Asezare Geografica

Orașul este așezat în partea central-sudică a României, în zona Subcarpaților Vâlcii, de-alungul văii Pârâului Sărat.

În Ocnele Mari se poate ajunge folosind drumul DN 67 (strada Copăcelu a municipiului Râmnicu Vâlcea) și strada Alexandru Ioan Cuza a orașului care se intersectează cu aceasta.

Așezarea se află într-o depresiune, la o altitudine de circa 320 m, fiind străjuită de dealuri cu o altitudine între 400 și 600 m.

Sub aceste dealuri se află un masiv de sare de circa 600 m grosime, care constituie principala resursă naturală a locului și care fost exploatată din cele mai vechi timpuri, dând dealtfel și numele localității (“ocnă” înseamnă “mină de sare”).

Salina de la Ocnele Mari este cea mai mare din țară, are o suprafață de peste 20.000 de metri pătrați, iar lungimea galeriilor depășește 13.000 de metri. Exploatarea sării s-a făcut și se mai face prin extracție de bulgări (magle) din salină (mină de sare cunoscută și sub denumirea de ocnă de sare). De la jumatatea anilor 1950, datorită apariției Uzinei de Sodă Govora, s-a trecut și la exploatarea sării prin soluție saturată cu ajutorul sondelor.

Acest ultim sistem a dus în ultimii ani la prăbușirea unor caverne subterane create prin exploatare sării în soluție saturată (saramură) pe o suprafață de circa 50 ha, producând probleme de natură ecologică și mai ales socială.

O altă mare bogăție naturală a locului este și tuful calcaros (“malul” cum îl numesc localnicii), exploatat și acesta pentru diferite produse industriale.

Istoric

Ocnele Mari, cunoscut încă din neolitic și menționat documentar ca oraș în anul 1402, redeclarat oraș în anul 1960^[4], după ce în anul 1948 fusese transformat în comună, are în componența sa localitățile: Buda, Cosota, Făcăi, Gura Suhașului (include Ocnele Mari – centru) Lunca, Ocnița, Slătioarele și Țeica. Până în anul 1956, tot de Ocnele Mari aparțineau și localitățile Copăcel, Râureni și Stolniceni^[5]. Orașul se întindea până la râul Olt. Acum aceste localități aparțin de municipiul Râmnicu Vâlcea. Vechile denumiri de acces numite “Drumul Sării” aveau direcțiile: Ocnele Mari – Râureni – Drăgășani – Vidin, Ocnele Mari – Horezu – Severin,Ocnele Mari – Râmnicu Vâlcea.

Datorită apelelor clorosodice și iodurate, secondate de nămolul sapropelic (formate deasupra masivului) ce reprezintă o sursă de sănătate prin proprietățile lor terapeutice, pe la 1812, s-au deschis primele stabilimente de tratament folosind apa sărată dintr-o fostă gură de ocnă Balta Roșie adâncă de 120 m. Aceste ape în combinație cu nămolul sapropelic tratează reumatismul ,afecțiunile ginecologice și afecțiuni ale sistemului osos la copii. În prezent, stațiunea continuă să funcționează în sezonul călduros.

De mulți ani, în urma numărului mare de turiști proveniți din municipiul Craiova, orașul a căpătat supranumele de Marea Craiovei.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Localitatea se afla in centrul depresiunii Horezu si este marginita la nord de Muntii Capatanii, cu vf. Ursu de 2124 m, la sud de Magura Slatioarei cu 767 m si dealurile Negrulestilor, Costestilor si Tomsanilor, pe raurile Luncavat, Ramesti si Romani.

Teritoriul administrativ al orasului cuprinde un numar de 7 localitati, orasul resedinta Horezu si 6 sate apartinatoare: Romanii de Jos, Romanii de Sus, Ramesti, Ifrimesti, Tanasesti si Ursani. Se invecineaza la nord cu comuna Malaia, la est cu comuna Costesti, la sud-est comuna Tomsani, la sud comuna Maldaresti, iar la vest comuna Vaideeni.

Istoric

Orasul Horezu, se afla asezat în partea centrala a judetului Vâlcea, România. Este aproximativ asezat la mijlocul distantei dintre Râmnicu Vâlcea si Târgu Jiu.
Moto

“Aici suntem în mijlocul judetului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii si unul dintre cele mai frumoase tinuturi ale tarii.” (“România pitoreasca” – Alexandru Vlahuta despre Hurez)

Descoperirile facute în urma cercetarilor arheologice din zona Ferigile, de lânga Horezu au scos la iveala marturii arheologice din secolele al IX-lea si al XIIl-lea privind localizarea unor asezari umane. Mentionez ca regiunea subcarpatica a actualei zone Horezu a facut parte din Cnezatul lui Farcas, mentionat documentar prin Diploma regelui Bela al IV al Ungariei.

Dezvoltarea asezarilor horezene este legata de traseele de transhumanta, de drumurile haiducilor, care traversau zona precum si de drumul sarii care “pornea de la Ocnele Mari, trecea prin Pietrarii de Jos si din Horezu continua catre Slatioara si ajungea la Cernesti”.

