Asezare Geografica

Clima

Climatul este unul temperat, cu o temperatură medie anuală între 9–10 °C. Luna cea mai rece este ianuarie, iar luna cu temperaturile cele mai ridicate este iulie. Umiditatea aerului prezintă valori medii anuale cuprinse între 78% și 80%. Cantitățile medii anuale de precipitații se mențin între 550–650 mm. Viteza medie anuală a vântului este de 2,6–3,5 m/s.

Altitudinea față de nivelul mării: între 134 m (satul Valea Morii) – 220 m (colina pe care este amplasat orașul).

Apele

Rețeaua hidrografică este alcătuită din: Valea Cehalului (18,8 km), cu afluenții: Valea Neagră (3,7 km), Valea Rațului (3,7 km), Valea Ciripicea (9,7 km); Pârâul Micăului (5,2 km) și Valea Checheț (16,3 km). Debitul acestor cursuri de apă este variabil, puternic primăvara, la topirea zăpezilor și aproape de secare, în perioada lunilor de vară. În zona sud-vestică a orașului sunt amenajate două lacuri de baraj, pentru regularizarea apelor provenite din viituri, lacul din amonte având o suprafață de 9515 mp, iar cel din aval 8419 m².

Istoric

Situat în nord-vestul României, în partea sudică a județului Satu Mare, Tășnadul, ca așezare urbană, a fost întemeiat ca urmare a unei evoluții îndelungate. Descoperirile arheologice din zonă, validate de mărturii istorice, demonstrează vechimea și continuitatea viețuirii umane pe actuala vatră a Tășnadului din neolitic și până în zilele noastre. Învestigând trecutul, existența în timp și dezvoltarea orașului, aflăm că prima consemnare documentară despre Tășnad este făcută în anul 1021, de către “Nicolaus Mester Tasnadi plebanus”, iar cel de-al doilea document, emis la data de 6 mai 1246, evidențiază localitatea Tășnad ca fiind moșie episcopală aparținând comitatului Solnoc.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Negreşti-Oaş este situat în extremitatea nord-estică a judeţului Satu Mare, fiind centrul economic şi administrativ al zonei geografice şi etnografice a “Ţării Oaşului”. Situat pe cursul superior al pârâului Talna Mare, afluent al râului Tur, la o altitudine medie de 265 metri, oraşul Negreşti-Oaş se învecinează la sud cu comuna Vama, la nord cu Certeze şi la nord-vest cu comuna Bixad.

Ţara Oaşului este situată pe itinerarul Satu Mare – Sighetul Marmaţiei la aproximativ 50 km de Satu Mare. Este o depresiune intramontană situată între ramele munţilor Oaş şi Gutâi cu ramificaţiile lor şi cuprinde o suprafaţă de 614 km2. Ţara Oaşului se întinde de la Turţ – Gherţa Mare – Gherţa Mică (în limita vestică) până la pasul Huta – 640 m altitudine (în limita estică) şi de la Cămărzana (în nord) coboară în sud până la munţii ce împrejmuiesc localităţile Oraşu Nou – Racşa – Vama.

Depresiunea Oaş prezintă altitudini maxime de 400-500 m, iar localităţile sunt aşezate de-a lungul văilor din bazinul Lechincioarei ce străbat Ţara Oaşului în partea de nord şi a râului Tur cu afluenţii Alb şi Rău în partea de sud.

Cum ajungeţi
Oraşul beneficiază de o aşezare geografică avantajată de relativa apropiere de oraşele Satu Mare (50 km) şi Baia Mare (45 km), localităţi în care se poate ajunge cu mijloace de transport auto, feroviar şi aerian, aceste oraşe având aeroporturi operaţionale.
De asemenea, Negreştiul este aşezat la doar 400 km de Budapesta şi se consideră oraş de tranzit pentru cei care vin dinspre Ungaria prin Vama Petea spre binecunoscutele zone turistice ale Maramureşului istoric şi din Nordul Moldovei.

Căi de acces
În oraş se poate ajunge pe DN 19 din Satu Mare, Baia Mare şi Sighetul Marmaţiei, pe DC 11 din Tur, pe DJ 109 din Bixad şi pe drumul DC 75 din zona turistică Luna Şes.

Istoric

Atestare documentară
Într-o scrisoare a regelui ungar Ştefan din 17.11.1270 se vorbeşte de Oaş ca moşia “OVAŞ”. În diplomele maramureşene din secolele XIV şi XV, Negreştiul este menţionat în legătură cu “drumul sării” care pornea de la Ocnele de sare Giuleşti-Maramureş peste munţi prin Negreşti, către ţinuturile sătmărene şi apoi spre Panonia.

