lui Crai (1.460 m) si Plaiul Butilor, iar de “Cruce” cobora prin Slon, Cerasu, Drajna de Sus si dadea in Teleajen in dreptul comunei Teisani de azi.

Profesorul Nicolae Iorga fixeaza cetatea Telejenului pe malul drept al Valencei, acole unde s-a ridicat ulterior Manastirea Valeni. Spune cronicarul Gr. Ureche ca “au luat Stefan Voda cetatea telejenului si au taiatu capetele parcalabilor si muierilor lor le-au robitu si multi tigani au luat si cetatea au ars-o” (Gr. Ureche Letopisetul Tarii Moldovei). Fapta s-a petrecut in 1474 in drum spre Dambovita cand Stefan cel Mare urmarea indepartarea domnului muntean, aliat al turcilor. alti istorici stabileau cetatea undeva mai jos, pe Valea Telejanului, pe unde trupele moldovene se indreptau pe o cale mai scurta spre capitala Munteniei.

La 1503, Valenii de Munte era un targ cu oarecare faima si se gasea in relatii comerciale cu Brasovul, aparand pentru prima data sub acest nume. La valeni a fost adusa in 1951 de catre diaconul Coresi o evanghelie romaneasca (N. Stoicescu). Toate acestea dovedesc ca orasul era capitala de judet, vama si targ.

Numele de Berevoiesti ramane insa ca un toponim al nostalgicilor oieri, pentru ca tot mai des apare in hristoave sub numele de Sacuieni, de la romanii veniti din sacuime peste Carpati si stabiliti la Maneciu ungureni, Posesti Ungureni si la Sacuieni.

Acelasi nume il gasim si la 1603, ca peste cateva decenii Miron Costin sa vorbesca despre Valeni. Credem ca targul Sacuienilor si-a schimbat ulterior numele in Valenii de Munte. Nu s-au gasit documentele care sa ateste mentinerea simultana a cestor doua denumiri.

Sacuienii era resedinta judetului cu acelasi nume, pe Valea Telejenului intre judetele Prahova si Buzau. Judetul vecin, Prahova, este atestat din anul 1482 intr-un document de la Basarab cel Tanar. Judetul Sacuieni se intindea de la Brasov, peste crestele muntelui Malaiesti, Slanicului si Stefesti, la nord-vest, apoi in lungul Vaii Telejenului pana la sud de Bucov, pe Cricovul Sarat pana dincolo de Glodeanu, peste dealurile Istritei, pe Valea Buzaului la Gura Teghii, pe Basca Mare si direct la Muntele Ciucas.

Judetul era condus de un judet, de ispravnici si de vatafii de plai pentru apararea granitelor de nord. Judetul avea pe stema o vita-de-vie, iar la cea a plaiului Telejenului – un tap. principalele localitati ale judetului erau Bucov, Valenii de Munte, Starchiojd si Slanic.

In egumenul manastirii Valenii de Munte reclama domnitorului ca locuitorii de pe mosie nu se supun. Duipa 1800 Tudor Vladimirescu cumpara functia de vataf de plai la telejen, dar renunta la ea din motive justificate. se recunoaste calitatea rachiurilor de Valeni, Drajna, Starchiojd. Orasul, chiar in conditiile in care a ramas doar resedinta de centru al plaiului Telejen, a pastrat simbolurile deci si pe cel de centru al cultului ortodox, aici fiind cea mai veche manastire, scolile devenind mijloace de pregatire a tinerilor prin scoala nationala infiintata in 1832. Judetul cuparindea cinci plasi si doua plaiuri cu 186 sate: plasa campului cu resedinta la Mizil si 21 sare, plasa Tohani – cu resedinta la Urlati, plasa Podgoria cu resedinta la Baltesti si Podenii Vechi cu 12 sate, plaiul Telejenului cu resedinta de la Valenii de Munte si 26 sate si plaiul dinspre Buzau cu resedinta la Slanicul de Sus cu 49 de sate.

La data desfiintarii – 1 ianuarie 1845 – fostul judet s-a impartit intre Prahova si Buzau.

La 1503 sunt inregistrati primii negustori care au trecut pe la Valeni. Au fost trei negustori cu trei transporturi in valoare de 3.760 aspri. Marfurile erau transportate cu carul, desaga, calul sau alte mijloace. Era preferat transportul cu calul si desaga pentru a evita punctul vamal, “Vama Cucului” cum era denumita de contrabandisti.

La Valeni vama era fixata pe Valeanca, in apropierea manastirii, ulterior a fost mutata in zona statiei de benzina (PECO) de astazi, la iesirea din oras in cartierul Miulesti, unde se bifurcau cele doua drumuri spre Valea Buzaului si altul spre Teisani. Un gard pleca din cartierul de peste apa Telejenului, actual Valea Gardului, dupa care, depasind punctul vamal, se intindea spre Olteni. Orice trecerea prin alte puncte insemna tendinta de sustragere.

La 1848, punctul vamal era in curtea manastiri, aceasta reiese dintr-o scrisoare a vamesului care cerea acarmuirii judetuluzi Prahova repartizarea unor camere suplimentare in afara Manastiri, invocand nu numai starea cladirii, dar si faptul ca nu exista vizibilitate.

In 1872 vama era evaluata la 7.000 de taleri, sub valoarea celei de la Campina. La inceput de secol 1807-1809, vama Valeni era arendata vistierului Moscu cu pretul variind intre 62.510 si 65.000 taleri.

Trecerea la cea de-a treia denumire a asezarii, de Valenii de Munte, s-a facut in timp, iar noul nume incepe sa apara sporadic din secolul al XVI-lea. Probabil locuitorii veniti din zonele invecinate, din Transilvania sau din partea veche a Berevoiestilor, au simtit nevoia sa-i identifice pe cei din platoul central ca fiind cei din vale, de aici toponimul Valeni, de fapt cei din zona despadurita.

Noua denumire n-a schimbat si numele judetului, el ramane pana la 1845 Saac sau Sacuieni.

Nu se stie cand a aparut distinctia “de Munte”. Nicolae Iorga afirma ca era necesara pentru a-l deosebi de alt asezari aflate mai la vale. Din cele 38 de localitati cu numele de Valeni, orasul de pe Vaslea Telejenului, desi la altitudine medie de 320m, este singurul “de Munte” de astazi din Romania.

Stiri despre trecerea lui Mihai Viteazul, pe Valea Telejenului spre Transilvania nu avem. E de presupus ca ostile s-ar fi putut odihni la Valeni, dupa un drum de 3-4 ore de la Ploiesti, de unde a plecat in vara lui 1599 urmand sa faca jonctiunea cu celelalte ajutoare de pe Valea Buzaului. Prea multe nume se pastreaza si azi legate de Mihai Voievod: masa lui Mihai, valea, fantana, stanca, padurea, dealul lui Mihai, ca sa excludem trecerea ostilor pe calea cea mai scurta spre Transilvania.