Localitate, astazi orasul Horezu, este atestat documentar într-un hristov apartinând domnitorului Vlad Calugarul din anul 1487, care pomenea de satul Hurez.

Denumirea actuala provine de la numele de “ciuhurez”, pasare asemanatoare bufnitei care populeaza padurile din jur. Numele de Hurezi a apartinut initial actualei localitati componente Romani de Jos, pe valea râului cu acelasi nume, despre care se fac mentiuni documentare în secolul XV-lea. La sfârsitul secolului al XVII-lea este mentionata documentar cifra de 100 de locuitori rumâni în satul Romani de Jos.

Aici, la Romani de Jos domnul martir Constantin Brâncoveanu, construieste o manastire care reprezinta o sinteza a artei si maestriei poporului român pâna în acel timp, manastirea Horezu, constructie care s-a facut între anii 1690-1693. A târnosit-o la 8 septembrie 1693.

Cu timpul, vatra satului se muta peste deal la circa 2 km, probabil datorita faptului ca traseele de transhumanta, cât si celelalte drumuri se intersectau în acel loc. Era deci un loc prielnic dezvoltarii unui târg, unde oamenii din zona puteau proceda la diferite schimburi comerciale. Oierii vindeau lâna si brânza, cumparau cereale si produse de bacanie. Olarii vindeau produse ceramice necesare în gospodariile rurale si-si luau hrana.

Sursa: http://www.orasul-horezu.ro/istoric2

Asezare Geografica

Staţiunea Călimăneşti – Căciulata este situată în judeţul Vâlcea (inclus administrativ în Regiunea de dezvoltare Sud – Vest Oltenia) la poalele Carpaţilor Meridionali, pe malurile râului Olt. Staţiunea este localizată de-a lungul drumului european E 81 (DN 7) la 18 km nord de Râmnicu Vâlcea, 81 km sud de Sibiu şi la 187 km de Bucureşti. Oraşul Călimăneşti, împreună cu localitatea sa componentă Căciulata, formează staţiunea balneoclimaterică de interes general Călimăneşti – Căciulata, declarată staţiune prin HG nr. 1122/2002.

   Oraşul Călimăneşti cuprinde pe lângă staţiunile Călimăneşti, Cozia şi Căciulata şi satele Păuşa, Jiblea Veche, Jiblea Nouă şi Seaca. Are o suprafaţă de 10.632 ha din care 264 ha constituie vatra oraşului sau intravilanul. Este declarat oraş încă din anul 1927.

Sursa: http://www.primaria-calimanesti.ro/index.php/prezentarea-orasului/prezentare-generala

Istoric

Această localitate, în care Mircea cel Bătrân a ctitorit mănăstirea Cozia, este cunoscută încă din vremea dacilor, care au descoperit efectele benefice ale apelor termale din zonă.

În anul 138 romanii cucerind Dacia ridică aici un castru de apărare în locul numit Bivolari sub poalele muntelui sfânt al dacilor, Kogaionon (muntele Cozia de astăzi), cunoscut sub numele de castrul roman “Arutela”, Arutela fiind denumirea romană a râului Olt. Construcția castrului a făcut ca în jurul lui să se dezvolte o așezare rurală bine închegată și bine dezvoltată pe ambele maluri ale Oltului.

Însă această obște sătească se va destrăma în secolul V, fiind împărțită între conducătorii ei, Căliman, Șerban, Stoian și Bogdan. Noile așezări se vor numi Călimănești pe locul actualului oraș, Stoienești, Serbănești pe dealul de sub masivul Cozia, și Bogdănești la sud de actualul oraș pe malul drept al Oltului.

Călimăneștiul are un trecut zbuciumat, determinat de împrejurările istorice și sociale ale epocilor trecute. Satul lui Căliman, a luat ființă în jurul mănăstirii Cozia. Legenda spune că mănăstirea Cozia – de care este legată nașterea satului – a fost ridicată în apropierea alteia, zidită de Negru Vodă, care se găsește la poalele muntelui Capra, ceva mai la nord de mănastirea Cozia. Întemeierea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, găsește în jurul mănăstirii Cozia un mănunchi de case mici, satul Cozia, ce coborau pe poalele munților până spre apa Oltului. “În aceste case își trăiau nevoile câțiva români care, poate făceau puntea de legătură dintre strămoșii noștri daco-romani și noi românii” .