Despre Negreşti un istoric maghiar a scris cu mai bine de 100 de ani în urmă că <“Felsofalu”, în vlahă Negreşti, este cea mai mare aşezare românească din Oaş. Acest sat se întinde pe 77 de coline, cu toate acestea are numai 300 de case>.
Documentele din secolul XIX vorbesc despre Negreşti ca fiind cel mai mare sat din Ţara Oaşului având 600 case cu 2.725 locuitori.

Ţara Oaşului
Relieful şi clima pe teritoriul actual al judeţului Satu Mare au oferit condiţii prielnice de viaţă pentru omul de Neanderthal şi Homo Sapiens Fosilis, care cu mai bine de o sută de mii de ani înainte de Cristos s-au aşezat pe terasele înalte din Ţara Oaşului (Remetea Oaş, Boineşti, Călineşti Oaş etc.). În epoca bronzului, în această zonă, au vieţuit creatorii culturii Suciu de Sus, a căror ceramică poate sta la un loc de cinste în orice muzeu al lumii.

Suprafaţa
Oraşul Negreşti-Oaş are o suprafaţă de 13.026 hectare, din care intravilan Negreşti-Oaş 830 ha, Tur-180 ha, Luna-170 ha, zona turistică Luna-Şes 170,3 ha şi extravilan 11.675,7 ha. Oraşul are în componenţa sa satele Luna şi Tur care se află la 2,6 km vest de oraş şi zona turistică Luna Şes la 8 km est.

Populaţie
Negreşti-Oaş are 15.185 locuitori, cu o densitate medie de 116,57 locuitori/km2, situându-se astfel în categoria oraşelor mici ale ţării. Datele statistice arată că populaţia oraşului s-a triplat din anul 1930 (5290 locuitori) până în anul 1992 (16648 locuitori) datorită sporului natural şi a celui migratoriu impuse de factori de natură economică. După această dată s-a înregistrat o scădere a numărului de locuitori din cauza migrării în străinătate şi înapoi la ţară.

Primul document care face referire la acest ţinut datează din 1270, când regele Ungariei dona unui nobil câteva sate din hotarul sud-vestic al Ţării Oaşului. În acel document, Ţara Oaşului e pomenită ca “Terra Awas”. Unii istorici susţin că originea termenului de Oaş ar fi din termenul de Awas (Oaş), care înseamnă runc (despădurire, “curătură”, “luminiş”). Ţara Oaşului este consemnată şi în Cronica lui Grigore Ureche.

Sursa: http://www.negresti-oas.ro/orasul/scurt-istoric-2/

Asezare Geografica

Oraşul Livada face parte din judeţul Satu-Mare, judeţ aflat în NV-ul României. Acest oraş se află la intersecţia a două artere importante ale judeţului şi anume:

♦ drumul naţional 1C Cluj Napoca – Dej – Baia Mare – Halmeu şi

♦ drumul naţional 19 Oradea – Carei – Satu Mare – Negreşti Oaş – Sighetu Marmaţiei cu varianta 19A spre punctul de frontieră Petea.

Localitatea se află la limita celui de-al 21-lea km de centrul judeţului, împărţit în două de râul Racta (Egerul Mare) situat între Câmpia Someşului şi cea a Turului, având ca vecini:

♦ comunele Turulung în nord-vest

♦ Oraşu-Nou în sud-est

♦ Medieşu-Aurit în sud

♦ Botizul în vest.

Oraşul Livada este una din localităţile mari ale judeţului atât ca suprafaţă (13,5 km2), cât şi ca număr de locuitori având în componenţa sa localităţile:

♦ Livada ( reşedinţă de oraş )

♦ Dumbrava

♦ Adrian

♦ Livada Mică.