Un alt fapt istoric legat de Valenii de Munte, mentionat in documentele vremii, este cel din 1637, an in care Matei Basarab, domn al Tarii romanesti si Vasile Lupu, domn al Moldovei, s-au luptat intre ei.

La 11 noiembrie 1637, ostile lui Gh. Rakoczi, principe al Transilvaniei, comandate de Ioan Kemeny au patruns pe Valea Telejenului si au ajuns la Valeni pentru a-l sprijini pe Matei Basarab.

Adevarata confirmare de oras, printre cele mai importante din Tara Romaneasca, avea sa vina de la un cronicar de mare eruditie, Miron Costin, la 1864 in “Istoria in versuri polone despre moldova si Tara Romaneasca”. Mentiunea se refera la anii 1650-1684 si numeste orasul drept cel mai vechi din Tara Romineasca. Avea targ saptamanal si un altul la 15 august si un altul aparut intre timp – cel de duminica se tineau in locul unde se afla azi parcul central, loc numit anterior “La brazi”, pentru ca padurea de conifere ajungea pana aproape de Telejen.

Tot in acest moment, descris de cronicarul moldovean, s-a ridicat primul lacas de cult cunoscut, Manastirea Valeni, la 1680, de catre Hagi Stoian si sotia sa. Capitala de judet, vama, targ cu traditie, Valeniul devenise o asezare cu trecut si ambitie.

Sursa: http://www.valeniidemunte.com.ro/index.php?zona=istoric

Asezare Geografica

Oraşul este situat în partea de sud-est a României, în sud-estul judeţului Prahova, la 22 km de Municipiul Ploieşti, reşedinţa judeţului Prahova şi la 81 km de Bucureşti, respectiv 67 km de Aeroportul Internaţional “Henri Coanda” Otopeni.

– Împăţire administrativ-teritorială: Oraşul cuprinde pe lânga centru alte 15 zone adiacente. Străzile-cartiere pornesc ca nişte raze, din centrul propriu-zis: Arioneştii Noi şi Vechi, Cherba, Jercălăi, Maruntis, Orzoaia de Sus şi Orzoaua de Jos, Schiau, Valea Bobului, Valea Crîngului, Valea Mieilor, Valea Nucetului, Valea Pietrei, Valea Seman şi Valea Urloii .

Căi de acces: Calea de acces în localitate este DN 1B Ploieşti – Buzău, din Albeşti Paleologu, la o distanta de 4 Km, pe DJ 102 C.

Oraşul este situat la o distanta de 6 Km de Gara Cricov.

Sursa: http://www.urlati-ph.ro /

Istoric

Urme arheologice din neolitic și epoca bronzului, descoperite pe dealul Merez din Valea Urloi, certifică existența unor așezări din trecutul îndepărtat.

În toamna anului 1968, în curtea Liceului din Urlați, prin săpături întâmplătoare, a fost descoperit un schelet și trei nasturi de cupru, realizați, în tehnica secolului al XIV-lea , mărturii istorice pentru actuala vatră a târgului.

Documentar însă Urlațiul este atestat pentru prima oară într-un hrisov semnat de Neagoe Basarab, la 16 martie 1515, prin care voievodul întărea mai multe ocine mânăstirii Snagov și în care printre martori se afla și boierul Oancea din Urlați.

A doua mențiune documentară, cunoscută nouă, este hrisovul din 1527 – 1528, semnat de Radu de la Afumați, prin care voievodul reconfirma aceleiași mânăstiri dealul cu viile de la Poiana (în Valea Călugărească ) și Valea Călugărilor a patra parte, cât ține ocina până în apa Teleajenului, cu vinăriciul (impozitul pe cârciumi – n.n) și perperii (impozitul pe buțile de vin și putinele cu struguri), partea domnească și un vad de moară în Cârciumari pe Cricov. Întocmirea hrisovului se făcuse pe baza cercetării făcute la fața locului de Stoica din Cozleci însoțit de boierii: Oancea din Urlați (același de mai sus), Șoplea și Miclea din Șoplești, Dragomir din Cozleci, Craina din Stăncești, Grozea din Pădure (lângă Plopu) .

Registrele vamale din 1545, ale Brașovului, care țineau evidența târgoveților din Țara Românească, veniți pentru tranzacții comerciale cu negustorii brașoveni, menționează pe un anume Stan din Urlați, printre comercianții din alte localități prahovene: Gherghița, Târgșor, Breaza, Slănic, Comarnic, Filipești, Văleni

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Oraşul Slănic se află în centrul României ( judeţul Prahova ), situate pe râul Slănic ( affluent al râului Vărbilău), în zona de Curbură a Subcarpaţilor, la altitudinea de 413 m, la 45 km Nord de municipiul Ploieşti ( reşedinţa judeţului Prahova) şi cca 100 km  de Bucureşti.

Oraşul Slănic este o staţiune balneoclimaterică, centru al sării incluzând Muntele de Sare unic în lume şi cea mai mare salină din Europa, oraş înconjurat de peisaje pitoreşti şi dispunând de condiţii de cazare, tratament şi divertisment variate.

Frumuseţea distinctă a cadrului natural limitrof, particularităţile climatului local determinate de aşezarea în vatra unui bazin depresionar şi nu departe de ultimele culmi montane şi prezenţa unor obiective turistice remarcabile prin dimensiuni şi spectacular şi  a unor baze de tratament recunoscute.

Etimologie

După cum numele oraşului sugerează ( “sare” în limba slavonă), istoria şi economia oraşului Slănic sunt în bună parte legate de prezenţa unui zăcământ important de sare în zonă, atât în subteran, cât şi la suprafaţă.

Clima

Oraşul Slănic are o climă temperată, specifică dealurilor impădurite. Clima este caracterizată prin veri plăcute ( temperatura medie în luna iulie este de 19,5°C) şi ierni blânde ( temperatura medie în luna ianuarie este de -3,5°C).Temperatura medie anuală este de 9°C.

Populaţia : 7.200 locuitori

Obiective turistice

Oraşul Slănic este cunoscut pentru lacurile sărate (numite şi Băi) : Baia Baciului, Baia Verde şi Baia Roşie, precum  şi pentru minele Salina Veche şi Salina Nouă. În vreme ce în Salina Nouă se extrage în continuare sare, mina veche Salina Veche, este în prezent deschisă publicului larg, fiind folosită ca loc de agrement. De asemenea, într-una din încăperile separate ale Salinei Vechi, se desfăşoară anual Campionatele Mondiale de Aeromodelism.