Localitatea sub denumirea de Călimănești este atestată documentar prima dată la 20 mai 1388 de către Mircea cel Bătrân “…a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire…la locul numit Călimănești pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă pe care cu dragoste și multă osârdie, după voia domniei mele, l-a închinat mai înainte zisei mănăstiri”.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Orasul Brezoi este situat aproape în partea centrala a României, în Carpatii Meridionali, cuprinzând partea estica a grupei Parângului (estul si sud-estul Muntilor Lotrului, nordul Muntilor Capatânii) si sud-vestul grupei Fagarasului (vestul Muntilor Cozia) în Depresiunea Loviştei sau Titeşti-Brezoi (cuprinzând zona de confluenta a Lotrului cu Oltul), la întretaierea paralelei de 45º21’ lat.N cu meridianul de 24º15’ long.E.
Brezoi se afla în extremitatea central-nordica a judetului Vâlcea la limita acestuia cu judetul Sibiu. Prin aceasta pozitie geografica, orasul Brezoi este situat la 35 km departare de municipiul Râmnicu-Vâlcea, pe D.N.7 (E81), la 67 km de orasul Sibiu, tot pe D.N.7 (E81), la 35 km de statiunea Voineasa pe D.N.7A.
Orasul Brezoi are o pozitie geografica excentrica în cadrul retelei urbane a judetului Vâlcea, reprezentând centrul cel mai nordic si cu o evolutie net diferentiata de celelalte orase ale acestuia. Strabatut pe directia nord-sud de calea ferata Sibiu-Piatra Olt si de drumul national 7 (D.N.7) sau drumul european 81(E81), orasul are legaturi atât în cadrul judetului cât si cu toate celelalte orase si asezari ale tarii.
Vatra orasului cuprinde partile joase din Valea Lotrului, la confluenta acestuia cu râul Olt, cât si o parte din Valea Oltului, unde se afla o serie de localitati componente Brezoiului.

Vecinii

În nord, limita orasului este altitudinala, fiind luata pe zona înalta a Muntilor Lotrului, având o directie est-vest si se învecineaza cu judetul Sibiu.
În nord-est, limita este tot altitudinala, ce desparte de comuna Câineni, iar în est Brezoiul are ca vecini: comuna Racovita si comuna Perisani.
Pe o mica portiune, în sud-est, este vecin cu comuna Salatrucel.
În partea sudica, orasul Brezoi se învecineaza cu orasele Calimanesti si Baile Olanesti, iar în vest cu comuna Malaia.

Relieful

Este alcatuit din Muntii Lotrului la nord si Muntii Capatânii la sud, subunitati ale masivului Parâng. Cele doua grupe muntoase închid zona depresionara a Depresiunii Lovistei, care separa masivul Parâng de masivul Fagaras.
Vatra cu locuintele oamenilor se afla în zona depresionara ce este înconjurata de masive muntoase cu denumiri, ca: Poiana Sulitei, Vârful Turtudanul, Purcarul, Purcarelul, Pleasa Oii, ce apartin Muntilor Lotrului, iar la sud se afla Naratu cu înaltime de peste 1495 m, Foarfeca, Verdesul, Poiana Târsei, Plaiul lui Stan, Poiana lui Pavel etc. din Muntii Capatânii.
Altitudinea reliefului în zona locuita este de 275-350 m si creste în zona montana spre sud, nord si est. Cele mai mari înaltimi se afla în Muntii Lotrului: Vf. Sterpu (2114 m), Vf. Pârcalabu (1980 m), Vf. Robu (1899 m).

Clima

Clima este temperat continentala de tip muntos, specifica zonei Carpatilor Meridionali, dar mai blânda datorita asezarii orasului în zona depresionara.
Temperaturile medii anuale oscileaza între 5-6º C la 8º C, temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) este de 15-16º C, iar a lunii celei mai friguroase (ianuarie) de –3,5º C. Variatiile de temperatura sunt în functie de altitudine, ca si precipitatiile medii anuale ce variaza intre 800-1200 l/an.
Vânturile sunt în general slabe. Se simt brizele de munte mai ales primavara si toamna.

Reteaua hidrografica

Reteaua hidrografica este bogata fiind alcatuita din râul Lotru ce colecteaza toate apele de pe suprafata orasului, în afara de satele de pe Valea Oltului.
Cele mai importante pâraie ce se varsa în Lotru sunt, pe stânga: Pascoaia, Hotarul, Vasilatu, Valea Doabrei, iar pe dreapta: Valea lui Stan, Vultureasa, Valea Satului si Daneasa.
Prin zona Brezoiului, pe directia nord-sud trece si Oltul, adunând afluenti din Muntii Lotrului. Pe Olt se afla lacul de acumulare de la Gura Lotrului.

Învelisul bio si pedogeografic

Învelisul bio si pedogeografic este în functie de asezare si relief (altitudine).
Vegetatia zonala pe altitudine cuprinde etaje si subetaje, ca etajul nemoral (al padurilor de foioase), etajul boreal (al padurilor de molid), etajul subalpin (al tufarisurilor) si etajul alpin (al tufarisurilor pitice si pajisti secundare). În lunca Lotrului exista si zavoaie de arini.
Fauna este bogata, ca si vegetatia, fiind specifica zonei muntoase. Exista si o fauna acvatica unde predomina salmonidele.
Solurile sunt în functie de o serie de factori, fiind slab bogate în humus, facând parte din clasa cambisolurilor si spodosolurilor.