Oraşul se află într-o foarte bună poziţie geografică a judeţului fiind străbătută şi de calea ferată Satu-Mare – Bixad.
Săgeata asfaltată a şoselei dinspre Satu Mare cade perpendicular, în prim planulperdelei vegetale arborescente prin care răzbate pigmentaţia de coral a caselor localităţii Livada. Planul al doilea al decorului este susţinut de Obcinele sinuoase ale Ţării Oaşului, dimineaţa şi seara de un albastru dens, tonic, iar în orele amiezii peisajul montan se relevă privirii, prin filtrul clorofil estompat.
Subaspectul climatic este situată în zona climei temperat – continentale, în care oscilaţiile termice n-au marcat în decursul anilor variaţii prea mari. Temperatura între anii 1896 – 1989 s-a ridicat la media de 9,5° C până la 9,7° C, cu excepţia anului 1979, când în luna mai şi iunie temperatura a oscilat între 33° C şi 34°C. Precipitaţiile în ultimii 10 ani erau de 650 ml/mp, cu excepţia anilor 1965, 1966, 1970, 1974, 1980, când s-au ridicat peste 1000 ml/mp, fiind abundente pe perioada de vară. Vânturile frecvente bat din direcţia sud-est şi sud-vest având o viteză potrivită.

Istoric

Aşezarea Livada este locuită încă din epoca pietrei şi a bronzului, fapt dovedit de urmele materiale descoperite:

♦ în anii 1894 un depozit de bronz compus din topoare de luptăcu disc şi spin

♦ în anul 1966 o spadă a unui luptător al tribului sau chiar al şefului acestuia din secolul al XV-XIV – lea î.e.n

♦ în anul 1960-64 o aşezare a dacilor liberi din secolul al II-IV-lea e.n.

♦ cuptoare de ars ceramică, morminte, podoabe, în sudul satului Dumbrava, aparţine Medieşului Aurit

♦ în anul 1977 o aşezare prefeudală, 20 lăcaşuri de bordeie şi fragmente ceramice

♦ 1978 un vas ceramic din epoca bronzului şi alte urme materiale ca: fragmente ceramice preistorice, obiecte din bronz şi aramă, unelte de muncă din piatră şi silex, greutăţi de dimensiuni mari şi mici, obiecte de uzcasnic şi altele.

Este sigur faptul că pe aceste meleaguri a existat o străveche aşezare, o civilizaţie veche.
Cât priveşte datările consemnate în documentele scrise, localitatea apare în anul 1270, când domeniul feudal este donat de către regele Ungariei, Ştefan al V-lea, unui feudal Mauriciu, pentru seviciile sale credincioase, împreună cu alte domenii. Actul de donare… ,, Ano decentissimo septuagesino quintedecimo Kalendas decembrie requi autem sui anno primo edita posessio nes Sarkuz, Wyaras, Vamfalu, Parlag, et Auas vocatas que condas Benedicti dicti Ur hominis absque heredum solacio defuncti fuissent per ipsum Stethanum regem, indedicto Nicolae, filie Mauricio pre fidelibus eiusdem Servicius perpetuo datas extitisse declarabat … ,,

În anul 1270 înaintea lunii decembrie, ziua a 17-a, regele Ungariei, Ştefan al V-lea în primul an de domnie, donează domeniile feudale Sarkuz, Ujvaros, Vamfalu, Parlag, Oaş, fiind stăpân domn Benedict, care moare fără moştenitor…, fiului Mauriciu Nicolae, pentru serviciile sale credincioase…
Multe monografii pomenesc de existenţa aşezării noastre: Szirmay Antal, ,,Szatmar varmegye fekvese es tortenete, Buda, anul 1810; Dr. Borovszki Samuel, ,, Magyarorszag varmegyei es varosai…, Budapest, 1907; Maksai Ferencz, ,, A kozepkori Szatmar Varmegye…., Budapest, 1940; Arhivele baronului Vecsey; anuarele judeţului Satu Mare şi altele.