În oraşul Slănic, turismul este favorabil de existenţa muntelui neacoperit de sare (rezervaţie naturală) şi al pitorescului lac al Miresei ( sau Grota Miresei, 425 m², 20 m adâncime) care s-a format în 1914, prin prăbuşirea unei mine de sare.

Istoric

Localitatea Slanic a devenit cunoscuta în primul rând datorita zacamântului de sare care se exploateaza de peste trei secole, dar dintre toate exploatarile de sare ale României, acestea sunt cele mai recente ca atestare documentara.

Începuturile sunt legate de spatarul Mihai Cantacuzino, care dându-si seama ca în regiunea Slanic Prahova exista un zacamânt de sare si vrând sa deschida o mina, a cumparat în 1685 si 1694 mosia Slanic. Din zapisul care consemneaza tranzactia din 1685, mai rezulta ca la Teisani (5 km est de Slanic) au existat înainte de acest an, vechi ocne de sare, de adâncimi mici.

Zapisul din 1685 (7193) Aprilie 20 prin care mosnenii din Slanic vând spatarului Mihail Cantacuzino “… jumatate din preste tot hotarul cu tot locul cu sare, unde este a se face ocna…”, cu 700 de talere. – Colectia Academiei Române –

Prima exploatare s-a deschis în anul 1688 pe Valea Verde, iar între anii 1689-1691, spatarul Mihai Cantacuzino a deschis si exploatarile de la Baia Baciului. În anul 1713 spatarul Cantacuzino doneaza mosia sa din Slanic împreuna cu ocnele de sare Manastirii Coltea din Bucuresti.

De mentionat este ca din 1912 s-a introdus iluminatul electric în mina Mihai, iar din 1931 metoda de exploatare s-a perfectionat prin folosirea havezelor de taiat sare si a explozibililor pentru derocare, eliminând operatiile manuale de taiere si detasare a brazdelor. Lucrarile de exploatare s-au încheiat în 1943 , când s-a trecut la o noua exploatare sub minele Mihai si Carol, care s-a numit Unirea. Din aceasta exploatare s-a extras sare pâna în 1970 când exploatarea s-a mutat în mina Victoria, iar din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din câmpul Cantacuzino.

În sec. al XVII-lea exploatarea sarii s-a facut la Baia Baciului, Baia Verde si Dorobantesti despre care nu exista prea multe informatii. Se stie totusi ca ele erau în forma de clopot, marturie stând asa-zisele pâlnii de scufundare de la locul acestor exploatari. În prima parte a sec. al XVIII-lea, sarea s-a exploatat din ocnele: Baia Verde, Baia Baciului (1800-1854), Ocna din Vale (1819-1865) si Ocna din Deal (1838-1865), utimele doua fiind atestate documentar din 1847.

Din 1865 s-a trecut la exploatarea sarii în mina “Sistematica” din zona Voinoaia. Aceasta exploatare a reprezentat un salt în mineritul sarii de la Slanic, deoarece s-a trecut de la exploatarea tip “clopot” la cea “sistematica cu mai multe camere”. Prezenta apelor de infiltratie si calitatea slaba a sarii a dus la reexploatarea Ocnelor din Deal si Vale (1875-1881), deschizându-se la 1881 si mina Carol (Principatele Unite), ce a functionat timp de 61 de ani, pâna în 1935, din anul 1912 deschizându-se mina Mihai (23 August) ce a functionat simultan.

Sursa: http://www.primariaslanic.ro/istorie.htm

Asezaare Geografica

Asezata la poalele muntelui Molomoc (azi Furnica), localitatea montana Sinaia (altitudinea 879 – 1000 m) si-a dobândit pe merit denumirea metaforica de “Perla Bucegilor”. Cea mai mare parte a localitatii este asezata pe malul drept al râului Prahova, in partea de S-E a muntilor Bucegi, unde masivele Vârful cu Dor si Furnica domina orasul de la 2000 m. Pe partea stânga a apei se afla cartierul Cumpatul strajuit de versantii impaduriti ai muntilor Baiului (1900 m).

Sursa: http://prahova.webgarden.com/menu/valea-prahovei/sinaia

Istoric

Zona des împădurită de pe valea Prahovei în care se află azi orașul Sinaia era nelocuită în secolul al XVII-lea, primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici, aflată la poalele Bucegilor, fiind călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între 1690-1695 de către Marele Spătar Mihail Cantacuzino, precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită așa după călătoria spătarului în Palestina și în peninsula Sinai.

La începutul secolului al XIX-lea, întreaga vale a Prahovei era organizată ca o singură comună, denumită Podul Neagului, cuprinzând întreaga vale, de la Predeal la Posada. În 1864, cătunele Posada și Podul Neagului au fost alipite comunei Comarnic.

La 5 august 1866 principele Carol I al României a ajuns la Mănăstirea Sinaia, situată pe atunci în comuna Podul Neagului. Acesta s-a implicat în organizarea regiunii și, în 1874, cătunele rămase în afara comunei Comarnic au primit numele de Sinaia, o comună cu reședința la Bușteni. Un proces-verbal datat 1 decembrie 1874 atestă că reședința comunei Podul Neagului a fost mutată la Sinaia, care și-a primit astfel numele în acel an (de la cel al Mănăstirii Sinaia, al cărei nume provine la rândul său de la cel al Muntelui Sinai).

La 9 mai 1880 Sinaia a dobândit statutul de comună urbană și cuprindea cătunele Izvor, Furnica și Poiana Țapului. Intravilanul orașului Sinaia a fost astfel desprins din domeniul comunei Podul Neagului, care și-a mutat reședința înapoi la Comarnic. În 1884, cătunele Predeal, Azuga, Bușteni și Poiana Țapului s-au separat de Sinaia, formând comuna Predeal, în vreme ce comuna Sinaia a rămas cu cătunele Izvoru și Furnica. În aceeași perioadă, familia regală a României și-a stabilit la Sinaia reședința de vară, construind complexul castelului Peleș. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna avea o populație de 2210 locuitori, o școală mixtă frecventată în 1899 de 103 elevi, hoteluri, gară pe calea ferată Ploiești-Brașov, clinică de hidroterapie și mănăstirea Sinaia.

Tot în acea perioadă, orașul a început să devină unul industrializat, apărând o fabrică de cherestea, proprietatea industriașilor Popovici și Costinescu, ultimul deținând și o fabrică de var hidraulic. De asemenea, în ianuarie 1892 a fost deschisă și o fabrică de cuie de fier, care avea 45 de angajați, români și germani. Din punct de vedere administrativ, comuna era reședința plaiului Peleșul din județul Prahova.