Istoric

„O legenda locala spune ca cele patru sate de pe Lotru: Brezoiu, Malaia, Voineasa, Ciunget, ar fi fost întemeiate de patru haiduci: Breazu, Malai, Voinea si Ciungu. Pentru primele trei, explicatia s-ar putea sa exprime adevarul, pentru ultimul însa…nu.” (Ion Conea – Tara Loviştei).
Brezoiu vine … ”din numele de persoane Breazu, nu din cel slav “brez” (mesteacan) cum afirma de obicei filologii. Sufixul “oiu” este un sufix în onomastica româneasca, la fel cu “escu” (Ion Conea – Tara Lovistei).

Repere istorice

La Brezoi, cele mai vechi urme de viata umana, descoperite pâna în prezent, dateaza din partea mai veche a primei epoci a fierului. În punctul “Valea lui Stan” s-a descoperit o necropola cu morminte de incineratie în ciste (cutii), considerate de profesorul D. Berciu, unice în felul lor. Tot în apropierea acestui loc, în anul 1963, s-a descoperit o locuinta din prima epoca a fierului de unde s-au cules mai multe fragmente ceramice.
În cea de-a doua etapa a fierului, teritoriul de astazi al Brezoiului continua sa fie locuit de daci. O dovada o constituie si moneda de aur cu legenda coson descoperita aici, datata în anul 43 î.e.n.
Istoricul D. Tudor în lucrarea sa “Oltenia Romana”, bazat pe cercetarile lui Tocilescu, etc., afirma ca la Gura Lotrului – Brezoi a existat o statiune romana si un turn de paza, acesta din urma fiind spalat de apele Oltului în secolul al XIX-lea. În cercetarile sale, Tocilescu a gasit aici o statueta antica si o moneda romana. Desigur ca unele sapaturi organizate ar putea gasi mai multe materiale arheologice în Varatica si în alte puncte de la Gura Lotrului.
O dovada sigura a continuitatii neîntrerupte a societatii omenesti din epoca romana pâna astazi o constituie documentul toponimic “La Troian” care apare în multe zapise de la sfârsitul secolului al XIV-lea ca un semn de hotar La Proieni – asa au denumit locul pe unde trece astazi soseaua cea mai noua si podul de peste Lotru – Golotreni.
În istoriografie, multa vreme s-a discutat despre unele documente legate de prima mentiune a Lovistei si a râului Lotru. În acest context amintim actul de danie din 4 sept. 1389, prin care Mircea cel Batrân da Mânastirii Cozia satul Jiblea, ale carui hotare se întind pâna aproape de Gura – Lotrului (Documenta Historica, B. Tara Româneasca, vol.I, Bucuresti, 1966).
La începutul secolului al XVI-lea, un document de la Radu cel Mare vorbeste clar de o populatie asezata pe râul Lotru. Este vorba de Hrisovul din 20 ian. 1505 prin care domnul întareste Mânastirii Cozia vama de la Genune (Câinenii de azi), în care se spune: ”Si Lotrenii care vor fi negustori si vor purta cumparaturi din tara domniei mele sau de la unguri, toti lotrenii sa plateasca vama sfintei manastiri, pentru ca acel om care nu va plati vama sfintei mânastiri si cât asta ceea ce se cuvine, pe un asemenea om astfel sa stie ca-l voi pune în teapa la vad” (Documenta Rumaniae Historica, B, Tara Româneasca, vol II, Bucuresti 1966, doc nr.30).
Cu toate restrictiile, schimburile comerciale cu Transilvania se dezvolta continuu. Astfel, în anul 1549, un negustor din Brasov vinde la Brezoi o partida de marfuri, dusa într-un singur transport, în valoare de 1000 aspri. Condica de socoteli a localitatii Brasov a înregistrat numele Brezoiului, care este astfel mentionat pentru prima data într-un document scris (Radu Manolescu – Comertul Tarii Românesti si Moldovei cu Brasovul, sec. XIV-XVI, Bucuresti, editura stiintifica 1965).
Numele localitatii Brezoi se întâlneste si într-un hrisov din 4 dec. 1575 prin care se întareste dreptul de proprietate pentru „…Calin, Badea, Calinel si fiii lor din satul Calinesti…care au cumparat ocina si cu muntele si din apa Lotrului cu pesti sa-i aiba cu Brezoii si înca sunt cumparate din zilele lui Radu-Voievod Calugarul).
Un alt document din vremea lui Mihai Viteazu ne da importante detalii despre localitatea Brezoi. Este vorba de hrisovul din 14 iunie 1597 dat „lui Selvestru calugar de la Brezoi…care a daruit Doabra…manastirii ce se cheama Cozia”.
Pentru secolul al XVI-lea exista informatii privind existenta si exploatarea aurului în Muntii Lotrului, mai întâi adunat din apa Lotrului prin spalare, iar mai târziu prin deschiderea exploatarii miniere din punctul Valea lui Stan.
Dupa construirea Mânastirii Cozia, ctitorita de Mircea cel Batrân, multa vreme între lotreni si calugarii de la Cozia au existat relatii pasnice de buna vecinatate. Au fost si perioade când lotrenii si calugarii de la Cozia s-au certat din cauza lacomiei calugarilor, care au intentionat sa rapeasca lotrenilor mosia si libertatea transformându-i în serbi si iobagi.
Un moment important din viata locuitorilor din Brezoi si a celorlalte sate de pe Valea Lotrului si a Oltului îl constituie construirea soselei „Via Carolina” de pe Valea Oltului de catre austrieci prin anii 1718-1721, când Oltenia s-a aflat sub stapânirea Austriei. Prin construirea acestei artere de comunicatie, care urma in general vechiul traseu al soselei lui Traian, Valea Lotrului a fost scoasa de izolarea economica în care traise multe veacuri si a intrat în circuitul economic al tarii. Tot în aceasta perioada, la Gura Lotrului s-au construit case mari, respectiv un conac, de catre un domnitor austriac pe nume Schwantr-Nester.
Dupa ce a încetat stapânirea austriaca în Oltenia, soseaua de pe Valea Oltului, nemaifiind îngrijita, a devenit impracticabila, iar Brezoiul, Golotrenii si celelalte sate de pe Valea Lotrului au intrat din nou într-o stare de izolare economica ce a tinut pâna la pacea de la Adrianopole din 1829 când soseaua de pe Olt a fost refacuta. Acum este semnalata aici aparitia primelor joagare pentru exploatarea lemnului. Prima mentiune documentara de existenta a unui joagar în Brezoi este facuta de diaconul Socol într-un zapis din 1819. Alte joagare apar dupa 1830: unul la Gura Lotrului construit de Ioan Bratovescu, altul la pârâul joagarului, înca unul la Lunca Ganei, doua la Gura Pascoaia etc.
Tot în aceasta perioada (1830-1838) apare si prima scoala în Brezoi. Învatamântul s-a dezvoltat în continuare în functie de activitatea economica a localitatii.
În 1864, Brezoiul devine comuna.
Numarul joagarelor a crescut foarte mult la sfârsitul secolului al XIX-lea ducând la aparitia unei mari întreprinderi forestiere si aparitia unor societati, ca: Societatea „Lotru” cu capital în cea mai mare parte strain, Societatea „Oltul”, înfiintata în 1913. Încetul cu încetul aceste societati au ajuns sa cumpere jumatate din vatra Brezoiului construind instalatii forestiere si stabilind depozite de materiale. Pentru a pune capat concurentei aprige pe care si-o faceau reciproc ambele societati, acestea s-au unit în anul 1921 într-o întreprindere noua „Carpatina”.
În timpul razboiului de independenta din 1877 la Brezoi, se construiesc, sub îndrumarea inginerului Nedeleanu, pontoanele podului de peste Dunare, necesare trecerii armatei române. Acestea au fost transportate prin plutire de la Brezoi. Marele Stat Major al armatei române a multumit oficial celor ce au contribuit la aceste lucrari, recunoscându-se straduinta lucratorilor de la Brezoi pentru a le construi cât mai repede. Oamenii au contribuit si cu sume importante pentru înzestrarea armatei române. Cea mai mare contributie au avut-o locuitorii Brezoiului mobilizati, care au participat direct la campanie, trei dintre acestia, Andrei Vasile, Nicolae Tufis si Gheorghe Beleuja, murind pe câmpul de lupta.