Localitatea, până în anul 1932 era împărţită în trei părţi distincte: Sartiuz (Sarkoz); Ujlak care cuprindea satele Livada Mică şi Adrian; şi Dumbrava, fiind cuprinsă până la Medieşu Aurit. Astfel, monografiile mai sus amintite tratează separat fiecare aşezare.
Sarkoz (Sartiuz) se află în zona Turului, având 307 case şi 2145 suflete, din care 1731 maghiari, 288 germani şi 35 ruteni. Din punct de vedere confesional 856 sunt greco-catolici, 750 romano catolici, 480 reformaţi şi 59 evrei. Suprafaţa satului era de 16494 jugăre. Cel mai vechi stăpân datează din 1447 şi era familia Sarkozi. Din 1490 avea doi stăpâni: familia Mauriciu (Morocz) şi familia Bathori. Stăpânul vechi Sarkozi Mihaly în anul 1539 a murit, aflându-se în prizonierat la turci. După moartea sa, fiica Katalin devine stăpânul feudei. În 1576 din nou stăpânul feudei este familia Bathori. Din anul 1610 principele Transilvaniei, Bathori Gabor, donează o parte din feudă lui Kakovzi Istvan. Fiica lui Bethlen Istvan, Bethlen Kata care a fost soţia lui Allbesi Solyom David, stăpâneşte. Din anul 1700 stăpânul feudei devine Sennyei, a cărui fiică Borbala în anul 1746 devine soţia lui Vecsey Laszlo, familia Vecsey devenind stăpâna feudei până în anul 1924. Din acest an prin moştenire, devine stăpân contele Sztaray Mihaly, împreună cu baronesa Vecsey, care rămâne pe loc şi după anul 1944. În toamna anului 1944 părăseşte castelul şi se retrage într-o casă modestă pe strada Laar Vasile, la familia Csuka Nicolae, a cărui soţie a fost cândva servitoarea ei. Moare în anul 1954, fiind ultimul reprezentant al familiei Vecsey, iar contele Sztaray Mihai a luat drumul spre America de sud.
Ujlak (Wlak) se află în apropierea localităţii Sarkoz, în zona Turului, având în componenţă 284 case, în care trăiesc 1702 suflete de naţionalitate maghiară, din care 805 greco-catolici, 499 romano-catolici, 239 reformaţi, 157 evrei. Localitatea se întinde pe o suprafaţă de 4958 jugăre de pământ. Primul stăpân datează din anul 1463 în persoana familiei Wylak, din 1490 stăpânul feudei devine Uilaky Domokos, din 1552 Ujlaky Sebestyen, iar din 1610 Ujlaky Judit, soţia lui Rathonyi Matyas care a însemnat un proces de moştenire asupra localităţii Sarkoz, Adorjan, Kis-Babony (Băbeşti ), câştigând procesul. În anul 1663 stăpânirea feudei se îămparte între Horvath Istvan, Kende Janos, Sandorhazi Ferencz, şi soţia. Din anul 1687 stăpânul feudei devine Seredy Gaspar, apoi fiica sa.
In secolul al XVIII-lea feuda a avut mai mulţi stăpâni, între care se numără Gabanyi, Boronkay, Bathori, Syeokei, Marton, Paraydi şi Bonis. Mai târziu feudele se împart între Egey, Pechy, Murakozy, Terney şi Kerekes. În a doua parte al secolului XIX-lea stăpînul feudei devine Kisselyi Karoly şi Pechi Margit, fiica lui Pechulyfalu şi Pechy Istvan, având o vilă în mijlocul satului, vilă care şi azi se găseşte în acelaşi loc. De la Pechy Margit feuda a fost moştenită în anul 1940 de baronul Kende Zsigmond, cel care a stat în localitate pînă în anul 1956, lucrând alături de argaţii săi, ducînd o viaţă obişnuită, asemenea oricărui alt om din sat. În partea aceasta a localităţii mai aveau feude şi familiile Peterfy şi Weisz.
Adorjan (Szent Adorjan) este un sat mic din câmpia Turului, format din 91 case, 526 suflete, având 1732 jugăre de pămînt, cunoscut din timpul dinastiei Arpadiene, fiind denumit Sfântul Adrian. În anul 1272 regele Ungariei Istvan schimbă teritoriul Adrian cu vila lui Geixidin din Ugocea. Familia Adorjan stăpâneşte feuda, fiind înrudită cu marea familie din Medieşu Aurit Mauriciu ( Morocz ). Din anul 1410 Adorjan Janos a încheiat o înţelegere cu ginerele său Rathonyi Tamas care a moştenit feuda împreună cu puştiul Oltaros Lomey. Din 1466 famila Mariciu devine stăpână. În anul 1486 regele Ungariei Corvin Mathyas donează feuda familiei Rathonyi apoi prin moştenire feuda este stăpânită de familia Sepsy Janos. Din anul 1920 o parte din teritoriul satului este stăpânit de familieaWeisz Ignac.
Livada Mică s-a format în urma reformei agrare din anul 1921 pe un teren nisipos şi neproductiv. Legea votată în anul 1921, din cauza tergiversărilor, nu a fost aplicată numai în anul 1927 când un nr. de 21 de familii din zona Baia Mare, Tăuţii Măgherăuş au sosit şi au întemeiat acest sat. În rândul întemeietorilor se numără familiile: Oiegaş, Breban, Crâncău, Lantoş, Bălan, Ţinta, Săsăran, Sendrei, Belbe, Lazăr, Săuceanu şi alţii. Fiecare familie a fost împroprietărită cu 16 iugăre de pământ şi cu loc de casă.
Dumbrava era o aşezare mică într-o poiană a pădurilor de la Gombaş. După reforma agrară din anul 1921 satul s-a dezvoltat fiind împroprietăriţi aici români maramureşeni. Până în anul 1932 Dumbrava a aparţinut de Medieşu Aurit. Din datele de mai sus se constată că fiecare sat a avut o dezvoltare specifică ocupaţiei locuitorilor diferenţiindu-se mult în evoluţia lor.
După reforma administrativ teritorială localitatea Livada a devenit una din cele mai propspere localităţi din zona aceasta a ţării. Vecinii au unit acest teritoriu şi „poarta Oaşului„ având legături strânse cu bazinul Oaş şi zona subcarpatică
Denumirea de mai sus apare în mai multe documente fiind întărită de informaţii care dovedesc faptul că locuitorii acestor zone au ţinut piept multor invazii (invazia tătarilor) dar în acelaşi timp au sprijinit revoluţia burgezo-democratică din anul 1848 – 1849 şi alte mişcări locale.
A existat o comunitate umană prosperă după cum rezultă şi din edificiile construite şi existente:

♦ castelul feudal

♦ Biserica reformată

♦ clădirea fostei jandarmerii.

Castelul feudal, construit în anii 1760 – 1764 demonstrează priceperea şi hărnicia meşterilor locali, iniţial având două etaje, cu un balcon deasupra, de unde stăpânul avea o imagine globală asupra feudei sale. În anul 1823 fiind iluminat cu făclii cu ocazia unei petreceri castelul a luat foc. Se presupune însă că focul a fost dat de iobagii locali. Castelul a fost refăcut cu un singur etaj, în schimb pe acoperişul clădirii, jgheaburile din faţă erau confecţionate din aramă, terminându-se în două guri de balaur susţinute de un şarpe. Stăpânul a poruncit să fie construit astfel pentru ca răul să fie ţinut departe de castel prin acest animal.

Organizarea administrativ teritorială a localităţilor a jucat un rol important pentru crearea condiţiilor de înflorire economico-socială şi culturală a locuitorilor. Localitatea Livada din cele mai vechi timpuri a suferit mai multe transformări. Dacă analizăm Dicţionarul istoric al Localităţilor din Transilvania, Bucureşti1960, autor Suciu Coriolan, vom descoperi fostele denumiri ale acestei localităţi cum sunt: 1270-Sarkuz, 1490-Saakenz, 1331-Uylak, 1632-Sacerdos, 1739-Wylak, 1789-Sarwzwylak, 1829-Sarkoz-Ujlak. Se poate observa că uneori cele două localităţi formau o singură organizare administrativ teritorială, iar altă dată se scria separat.
Studiind harta militară din anul 1798 se constată că cele trei localităţi Sarkoz, Ujlak şi Adrian figurau cu numele pronunţate azi, înconjurate de păduri şi mlaştini, în timp ce Dumbrava sau Gombas nici nu era menţionată.
Harta localităţii din mijlocul sec. al XIX-lea este o hartă mult mai concretă şi detailată, prin care se observă că satele noastre erau înconjurate de zeci de cătune şi mici aşezări, unde prosperă o agricultură medievală şi creşterea animalelor. Multe din aceste cătune până în anul 1944 au existat şi erau locuite de argaţi, dar odată cu dezmembrarea moşiilor ele au decăzut şi au ajuns pradă oamenilor. Perla cătunelor era Barcolţa, unde se afla şi un castel al vânătorilor, proprietar fiind contele Sztaray Mihaly. Castelul se află la poalele Dealului Negru , deal ce era înconjurat de un gard de 3m înălţime, nepermitând ieşirea din zonă a animalelor sălbatice.
Castelul de la Barkolca dispunea de un trenuleţ mic care transporta buştenii la gara din Livada, transporta vânătorii stăini la vânat şi nu în ultimul rând ducea locuitorii comunei la vie. Gratuit erau duşi cu acest trenuleţ şi elevii şcolilor să stea în mijlocul naturii.