În 1925, Anuarul Socec consemnează că Sinaia avea sistem de canalizare și apă curentă, alimentată din izvoarele Peleșului și Vânturișului, precum și o uzină hidroelectrică de 1500 de cai-putere care alimenta sistemul de iluminat public electric

Spre sfârșitul perioadei interbelice, Sinaia avea 3906 locuitori și era reședința plășii Sinaia din județul Prahova. În 1950, Sinaia a trecut în administrația raionului Câmpina din regiunea Prahova și, după 1952, din regiunea Ploiești. În 1968, județul Prahova s-a reînființat, Sinaia redevenind parte a acestuia.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Orasul Plopeni se gaseste situat la o altitudine medie de 232 m, ocupa un teritoriu ce totalizeaza 473 ha din care 150,86 ha reprezinta intravilanul.si beneficiaza de un topoclimat de adapost caruia ii este caracteristic timpul senin, uscat, mai calduros, cu o durata relativ mare de stralucire a soarelui, cu ierni nu prea aspre si veri calduroase, cu o clima si vegetatie luxurianta, aer puternic ozonat si nepoluat, ceea ce ia determinat pe multi cetateni din marile zone urbane, sa vina sa locuiasca in Plopeni.

Localitatea se gaseste in vecinatatea unor mari centre urbane ale tarii, la 75 km de Bucuresti , 12 km de Ploiesti, 125 km de Brasov, iar fata de orasele mai mici din jurul sau, la 20 km de Valenii de Munte, la 20 km de Campina, la 8 km de Baicoi si la 25 km de Slanic si beneficiaza de o retea importanta de cai de comunicatie.

Asezarea orasului Plopeni este precum un cap de pod, prin care se poate ajunge pe Valea Prahovei, Valea Teleajenului, Valea Slanicului, spre Ploiesti,Bucuresti si Brasov, spre Muntenia si Moldova, prin drumurile judetene si drumul national DN1, cu deschidere catre autostrada Bucuresti-Ploiesti-Brasov. in prezent, padurea Plopeni este luata in evidenta Agentiei de Protectie a Mediului Prahova, ca o potentiala rezervatie naturala cu caracter complex, floristic si peisagistic.
Flora si fauna sunt strans legate de vegetatie, clima si relief si apartin preponderent zonei central europene, iar frumusetea peisajului, este data de larga platforma a raului Teleajen si de dealul care strajuieste orasul, unde turistului i se confera un larg orizont, mai ales spre nord, unde privelistea care se cere admirata in tihna, imbie la un scurt popas.

Istoric

Actul de nastere al orasului Plopeni poarta data de 1 iulie 1968, moment din care satul Stejarul, fosta colonie muncitoreasca Margineanca, devine amintire. Cele mai vechi marturii ale locuirii acestor meleaguri, le semnaleaza Constantin Zagorit in anul 1940, in urma sapaturilor arheologice din punctual “Movila”,ocazie cu care s-au descoperit urmele unei cetati hallstatiene din secolele V-IV IH, de origine traco-daca, zona cunoscuta prin cetatea “Fetei”, de la Valea Humei, dupa numele paraului ce curge la marginea nordica a dealului Gageni.

Anul 1938 reprezinta un moment important in istoria localitatii, concretizat prin construirea fabricii de munitie “Margineanca”, in jurul careia vor fi construite primele ansambluri de locuinte. Lucrarile incep in anul 1940, cu actualul sediu al Primariei, care la inceput a avut statut de comandament al consilierilor germani.

Asezat pe malul drept al raului Teleajen, in prezent orasul Plopeni traieste si se dezvolta in ideea integrarii europene, alternand intre cele doua simboluri, unul vechi de sute de ani-Padurea cu radacini in Codru Vlasiei si unul nou-Casa de Cultura si Biserica, ale caror edificii se inalta peste coroana batranilor stejari.
Orasul Plopeni este amplasat in apropierea unor importante artere de comunicatie, de pe valea Teleajenului si a Prahovei, ce au reprezentat vechi axe de legatura intre Transilvania si Tara Romaneasca si este strabatut de traseele cultural-turistice “Drumul Vinului” si “Drumul Sarii”.

Sursa: http://www.primariaplopeni.ro/informatii-utile/istorie

Asezare Geografica

Oras situat in estul judetului, pe artera principala care leaga Moldova de Capitala tarii, la ingemanarea dealurilor cu campia Baraganului si in preajma vestitelor podgorii ale Tohanilor, Istritei si Pietroaselor. Se invecineaza la est, cu jud. Buzau, la sud, cu com. Baba Ana, la vest, cu com. Fântânele, iar la nord, cu com. Gura Vadului.