În secolul al XIX-lea Brezoiul era un sat de mosneni care traiau în obste. Conducerea obstei avea dreptul de judecata.
Administrativ, Brezoiul apartine de plaiul Lovistea pâna in secolul al XIX-lea. Plaiesii din Brezoi aveau în paza muntii de la nord de Lotru.
Evenimentele politice si sociale ce au avut loc la nivel national în secolul al XX-lea au afectat si viata brezoienilor.
În anul 1900 se construieste spitalul actual, începe exploatarea micii si a feldspatului pe Valea Lotrului, iar în anul 1904 se înfiinteaza Scoala cu clasele I-IV Nr.1, ca scoala privata.
În anul 1908, la Brezoi este fixata resedinta plasii „Muntele” si se înfiinteaza judecatoria Brezoi, apare o sectie si in post de jandarmi, iar în anul 1914 functioneaza un suboficiu al Casei Asigurarilor Centrale.
În timpul primului razboi mondial, 1916-1918, localitatea Brezoi a fost sub ocupatia trupelor straine, aici existând un lagar de prizonieri iar locuitorii Brezoiului fiind supusi uneori unor tratamente inumane.
Greva generala din România din anul 1920 a afectat si Brezoiul. Au loc puternice framântari pentru satisfacerea unor revendicari economice si politice.
În anul 1922, în prezenta autoritatilor locale în frunte cu primarul Ion Bardasu, a fost asezata piatra de fundament a monumentului „Eroilor de la Olt”, o adevarata cronica a neamului românesc, sapata în piatra si marmura.
Societatea culturala „Unirea” din Brezoi a fost înfiintata în anul 1922, iar Societatea „Carpatina” construieste în anul 1924 actuala cladire a Scolii cu clasele I-IV Nr.1. Pe Lotru se instaleaza în 1925 o turbina de 232 CP pentru alimentarea fabricii cu energie electrica. De mentionat ca între anii 1924-1956 a functionat la Brezoi Judecatoria Rurala.
În anul 1938 Brezoiul trece din punct de vedere administrativ de judetul Vâlcea, plaiul Cozia, principala ocupatie a locuitorilor fiind cresterea animalelor.