Alte asemenea cătune erau: Viile Prilog, Viile Livezii, Csergodomb, Kakak, Moara de la Kukuk, Majdlesz, Markparasznya, Muzsdaj, Szakadati, Felso Major, Miklos Major, Joszef Major, Uj Major, Felso Malom, Gorbedszeg, Gyergyanos, Verescsarda, Dobrihat şi altele. În jurul cătunelor au existat ciurde mari de vite, păşuni întinse şi bogate, creând posibilităţi deosebite pentru creşterea animalelor cornute şi a cailor mai puţin a ovinelor. Între cele două războaie mondiale au apărut şi alte cătune cum erau cele ale lui Weisz Ignaciu, Weisz Bandi, Kerezsi Janos, Pechi Margit, Klein Vili şi alţii, neavând atât de mare întindere ca cele de mai sus.
În cătune locuiau jelerii, mai târziu fiind numiţi argaţi, cu familii numeroase având fiecare locuinţă pe perioada în care slujea un anumit stăpîn, după care la bătrâneţe tot cu sprijinul stăpânului, îşi construiau o casă mică în sat. În fruntea cătunelor stătea gazda, adică reprezentantul stăpânului, cea care răspundea de tot ceea ce se întâmplă în cătun. Marea majoritate a timpului jelerii o petrecea pe câmp, atât vara cât şi iarna. După anul 1944 cea mai mare parte a cătunelor au fost părăsite ,o parte din ele fiind transformate ăn aşezări mici sau în complexe de creştere a animalelor.

După anul 1932 localitatea Livada a devenit o singură unitate administrativ teritorială, cuprinzând un teritoriu imens de la Botiz până în Oraşu Nou,având o suprafaţă de 16 km². Distanţele între sate erau foarte mici.
După anul 1939 în fruntea primăriei a fost ales primarul Illyes Laszlo şi notarul Dr. Roca Petru. Activitatea lor este legată de construirea noului sediu de primărie şi o şcoală modernă cu patru clase.Azi în clădirea fostei primării funcţionează finanţele locale. Pe baza Hotărârii Guvernului din anul 1958 s-a făcut o nouă organizare administrativ teritorială, din localitatea Livada s-au desprins Viile Prilog, Viile Livezii, Mujdeni şi Păşunea Mare, micşorând teritoriul cu 2,5 km².
Livada din cele mai vechi timpuri avea poştă şi telecomunicaţii, făcând legătura cu centrele mari ale zonei. Clădirea poştei era în capătul comunei la bifurcaţia drumului Dobrihat, aici în permanenţă se aflau opt perechi de cai care asigurau transportul poştei între Livada şi Debreţin. La Livada poşta venea de la Sighetu Marmaţiei. În anii 1950 a fost demolată clădirea şi s-a ridicat o casă particulară a lui Csicsak Iosif. Cu poşta de la Sighet veneau şi pasagerii care făceau câte un popas la Veres Csarda, unde erau servicii cu cele necesare.
De multe ori şi haiducii pădurilor găseau aici un adăpost, atacând călătorii şi deastând poşta şi pasagerii.
Pe lângă poştă funcţiona şi o cooperativă de credit Albina, acordând împrumut iobagilor, argaţilor şi mai târziu ţăranilor pentru a începe o viaţă nouă. Cooperativa avea sediul propriu, azi fiind locuită de familia Kurpe Gerzon.
Înainte şi după era noastră în fruntea comunităţii umane stăteau şefi de triburi, voievozi, regi, împăraţi. Dezvoltarea societăţii umane a atras după sine creşterea rolului conducătorilor, în mod deosebit în epoca feudală. Odată cu apariţia conflictelor, războaielor, unii prin faptele eroice săvârşite s-au ridicat prin ranguri, ajungând în vârful piramidei, dominând viaţa economică, socială şi politică formând oligarhia locală. Satele s-au dezvoltat, ceea ce a atras după sine nevoia unui conducător înţelept. Conducătorii satelor erau inzestraţi cu aptitudini mai mari decât oamenii de rând, câştigând prestigiul în faţa comunităţii. Aşa au apărut notarii şi primarii satelor. La început funcţia de primar era una onorifică, notarul reprezenta statul în viaţa satelor. În anii 1930 alegerea primarilor se făcea cu mari manifestaţii. Erau întotdeauna 3-4 candidaţi, reprezentând diferite grupuri şi interese. Locuitorii satelor se grupau în jurul candidaţilor. În ziua alegerii candidatul punea la dispoziţia alegătorilor băuturi (vinuri), cu care ocazie se discuta tactica alegerilor. După stabilirea tacticii au pornit în grup spre primărie unde notarul aştepta aleţătorii. Candidaţii şi-au expus pe rând gîndurile, după care prin vot deschis a început alegerile, rezultatele erau consemnate de notar. Votarea a fost de mai multe ori repetată până au ajuns la o înţelegere comuna asupra primarului.