Istoric

Localitatea este atestata documentar din anul 1585 sub numele Esteu. În 1591 a fost consemnat ca Istau. Mai târziu satul s-a aflat în proprietatea lui Constantin Brâncoveanu. În sec. al XVIII-lea a început sa functioneze aici o statie a postei de cai (“menzil”), de la care provine numele actual al localitatii. În anul 1830 a fost declarat oras.
Denumirea localitatii provine de la vechiul substantiv turcesc “menzil” = serviciu de posta, olac. Cu vremea numele olacariei a suferit sincopa consoanei mediane “n” si transformarea vocalei “e” în “i”, iar dupa un timp denumirea s-a extins la întreaga localitate, care pina atunci se numea “Esteu”, de la numele pârâului ce o traverseaza si care si el evoluase între timp în “Iasteu” si, în cele din urma, în “Istau”. Orasul are în componenta si fosta localitate Fefelei, astazi contopita cu “urbea” si fiind cunoscuta drept cartier. Suprafata orasului masoara doar 1.861 ha, din care 1498 ha reprezinta suprafata agricola a localitatii. Prima mentiune documentara a localitatii pare a fi cea din catastifele Brasovului, in anul 1529. Spre sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul celui de XVIII-lea, in timpul domniei lui C. Brancoveanu (1688-1714), Istaul ajunge in proprietatea domnului, care isi construieste case domnesti la via Corbeanca Dealul Dumbravii) si infiinteaza un targ annual care va deveni vestit, ca si cel al Dragaicei, pe care de fapt il va continua. La 1790, mica asezare rurala isi avea biserica ei, ca toate asezarile statornice. Cam in aceeasi vreme, pe drumul postei de cai, care lega Buzaul de Ploiesti, incepura sa se stabileasca in jurul menzilhanelei (statia de posta) o multime de negustori, carora locul le inlesnea nevoile de schimb cu cele doua centre comerciale mai apropiate si apoi surugii, bicigasii, rotarii, dârvarii si pazitorii ce deserveau releul postal. Activitatea febrila din statia unde se schimbau caii carutelor de posta, tranzactiile care se incheiau in acest loc au determinat populatia ca incetul cu incetul sa renunte la vechiul nume al localitatii Istau, in schimbul denumirii locului ce le prilejuise o activitate rodnica. Si astfel apare denumirea Menzil, din care a derivat actualul Mizil. Intre timp, Mizilul luase o mare dezvoltare, astfel ca lasase cu mult in urma, nu numai Urlatii – targul cel mai apropiat, ci mai toate oraselele din aceasta zona a tarii. Deodata, Mizilul se ridica in randul oraselor importante ale tarii, situandu-se undeva in apropierea fostei capitale a Tarii Romanesti, a Târgovistei – vechea cetate de scaun care avea un numar de 448 gospodarii. Dezvoltarea Mizilului se bucura de o ascendenta si mai pronuntata incepand cu anul 1847, cand incepe construirea drumului de la Ploiesti, pe sub deal, pana la Buzau, care urma sa scurteze si sa modernizeze legatura capitalei Moldova cu cea a Tarii Românesti, realizata pâna la acea data prin Urziceni – Movilita – Buzau. Pe acest traseu nou va calatori, in 1859, Alex. Ioan Cuza, in drumul sau spre Bucuresti, in calitate de domnitor al Principatelor Unite. Se stie indeobste despre prietenia dintre I.L.Caragiale si mizileanul Leonida Condeescu, cel pe care marele dramaturg l-a nemurit, ironizandu-l, in opera sa. Vizitele sale la amicul sau Leonida, convorbirile sale cu Matei Eminescu, fratele poetului (mutat la Mizil, in 1889, de la Reg. 9 Dorobanti din Braila, decorat cu “Steaua României” pentru luptele de la Smârdan, la Reg. 32 Mircea din Ploiesti, in calitate de capitan comandant al Companiei a 2-a, varsata de curand la Mizil), devenit ginerele lui Condeescu, si poate si cu alti interlocutori, il determina pe Leonida Condeescu sa construiasca in Mizil, in 1895, o sala de teatru in care se vor reprezenta printre altele, operele genialului lor “amic” cu artisti de renume. Sala, ajunsa in paragina, va fi demolata prin 1968, iar pe locul ei va fi ridicat Complexul Tohani. Dupa razboi, Mizilul e o vreme resedinta raionului Mizil a regiunii Ploiesti. Ocupatia de baza a mizilenilor era agricultura, viticultura, cresterea animalelor si diverse meserii. In a doua jumatate a sec. XX multi lucrau in industria textila, prelucrarea lemnului si mecanica. Dezvoltarea culturii. Scoala, in Mizil, a fost construita in 1857, de catre boierul Ion Craciunescu, dar carte a inceput sa se invete de prin 1838. In urma staruintelor lui Leonida Condeescu, prin 1902, lua fiinta in Mizil si o Scoala elementara de meserii, iar mai tarziu si un liceu. Desi oras mic, aici s-a desfasurat o activitate editoriala care merita a fi mentionata. Au aparut astfel publicatiile: “Adolescenta” – revista elevilor Liceului teoretic “Grigore Tocilescu”, “Anuarul Gimnaziului Tase Dumitrescu” (1924) etc. Dezvoltarea impetuoasa a Mizilului de odinioara s-a mai domolit în prima jumatate a sec. al XX-lea, pana la stagnare. Aceasta batere a pasului pe loc a avut si unele consecinte morale asupra oraselului, cunoscut ca o “poarta a Baraganului”. In 1938, deci dupa patru decenii de la schita lui Caragiale, Geo Bogza readuce in atentia generala orasul care degaja, la acea vreme, imaginea dezolanta a provinciei, in care banalitatea si lipsa oricaror peripetii erau aproape neverosimile, in reportajul “O suta saptezeci si cinci minute la Mizil”.

Sursa:http://www.primariamizil.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=46&Itemid=54

Asezare Geografica

Orașul se află în valea Prahovei, în nord-vestul județului. Localitatea sa principală se află pe malul stâng al Prahovei, în vreme ce pe malul drept există mai multe dintre localitățile rurale componente. Este străbătut de șoseaua națională DN1, care leagă Ploieștiul de Brașov. La Comarnic, din acest drum se ramifică DJ101S, care duce spre Secăria și Valea Doftanei, precum și DJ101R, care duce spre Breaza, pentru a reveni apoi în același DN1.

Prin oraș trece calea ferată Ploiești-Brașov, pe care este deservit de gara Comarnic și de haltele Posada și Valea Largă.

Sursa: Wikipedia

Istoric

Numele localitatii si a toponimiei din jur este legata de terminologia oierilor. Ca si Breaza, se pare ca acest sat a fost infiintat de mocanii transilvaneni care, in drumul lor catre baltile Dunarii poposeau aici. Si tot aici se facea si tunsul oilor, cel putin pina in secolul al XVIII-lea.
Atestat documentar ca sat, incepind cu secolul al XV-lea, Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni. In secolul al XVII-lea, asezarea trecea in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu.
Carausia a constituit principala ocupatie a locuitorilor Comarnicului, asezarea fiind la 1694, printre cele 12 sate trecute in raza schelei Campina spre Brasov. O buna parte din comarniceni s-au indeletnicit cu aceasta ocupatie, transportind cu ajutorul cailor marfurile negustorilor pe potecile de plai, in samare, iar ulterior, dupa o oarecare amenajare a drumurilor, in chervane. Carausia comarnicenilor devenise un fel de monopol in cursul secolului al XVIII-lea.

Numele satului, ne spun filologii, vine de la “comarnic”, cuvant cu care ciobanii din Tara Barsei numeau incaperea de la stana in care ei pastrau casul. Hidronimele Valea Lanii, Valea Casariei, Valea Beliei si toponimele Dealul Lanii si Plaiul Casariei intregeswc afirmatia filologilor, amintind de indeletnicirea de odinioara a ciobanilor veniti cu turmele de peste munti si asezindu-se pe aceste vetre insorite, intemeind sate ce le poarta numele, azi cartiere ale orasului : Podu Neagului, Podu Lung, Podu Vartos, Poiana si Vatra Satului.

Sursa: http://www.primariacomarnic.ro/?id=istoric

Asezare Geografica

Clima este specifică Culoarului Prahovean, cu ierni blânde și veri răcoroase.

Stațiunea, înconjurată de munți, a fost în anul 1916 locul unor confruntări militare în timpul Primului Război Mondial. În vârful Munților Caraiman, la altitudinea de 2.291 m, veghează un monument comemorativ înalt de 25 m, Crucea Eroilor Neamului, construit între 1926 – 1928. Monumentul a fost construit în memoria eroilor căzuți în primul razboi mondial, din inițiativa reginei Maria, cu bani colectați de la diverși deponenți, inclusiv Casa regală britanică și guvernele țărilor aliate.