În timpul celui de-al doilea razboi mondial locuitorii Brezoiului, cu posibilitatile mici pe care le aveau au dat pentru soldatii de pe front, peste 1000 kg de alimente si îmbracaminte. Multi brezoieni au participat la luptele date pentru apararea patriei, 37 dintre ei cazând la datorie pe câmpul de lupta. Numele acestora a fost daltuit în marmura pe monumentul destinat „Eroilor de la Olt”.
În perioada comunista, datorita marilor lucrari la hidrocentralele de pe Lotru, asezarile umane de pe Valea Lotrului au cunoscut o dezvoltare mai mare prin accesul la marile cai de comunicatie prin modernizarea soselei care leaga Valea Oltului de bazinul Petrosani. Pentru perioada de dupa al doilea razboi mondial amintim urmatoarele evenimente”:
– prin Legea nr. 119/11 iunie 1948, mijloacele de productie ale societatilor „Carpatina” si „Vasilatu” au fost nationalizate;
– 1948-1949 s-a construit o cale ferata cu ecartament îngust (760 mm) Brezoi- Voineasa, renuntându-se la plutaritul bustenilor pe Lotru si Olt.
– 1951 septembrie, se face radioficarea Brezoiului;
– 1952 – s-a înfiintat Sectorul de Transport având 14 masini de capacitate de 5 tone;
– 1952 – s-a dat în folosinta Casa de cultura cu sprijinul Sindicatului UFET;
– 1956 – a fost înfiintat la Brezoi, Liceul Teoretic cu sectie de seral, iar din anul 1960 si o sectie de zi;
– 1968 – Brezoiul a fost racordat la sistemul energetic national;
– 1968 – Brezoiul este declarat oras;
– 1969 – soseaua Brezoi-Voineasa a fost asfaltata si se renunta la transportul bustenilor pe calea ferata trecându-se la transportul cu autocamioane si tractoare (se desfiinteaza calea ferata îngusta Brezoi-Voineasa);
– 1972 – se construieste brutaria de catre Cooperativa de Consum Brezoi si Posta;
– 1974 – se construieste Cresa de copii ce a intrat în activitate în 1978; a fost construita cladirea actualei sectii de pediatrie a spitalului;
– 1977 – construirea masiva de locuinte a dus la aparitia unui cartier de 270 apartamente iar în anul 1982 la 747 apartamente.
– 1986 – 25 octombrie intra în functiune hidrocentrala de la Gura Lotrului;
– 1987 – inlocuirea centralei telefonice manuale cu centrala telefonica automata (Pentaconta);
– 1995-1999 – se construieste o noua cladire pentru primarie, circumscriptia fiscala si trezorerie;
– 1996 – 1 noiembrie, se reînfiinteaza Judecatoria Brezoi;
– 1996 – se înfiinteaza Fundatia pentru Dezvoltare Comunitara Locala Brezoi;
– 2004 – se instaleaza Centrala telefonica digitala Alcatel (iar in 2006, sistemele de acces internet de banda larga);
– 2004 – constructia Centrului de zi pentru copiii aflati in dificultate;
– 2006 – 2007 – se construieste Sala de sport;
– 2007 – se construieste noul sediu al Politiei Brezoi.

Sursa:http://www.primariabrezoi.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11&Itemid=16

Asezare Geografica

Oraşul  Berbesti este asezat in  judeţul Vâlcea, având o poziţie central – vestică, la distanţă aproximativ egală de municipiile Rm. Vâlcea ( 78km ), Tg. Jiu ( 72km ) , Craiova (88 km )  şi Drăgăşani (73  km).

Este aşezat pe cursul inferior al râului Tărâia, primul afluent mai mare al Olteţului pe partea stângă , la ieşirea din Subcarpaţii Olteniei . Paralela de 45⁰ latitudine nordică marchează hotarul în partea de nord cu satul Turceşti , comuna Mateeşti – Vâlcea, în timp ce meridianul de 24⁰  longitudine estică trece pe hotarul de est al localităţii.

Cele mai apropiate oraşe faţă de oraşul Berbeşti sunt:

– la nord, oraşul Horezu  ( Vâlcea ) -33 km;

– la sud, nou-înfiinţatul oraş Bălcesti(Vâlcea) – 45km;

– la est, nou-înfiinţatul oraş Băbeni (Vâlcea ) – 38km;

– la vest, oraşul Tg. Cărbuneşti  ( Gorj ) – 50 km.

Localitatea Berbesti a fost , din vechime, răscruce de drumuri ale transhumanţei, are târg săptămânal din secolul al XVIII – lea ( 1 765 ), iar dealurile care o mărginesc în vest şi est au fost acoperite cu păduri uriaşe până aproape de malurile Tărâii.