După anul 1948 primarii locali nu mai erau aleşi, ci delegaţi de partid, din rândul muncitorimii. Începând din anul 1950 titlul de primar s-a schimbat în acela de preşedinte, iar instituţia a devenit Consiliul Popular, organ menit a aplica politica Partidului Comunist prin punerea în practică a sarcinilor trasate de sus. Între aceşti primari s-au remarcat Crişan Ioan, Petric Ioan, Reiszki Endre, Kallai Jozsef, Pozsnai Bela, Buglyos Pal, Lungu Ioan, Horincar Dumitru şi alţii.
Alegerile erau dirijate de partid, făcânduse mari pregătiri, cu toate că alegerile nu aveau nici o relevanţă întrucât candidaţii nu aveau contracandidaţi. Prezenţa la alegeri de fiecare dată, în mod obligatoriu, trebuia să fie de 99,9%, iar voturile date pentru candidaţi aşişderea. Astfel au fost aleşi ca preşediţi Horincar Dumitru, Megyesi Stefan, Lelenka Istvan, Oiegaş Vasile, Kranyak Ferencz.
După anul 1989 s-au schimbat modalităţile alegerilor, fiind respectate cerinţele democraţiei. Astfel au fost aleşi în funcţia de primar Mierlas Janos şi în anul 1997 Sebesi Janos.
După al doilea război mondial rolul administrativ al Consiliilor Populare s-au schimbat foarte mult, întrucât situaţia economică a ţării era atât de grea încât oamenii duceau lipsă de alimente, îmbrăcăminte. Pentru aprovizionarea maselor de oameni s-a introdus sistemul de distribuire a alimentelor prin tichete. Pe tichete s-a dat ulei ,zahăr, făină.
Ţăranilor le-au fost impuse fel de fel de obligaţii, li s-au impus să cultive fel de fel de produse ca: tutun, mac, etc.
Intelectualităţii locale îi revenea sarcina de a colinda satul în fiecare dimineaţă trimiţând ţăranii la lucru (semănat, recoltat), trebuiau să activeze în circumscripţii electorale pentru propagarea politicii partidului, să facă muncă culturală.

Cadrele didactice erau obligate să formeze brigăzi de agitaţie, care prezentau programe culturale în mod deosebit în timpul secerişului, când ţăranii erau adunaţi cu forţa într-un loc. Căruţa devenea scenă şi cu această ocazie ţăranii fruntaşi erau lăudaţi, iar cei codaşi criticaţi. Pe lângă activităţile culturale, cadrele didactice erau obligate să participe cu elevii la stânsul spicelor de grâu, ca nici un bob de grâu să nu fie pierdut.

Sursa: http://www.primaria-livada.ro/livada_istoricul-localitatii-109.html

Asezare Geografica

Orasul Ardud este asezat in judetul Satu Mare la o distanta de 20 km de resedinta acestuia, in partea sudica a judetului, avand u relief format din zone de campie si dealuri cuprinzand o suprafata de 14.236 ha. Are o clima moderat continentala si o altitudine de 140 m fata de nivelul marii. teritoriul sau este brazdat de valea Homorudului, iar componenta orasului este formata din satele :  Madaras, Baba Novac, Gerausa, Saratura si Ardud Vii.

Bogatii naturale ale solului

Zona ce formeaza hotarul Ardudului nu detine bogatii naturale deosebite, fiind o zona de campie cu pronuntat profil agricol favorizat de terenurile productive pentru culturile cerealiere. Partea colinara  orasului dispune de insemnate plantatii de pomi si vita de vie, pe acest teritoriu existand  si suprafete de vegetatie forestiera cu specii caracteristice zonei.

Istoric

Ardudul este recunoscut ca o localitate straveche fiind locuita inca din epoca bronzului, avand ca ocupatii de baza agricultura, cresterea animalelor, fieraria, tamplaria, tesutul, etc.                In anul 1369 Ardudul este ridicat la rangul de de oras de campie, iar in anul 1378 este pomenit ca district in comitatul Satu Mare. In anii 1481 nepotul lui Dragos Voda, Bartolomeu ce avea printre alte posesiuni si domeniul Ardudului, construieste o cetate din piatra cu patru turnuri si sunt de aparare in partea de nord-vest a localiatii Ardud. Dupa cum afirma profesorul Constantin Daicoviciu se parea ca cetatea din piatra a fost precedata de o cetate dacica. Cetatea putea adaposti circa 1500 de soldati.