Lucrarea a fost executată de Direcția de Poduri, secțiile L5 și L1 Poduri din Sinaia, după proiectele inginerilor Teofil Revici și Alfred Pilder din cadrul direcției și a fost condusă de ing. Victor Bruckner. Așezată la o altitudine de 2.291 m, crucea are o înălțime de 28 m, cu două brațe a câte șapte metri fiecare, și este montată pe un soclu înalt de 7,5 m fiind din beton armat îmbrăcat în piatră. Acesta, la rândul lui, adăpostește în interior un generator electric care alimentează cele 120 de becuri, de câte 500 de wati fiecare.

Inaugurarea lucrării a avut loc la 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci – ziua Eroilor Neamului. A fost pentru întâia oară când locuitorii Văii Prahovei Superioare au privit Crucea Eroilor iluminată pe timpul nopții.

Istoric

Practic nu există un document care să ateste cu siguranță începuturile localității. Sursele vremii amintesc doar că pe la sfârșitul veacului al XVII-lea „nici vorbă nu era de vreun sat”. Cel mai important an este 1782, când domnitorul Mihai Șuțu înființează, cu 24 de familii de scutelnici ai Mănăstirii Sinaia, primul cătun – Izvorul, care va fi la originea apariției viitoarelor așezări de mai târziu: Bușteni, Poiana Țapului și Azuga. Valea Prahovei a avut mult de suferit în timpul ocupațiilor austriece din 1783 și 1854 și în timpul Primului Război Mondial.

Înainte de 1782 singura locuință, „Slonul de piatră”, era cel mai mare han din zonă, situat pe locul Zamorei de azi, unde se opreau negustorii pentru a se ospăta, odihni și adăpa caii. În 1790 se spune că locul unde Valea Cerbului se varsă în râul Prahova se numea „La Bușteni”, terenul nefiind locuit, dar presărat cu gropi. Primele case se construiesc în 1793 de către Vasile Drăguș, Niță Enache pe Valea Albă. Abia în 1846 începe construcția șoselei dintre Câmpina și Predeal, iar după 30 de ani se instalează și calea ferată care fac din locul strâmt un centru vital al transportului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bușteni era un cătun al comunei Predeal din plaiul Prahova al județului Prahova. El ocupa atunci malul drept al Prahovei și partea inferioară a văilor Jepi, Paltinul și Valea Albă. Casa regală a construit în sat biserică (1889) și, în 1887, un local pentru școala care funcționa din 1865 și în care în 1892 învățau 90 de elevi (din care 30 de fete). În 1882, s-a deschis o fabrică de hârtie care producea hârtie de mucava, apoi și hârtie de paie, de împachetat și pentru tipar. Existau deja câteva hoteluri și se puteau închiria vile de către turiști.

Tot în acea vreme apare fenomenul ce va spori faima stațiunii – schiul – datorită căruia a fost posibilă apariția construcțiilor de o frumusețe aparte care se mai păstrează și astăzi, dovada fiind numărul mare al turiștilor care vin să se odihneasca aici în ambianța plină de farmec a vilelor, atunci când vor să scape de „zăpușală și praful orașelor”. Prin anii 1907-1908 tinerii ce veneau în vacanță din străinătate aduc cu ei moda schiului, a „alunecatului pe patine de lemn, bob și sanie” la Sinaia și la Bușteni pe Valea Albă și Coștila.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Orașul Breaza este poziționat pe coordonatele de 25°40′ longitudine estică și 45°10′ latitudine nordică, între localitățile Comarnic (la nord) și Câmpina (la sud), iar la est și vest se află două șiruri de dealuri subcarpatice, ce constituie o prelungire spre sud a munților. Este situat în nord-vestul județului Prahova, în partea de sud a Munților Bucegi, în plină zonă subcarpatică, la o altitudine de 380-450 m. Se întinde pe o distanță de 11 km pe o terasă ce se află la o înălțime de 50-60 m deasupra albiei râului Prahova și este înconjurat de dealuri ce depășesc 700 de metri altitudine (Gurga – 743 m, Lazului, Vrăbiești, Strajiștea și Răgman).^[7][29][30] Breaza este situat la o depărtare de 103 km de București, 67 km de Brașov și 45 km nord-vest de Ploiești. Accesul în această localitate se poate face pe calea ferată – între Ploiești (38 km) și Sinaia (25 km) sau pe șoseaua DN 1, între Ploiești (43 km) și Sinaia (24 km). Orașul este divizat în: Podu Vadului, Irimești, Surdești, Valea Morii, Valea Târsei, Breaza de Jos, Breaza de Sus, Ograda, Gura Beliei, Frăsinet, Nistorești, Podu Corbului, Gurgi, Corbeni și Capu Câmpului. Albia râului Prahova străbate localitatea de la nord la sud și desparte cartierele Podu Corbului, Nistorești și Frăsinet.

Din punct de vedere geologic, terasa este alcătuită din depozite miocene de gresii printre care se intercalează pachete de gipsuri, precum și conglomerate de argile bentonitice, marne compacte, calcaroase. La partea inferioară a gipsurilor apar frecvent gresiile, microconglomerate sau conglomerate ce devin predominante, alcătuind așa-numita „stivă” cunoscută sub numele de „conglomeratele de la Brebu”.

Acestea se întâlnesc începând din nordul gării din Breaza, în amonte, până în dreptul cartierului Nistorești. Depozitele de fliș, alcătuite din argile verzi, marne cenușii și gresii calcaroase verzui, se găsesc în partea de nord a localității, în special în cartierul Gura Beliei. Argilele acestea fac trecerea spre un pachet de marne compacte, calcaroase, roșii și verzi – marnele de Gura Beliei.

Pe teritoriul orașului au existat două brațe ale Mării Tetis. Unul era situat în apropierea munților, iar celălalt era poziționat mai la sud. Acestea au fost izolate în timp, fiind ulterior umplute de depozite mai recente, formăndu-se o zonă mai joasă în latura sudică a munților, sona rocilor sedimentare tinere, care aparține neogenului, la care s-au adăugat cele din cuaternar, dar și cutarea miopliocenă. Gipsul și sarea se găsesc pe versanții dealurilor Gurga și Răgman.