Oraşul este străbătut, de la nord la sud, de DJ 605A , Milostea – Balş, pe o lungime de 9km, iar de la est la vest, are o lăţime de 6 km , cu următorii vecini:

– la nord, comuna Mateeşti, Judeţul Vâlcea ;

– la sud, comuna Sineşti, Jdeţul Vâlcea;

– la est , comunele Copăceni şi Roşiile, Judeţul Vâlcea;

– la vest, comuna Alunu, Judeţul Vâlcea;

In componenţa  oraşului intră următoarele sate:

– Roşioara, la extremitatea nordică;

– Berbeşti, în continuarea satului Roşioara, spre sud;

– Valea Mare, la est de Roşioara, spre Copăceni;

– Dămţeni, la est de Berbeşti, tot spre Copăceni;

– Dealul – Aluniş, unde se află şi centrul administrativ al comunei precum şi cartierul de blocuri cu 1192 de locuinţe;

– Tg. Gânguleşti, la extremitatea sudică.

Suprafaţa oraşului  este de 54,33 km² , suprafaţă care este formată din :

– 128 ha teren intravilan, 2683 ha teren agricol si 1114 ha teren forestier.

Sursa: http://www.berbesti-valcea.ro/berbesti.html

Istoric

Ca așezare, faptul că a fost locuită din cele mai vechi timpuri, reiese din descoperirea unor elemente arheologice de mare valoare istorică pentru această parte a lumii, numită România. Săpăturile arheologice efectuate pe dealurile ce înconjoară localitatea au scos la iveală ciocane de piatră și topoare de bronz.

De mult timp se știa de existența aurului negru – lignitul. Este cel mai bun din punct de vedere calitativ din toată Oltenia. De mult timp se știa de această bogăție care-și arăta spinarea neagră pe coastele din jur, iar oamenii locului l-au folosit din totdeauna pentru nevoile gospodăriei. Exploatare lui industrială a început să se facă prin anii 1970, sub forma de cariere la suprafață. Că a fost bună sau nu hotărârea, este o altă discuție.

Însă concret datorită acestei exploatări, comuna s-a dezvoltat mult din punct de vedere social devenind ușor un centru urban, a fost legată de restul țării cu cale ferată, șoselele au fost amenajate prin modernizare și asfaltare, au apărut noi legături rutiere asfaltate cu localitățile din jur, s-a dezvoltat în această parte a județului un grup școlar important tehnic cu școală profesională și liceu.

Exploatarea lignitului a afectat mediul înconjurător prin apariția unor halde de steril și alunecări de teren care au afectat multe locuințe, terenuri agricole și drumuri de acces, afectând grav și ecosistemul.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Orașul Bălcești se află așezat la limita sudică a județului Vâlcea pe partea dreaptă a râului Olteț, România.
Comună până în anul 2002, în esență un vechi târgușor bine dezvoltat social și economic dealungul timpului, favorizată și de așezarea sa la răscrucea drumurilor ancestrale ce leagă Craiova (44km) de Râmnicu Vâlcea (86 km), Horezu (80 km) de Drăgășani (52 km), este prin Legea nr. 353 din 6 iunie 2002 declarată oraș. Se compune din localitățile: Benești, Gorunești, Chirculești, Ulicioiu, Irimești, Otetelișu, Preoțești și Poieni, foste sate, astăzi cartiere cuprinse în administrarea noului oraș. Se specifică faptul că satele Gorunești, Irimești și Otetelișu până pe la începutul anului 1970 au fost comune, însă dezvoltarea fostei comune Bălcești, a făcut ca acestea să se unească cu aceasta.

Sursa: http://www.carteaprimariilor.ro/primarii/valcea/primaria-orasului-balcesti.html

Istoric

Se remarcă faptul că Benești era cunoscut de foarte mult timp ca locul unde în anul 1750, dascălul grec Hristodor înființează o școală sătească. Aceast locaș de învățătură, în anul 1838 se transforma în școală preparandă care pregătea primii învățători rurali pentru satele plasei Oltețu.

În pridvorul acestei școli din Benești poposea la 2 martie 1821 revoluționarul Tudor Vladimirescu în drumul său cu pandurii, ai căror comandant era, către București.

Benești este și locul care a dat umanității pe cărturarul Petrache Poenaru, cel care în anul 1827 obținea la Paris brevetul pentru condei portăreț fără sfârșit, stiloul de astăzi. Însă, Petrache Poenaru, omul de taină a lui Tudor Vladimirescu este cel care concepe steagul național, steag ce a fost purtat pentru prima dată de pandurii marelui revoluționar. Este de asemeni editorul primului ziar românesc „Foaie de propagandă” pentru armata de panduri a lui Tudor Vladimirescu. Este organizatorul învățământului național românesc, fondatorul colegiilor naționale din București și Craiova, membru al Academiei Române din anul 1870.