In 1730 contele Alexandru Karoly construieste o cetate – castel pe locul vechii cetati, folosind peretii si fundatia celei anterioare, unul dintre turnuri se pastreaza si astazi.. In documentele istorice se arata ca Alexandru Alexandru Karoly a fost ” mana dreapta ” a lui Francz Rakoczi al II- lea conducatorul rascoalei din 1703 – 1711 indreptata impotriva stapanirii habsburgice. Perioada interbelica propulseaza localitatea Ardud pe uin nivel superior de dezvoltare. In aceasta perioada Ardudul devine centru de plasa, aici functionand importante institutii ale statului si economico-social.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial pe teritoriul orasului Ardud se duc lupte crancene pentru eliberarea tarii.

Sursa: http://www.ardud.ro/index.php?page=istoric&id=20

Asezare Geografica

Municipiul Carei este situat în nord-vestul României, la o distanță de 99 km de municipiul Oradea. Se află în partea de sud-vest a județului Satu Mare, într-o regiune de câmpie, la 35 km de reședința de județ. Se învecinează cu comunele: Căpleni, Urziceni, Foieni, Sanislău, Petrești, Tiream, Căuaș și Moftin.

Istoric

Numele orașului (villa Karul) apare într-un document datat din 1320, dar întemeierea localității este anterioară acestei date. În secolul al XIV-lea localitatea era o așezare mică, cu câteva străduțe, casele țăranilor fiind făcute din chirpici și acoperite cu trestie, în jurul domeniului familiei Károlyi. La sfârșitul sec. al XVIII-lea în oraș existau următoarele cartiere: Cartierul Meseriașilor, al Șvabilor, al Haiducilor, al Străzii-Mari, al Orașului-Nou, al Evreilor și al Țiganilor, având magistraturi aparte pe cartiere (Judele, notarul și un funcționar), iar țiganii aveau un voievod. Tot în secolul al XVIII-lea sunt amintiți și nobilii curiali, cum erau familiile Vaday și Tompe, care aveau proprietăți în oraș. Familiile Csiszar, Fekete, Jasztrabszky, Irinyi, Luby, Medc, Szaploncai și Suhanyi, erau nobili inscripționali, aflându-se sub jurisdicție nobiliară. Deci, orașul avea un caracter agricol (marea majoritate erau iobagi și jeleri), se dezvoltă comerțul și meșteșugurile. În anul 1784 în oraș existau 370 de meseriași care practicau 54 de meserii și erau uniți în bresle meșteșugărești.

În anul 1727 își începe activitatea gimnaziul piariștilor; primul director a fost Bentsik Gabor, iar ultimul – în anul 1948 – Kovacs Bela. În 1754 contele Karolyi Ferenc înființează în oraș prima tipografie a comitatului Satmar, iar în anul 1765 se deschide prima farmacie a orașului (farmacia Jclinek). Dintre evenimentele secolului al XVIII-lea consemnăm arderea pe rug, la Carei, a ultimelor vrăjitoare. În anul 1730 Toth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte și arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila și Varga Anna din comuna Csaszlo, au fost interogate și supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte și arse pe rug în oraș. În secolul al XIX-lea se continuă dezvoltarea și urbanizarea orașului. După revoluția de la 1848 orașul primește statut organizat, care intră în vigoare în anul 1876, când Hegedus Jozsef devine cel dintâi primar al orașului. Sigiliul și stema orașului datează din 1848, reîntărite în 1902 și 1907 de împăratul Franz Josef. În anii 1920 se constitute în oraș noi cartiere: cartierul Petrești, Tireamului, Căplenilor, se populează cătunul Galamboș, Tiszlviselo-telep (str. Nicolae Iorga) cu locuințele funcționarilor din oraș. Până în secolul al XVI-lea populația orașului a fost maghiară, dar tabloul etnic se va schimba în urma colonizărilor și a mișcării populației. Astfel, în anul 1779 în domeniul “Karoly Mezo Varos” al contelui Karolyi Antal, compoziția etnică a populației se prezintă astfel: “Natio maghiar, rus, român, evrei, șvab, german. Gospodari cu locuință proprie 939, în cartierul Haiducilor 72, tot acolo jelerii 20, evreii au 32 de case. Suma 1063″.

Deși în perioada 1760-1926 Carei este centrul comitatului Satu Mare, orașul cunoaște o slabă dezvoltare industrială, menținându-și caracterul agricol până în jurul anului 1960. În anul 1926 a fost atașat județului Sălaj.

Sursa: Wikipedia