Climă, floră și faună

Climă

Clima orașului Breaza este una temperat-continentală, specific zonelor deluroase, cu ierni mai blânde și veri răcoroase, media anuală a temperaturilor fiind de 9,3 °C.^[40][19] Cea mai rece lună a anului este ianuarie cu o medie de -1,9 °C, iar cea mai caldă este iulie, temperaturile înregistrând în această lună o medie de 19,6 °C. Umiditatea relativă a aerului este mai mică vara (62-72%) si maximă iarna (76-80%). Evolutia aproximativ uniformă a umiditații aerului se datorează poziției apropiate de zonele înalte din jur și vegetației bogate, deși uneori pot exista influențe asupra valorilor de umiditate datorită răcirilor radiative din nopțile senine sau ca urmare a apariției fenomenului de inversiune termică. Numarul mediu de zile cu cer senin este cuprins intre 8,1 zile în februarie și 15,6 zile în august, înregistrând un total anual mediu de 129,3 zile. Precipitațiile ating 550-600 mm anual, minimul înregistrându-se în februarie și maximul în iunie.^[ Nebulozitatea în această zonă oscilează între 5,5 și 6 zecimi.^[Aerul localități este comparat deseori cu cel al stațiunii Davos din Alpii Elvețieni de Nord-Est. Circulatia sa predominantă este pe directia N-S, fiind influențată de orientarea Văii Prahovei și a așezării dealurilor și a principalilor versanți muntoși din vecinătate. Spre deosebire de clima stațiunilor montane de pe valea superioară a Prahovei, mai umedă și mai rece, deci reumatogenă, cea a Brezei este o bioclimă sedativ indiferentă, înregistrându-se și câteva influențe montane.

Factorii naturali de cură

Breaza este stațiune balneo-climaterică din anul 1928.^[ Calitatea aerului localității se datorează ozonului și ionilor negativi, cu efect terapeutic. În orașși în imprejurimi există un bioclimat puternic stimulent, caracterizat prin valori joase ale presiunii atmosferice, aerul fiind și deosebit de bogat în radiații ultraviolete, datorat îndeosebi purității sale. Regimul de cură în stațiune este recomandat în: nevroză astenică, sindroame neuro-astenice, boli endocrinometabolice (diabet zaharat, hipertiroidie și dislipidemii), turburări circulatorii periferice, hipertensiune arterială, afecțiuni ale căilor respiratorii, anemii, etc.^[44][28][29] Analizând izvoarele cu apă minerală, Institutul de Balneofizioterapie din București a stabilit că sunt sulfuroase, sulfatate, calcice, sodice, hipotone, fiind utilizate pentru tratament balnear ale unor afecțiuni cum ar fi nevroze, a bolilor cardio-vasculare, respiratorii, hepatobiliare. Acestea sunt cunoscute pe plan local din 1883, deoarce generalul rus Pavel Kiseleff trimitea aici la tratament soldații bolnavi. Izvoarele din oraș au primit în 1873, la Expozitia de la Viena, Diploma de Onoare pentru calități terapeutice deosebite.

Flora și fauna

Din totalul de cca 4920 ha cât măsoară suprafața orașului Breaza, cca 1400 ha sunt acoperite cu livezi de pomi fructiferi, 1050 ha cu vegetație forestieră iar pe o întindere de peste 1800 ha se desfășoară pășunile și fânețele.

Parcul „Brancoveanu” în anul 1999 măsura 6 hectare și era încadrat, de către specialiștii Muzeului Județean de Științele Naturii Prahova, drept obiectiv cu regim de protecție strictă. Acesta deține un patrimoniu botanic secular: paltin argintiu, stejar roșu american și alte specii arboricole.

Poziția geografică a orașului îi conferă un cadru vegetal bogat, în special în păduri de foioase. Printre plantele ce trăiesc în acestea se numără plopul, socul, măceșul și frasinul ale căror muguri, flori, frunze sau fructe sunt recunoscute din cele mai vechi timpuri ca „leacuri” și tratamente pentru diverse afecțiuni.

La marginea pădurilor sau în luminișuri se pot întâlni și plante erbacee: ciuboțica cucului, brândușa, fragi, măcrișul, trifoiul, izma, coada calului, pipirigul, rogozul, chimenul sau chimionul, coada șoricelului, mușețelul, patlagina, și iarba ciutei. Cele mai multe sunt plante a căror valoare terapeutică este de multă vreme recunoscută, ele ajutând la ameliorarea sau tratarea unor boli.

Caracteristic acesor locuri este și diversitatea și bogăția faunei care populează pădurile, pajiștile, poienile și tufișurile din zonă. Se pot întâlni: căprioare, urși, lupi, mistreți, iepuri, vulpi, pisici sălbatice, viezuri, nevăstuici, veverițe și dihori.

Condițiilor naturale favorabile le corespund o faună ornitologică variată și bogată: rândunica, cucul, pupăza, ciocănitoarea, vrabia, pițigoiul, cintezoiul, mierla, sturzul și ciocârlia sunt bine reprezentate pe teritoriul orașului.

De asemenea există și o faună ihtiologică în apele localității Breaza.

Istoric

Despre Breaza s-a amintit prima dată în anul 1431, când domn al Țării Românești era Alexandru I Aldea, unul din fiii lui Mircea cel Bătrân. Amănuntul este relatat într-un document din anul 1667, semnat și pecetluit de Elena Cantacuzino. În „catastih” se arată averea boieroaicei din care „satul Comarnic cu vecinii 262 și satul Breaza și Secăriile cu vecinii…. se vederează că sunt 236 de ani de când merge stăpânirea din neam în neam….” Registrele begesimale Brașov din anul 1503 cuprind și Breaza, pe lângă alte localități prahovene cu care orașul făcea comerț, acestea menționându-l pe Neagoe din Breaza aflat la Brașov pentru negoț. Același Neagoe este prezent și în Hrisovul Domnesc datat în 27 mai 1510, semnat de Vlad cel Tânăr, care menționa: „Am dăruit domnia mea, acest de față hrisov, prea cinstitului jupân Neagoe al lui Drăghici cu fiii lui, să le fie Breaza toată”.

În anul 1711, domnitorul Constantin Brâncoveanu a confiscat toată averea ce se afla în posesia lui Gheorghe și Toma Cantacuzino, ca urmare a trădarii acestora în timpul războiului ruso-turc. Prin acest act, el deținea și jumatate din „moșia Breaza”. În 1717, Nicolae Mavrocordat daruiește lui Iordache Cretulescu „acest sat Breaza”, iar după anul 1892 localitatea ajunge în proprietatea lui Grigore Basarab Brâncoveanu, supranumit de locatari „Prințul Brâncoveanu”, care a avut soție pe Colette Cazianu, nepoata haiducului Iancu Jianu. Începutul secolului al XX-lea este legat de activitatea așa-numitelor „case naționale”, lăcașe de cultură întemeiate de generalul Ion Manolescu, preotul Vasile Opriș, meșterul Ion Aldea, printre alții.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, teritoriul orașului era împărțit între două comune rurale, Breaza de Jos și Breaza de Sus, aflate în plaiul Prahova al județului Prahova. Comuna Breaza de Jos era formată din cătunele Breaza de Jos, Podu Vadului, Valea Lungă, Valea Târsei și Fricoasa, avea 3143 de locuitori, două școli (una de băieți cu 124 de elevi și una de fete, cu 16 eleve) și două biserici ortodoxe (una fondată în 1830 la Breaza de Jos și una fondată în 1818 la Podu Vadului). Locuitorii se ocupau în mică măsură cu agricultura, și în principal cu șindrilăria, dogăria, și cu fabricarea varului și a rachiului de prune. Comuna Breaza de Sus se afla în aceeași unitate administrativă și până la 1834 a fost punct de vamă între Țara Românească și Austria. Ea era compusă din satele Breaza de Sus, Gura Beliei, Nistorești și Surdești, având în total 2814 locuitori; o școală deschisă în 1864 (după ce începând cu 1850 localnicii deja plăteau un învățător) în care învățau 110 copii (dintre care 16 fete); și două biserici în satul Breaza de Sus (una din 1777 și alta din 1884). Și în comuna Breaza de Sus, localnicii se ocupau tot cu șindrilăria, dogăria, rotăria și dulgheria, desfăcându-și produsele la Ploiești și (în târgurile sărbătorilor mari din an) la târgul Moșilor de la București. La Gura Beliei exista și o fabrică de var hidraulic, ce era folosit în construcții pe post de substitut pentru ciment. La Breaza de Sus se afla palatul de vară al lui Gheorghe Bibescu, cu parc și eleșteu, folosit de acesta în timpul domniei; domeniul aparținuse anterior (pe la 1808) familiei Sărdarului Nicolae Saegiu, trecând abia în următoarele decenii în posesia casei Brâncovenilor.

În perioada interbelică, comunele au rămas separate, fiind parte a plasei Sinaia din județul Prahova. În 1950, la reforma administrativă comunistă, comunele au trecut în raionul Sinaia din regiunea Prahova. În 1952, localitățile Podu Vadului, Breaza de Jos și Breaza de Sus au fost contopite în unitatea administrativă denumită Breaza și declarată oraș, și arondată raionului Câmpina din regiunea Ploiești. Componența actuală o are din 1968, când a fost arondat județului Prahova.

Conform documentelor de arhivă, Breaza a fost în stăpânirea mai multor familii de boieri și dregători ai țării, printre care spătarul Drăghici și vistierul Udriște (anul 1538); Elena Cantacuzino, una din fiicele lui Radu Șerban, domn al Țării Românești între anii 1602-1611; marele postelnic Constantin Cantacuzino (1635); familia Cantacuzino; Gheorghe Bibescu, domn al Țării Românești (1842) (care a renovat castelul din Breaza de Sus); Grigore Basarab Brâncoveanu (1918).

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Oraşul Boldeşti-Scăeni este aşezat în partea de sud-est a României, la 12 km de oraşul Ploieşti, reşedinţa judeţului Prahova, la 15 km de oraşul Vălenii de Munte şi la 70 km de Bucureşti, capitala României.
Relieful este predominant cu zonă deluroasă, respectiv Dealul Mare, unde este cultivată viţa de vie, pomi fructiferi, culminând cu pădure de stejar, fag şi tei în zonele mai înalte, respectiv zona Seciu, Galmeia şi Atârnaţi.
La poalele dealurilor se află o zonă de câmpie de peste 500 ha, unde se cultivă cereale (grâu, porumb, mazăre, orzoaică).
În partea de vest, de la nord la sud, oraşul este străbătut de râul Teleajen.

Istoric

Rădăcinile istorice ale localităţii se întorc adânc în timp.
Pe teritoriul aşezării au fost descoperite şi atestate ştiinţific de către cadre universitare obiecte din Neolitic (5500-900 i.e.n.), constând în resturi de vase de lut ars,
obiecte de silex, pintadere, opaite şi altele.
Minunate statuete şi fragmente de vase ornate în relief au fost descoperite întâmplător de către un elev al Scolii Seciu – Cristinoiu Vasile prin anul 1973. Toate urmele vechi descoperite dovedesc ca populaţia straveche a localităţii prefera locurile din apropioerea râurilor şi a pădurilor ce le oferea posibilităţi multiple de observare şi apărare.
Prima menţiune documentară despre localitatea Boldeşti datează din anul 1503, unde se mentionează “Satele din Ţara Românească ce faceau comerţ cu Braşovul, iar în registrele saşilor figurind Boldeştii din judeţul Saac”.
Localităţile Boldeşti şi Scaeni figurează în registrele amintite până în 1600, ceea ce denotă că aşezările respective erau prospere şi desfăşurau activităţi comerciale cu Braşovul.
Miron Costin, într-o menţiune documentară, aminteşte că la 1600 armatele lui Mihai Viteazu, cantonate la Bucov, treceau peste dealuri la Schitul Boldescului, ale cărui ruine se mai păstrau înca prin anul 1930.
Dupa unii autori, numele de Boldeşti ar veni de la moşia Boldeasca, după alţii numele este dat de “Bold” (deal, muchie) versiune mult mai verosimila având în vedere faptul că, încă de la 1503, numele de Boldeşti apare în documentele
vremii.
La fel de verosimil este şi faptul că numele Cartierului Balaca ar avea provenienţa în numele boierului Manole Balaceanu, iar cel de Scaeni de la prezenţa numeroasă a scaieţilor în zona. Prima atestare istorică legata de Scaeni
apare în anul 1581.
Până în a doua jumătate a secolului XIX, Boldeştii forma o singură unitate administrativă şi făcea parte din vechiul judeţ al Secuienilor. Când s-au pus bazele unor unităţi administrative mai largi, numite comune, pe baza legii de organizare întocmită de Alexandru Ioan Cuza, Boldeştilor li se alătura Lipăneştii, Şipotul
sau Colacul de Piatra şi Seciu. Facând parte din plasa Podgoria, cele patru aşezări se întindeau pe o suprafaţă de 2000 hectare arabile. Ulterior Lipăneştiul şi Şipotul se despart şi formează împreună comuna Lipăneşti de astăzi.
În iunie 1968, la iniţiativa cetăţenilor din localităţile Boldeşti şi Scăeni, cele două comune s-au unit formând oraşul Boldeşti-Scăeni cu reşedinţa (primăria) în Boldeşti.
Această Primărie a funcţionat până în luna noiembrie 2010, când, din cauza lipsei spaţiului pentru funcţionare, a fost mutată în fostul sediu al Schelei de Petrol Boldeşti şi fost Trust de Petrol, pe Calea Unirii, nr. 67.

Sursa: http://pbs.infoprimarie.ro/?section=articolePage&idCapitol=17&lang=Ro