Numele satului Otetelișu, vine de la numele dat de familia boierilor Otetelișeni, sprijinitoare a acțiunilor revoluționarului Tudor Vladimirescu.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Statiunea Baile Olanesti este una dintre putinele localitati din tara care intruneste in chip armonios doi factori naturali de cura: factorul climatic si topoclimatic local, si factorul hidromineral constituit din apele minerale. Calitatile de exceptie ale izvoarelor fac ca statiunea Baile Olanesti sa se numere printre primele cinci statiuni balneare din Romania ca numar de turisti veniti la tratament si pe primul loc in ceea ce priveste numarul de izvoare, debitul total zilnic al acestora, ca si varietatea compozitiei si a concentratiei apelor minerale. In statiune se gasesc peste 35 surse hidrominerale, atat ca izvoare naturale, cat si ca rezultat al unor lucrari de foraje si miniere (puturi si galerii), din care 13 izvoare minerale sunt captate pentru cura interna, iar trei izvoare si patru sonde cu ape minerale sulfuroase, hipertone sunt folosite pentru cura externa (balneatie).).

In anul 1873 la indemnul dr. Carol Davila au fost trimise mostre ale apelor minerale de la Olanesti la Expozitia Internationala de la Viena, unde a obtinut medalia de aur. Primele studii chimice asupra apelor minerale de la Olanesti au fost efectuate in anii 1829 -1830 de catre dr. Karl Friedrich Siller, ceea ce a determinat cresterea numarului de beneficiari ai tratamentului de aici. In anul 1868 dr. Carol Davila l-a indemnat pe chimistul Bernath londway sa execute studiul chimic al apelor minerale din Olanesti. Renumitul chimist a evidentiat 40 de izvoare minerale si a analizat un numar de 23 de surse hidrominerale distribuite in 4 zone: Valea Olanesti, Valea Tisei, Valea Buduroiu si Valea Ripuroasa.

In 1910 dr. Ion Puturianu a grupat izvoarele minerale in mai multe categorii dupa compozitia chimica si actiunea lor asupra organismului:

• 14 izvoare iodurate
• 6 izvoare sulfurate si clorurat sodice
• 4 izvoare cu ape diuretice
• 1 izvor bicarbonat, cu emanatii abundente de gaze
• 2 izvoare purgative
• 2 izvoare feruginoase
• 2 izvoare avand compozitie mixta.

In anii 1920-1922 hidrogeologul dr. Knetl de la firma “Rumpel” din Viena in urma studiilor efectuate la Baile Olanesti, a ajuns la concluzia ca debitul si temperatura apelor minerale raman constante sau variaza foarte putin. Au fost cercetate 30 de surse hidrominerale situate pe Valea Olanesti ( izvoare minerale nr: 1, 2, 3, 4, 5, 19, 20, 24, 30) pe Valea Tisei (izvoare minerale nr: 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18). Odata terminata captarea, sursele hidrominerale au fost supuse investigatiilor fizice si chimice de catre dr. Krizon din Praga, chimistii Meta si Schwartz de la Institutul Geologic, dr. V. Bianu, dr. C. Mihailescu, dr. L.Alexiu, dr.P.Petrescu.

In urma analizelor, in 1926 izvoarele minerale din Olanesti dupa concentratie au fost clasificate in 3 grupe:

• ape hipotone (izvoarele minerale nr: 24,12,11,14,10,6)
• ape izotone (izvoare minerale nr: 5,7,30)
• ape foarte usor hipertone ( izvoare minerale nr: 19,3,20).

Istoric

Orașul este relativ nou, aici neaflându-se terme romane sau altceva care să ducă la concluzia că este o așezare veche (nu același lucru se poate spune de localitatea acum componentă, Olănești – sat). Se află așezat pe valea Olanestiului (cunoscută mai mult sub denumirea de râul Olănești) afluent al Oltului, înconjurat de munții Gerea, Folea și Căprăreața din Carpatii Meridionali ale căror înalțimi se pierd în dealuri împădurite. Aceasta face ca iernile să fie blânde și verile răcoroase.

Vechimea orașului se indentifică cu existența descoperii izvoarelor. Apele minerale de la Olănești sunt menționate prima dată într-un hrisov din 1760 și sunt numite ape tămăduitoare, acestea aflându-se pe moșia clucerului Toma Olănescu care construiește primele camere de băi. De aici și numele de Băile Olănești.

Conducătorul revoluției din 1821, Tudor Vladimirescu se retragea aici, pe moșia Olăneștilor, cu un grup de boieri fideli și astfel s-a răspândit vestea efectului tămăduitor al apelor miraculoase în Tra Romaneasca.

Primele analize ale apelor s-a făcut pe la 1830, punându-se în evidență prezența iodului.

În 1868 dr. Carol Davila împreună cu un chimist, Bernath Lonway, fac analiza chimică a apelor, evidențiind 40 de izvoare. Se ridică primele stabilimente de tratament.

Anul 1873 se poate socoti anul apariției stațiunii, deoarece în acest an apele locului duse la diferite expoziții ale Europei, revin cu medalii de aur (Expoziția Internațională de la Viena), astfel că așezare intră în atenția lumii, fiind comparată cu tratamentele de la Baden-Baden, Karlovy-Vary și Aix de Bains.

Însă anul 1895 va aduce stațiunii uitarea pentru aproape 30 de ani. În acest an fatidic, o rupere de nori provoacă mari torente de apă care astupă izvoarele. Acestea vor fi regăsite și destupate după primul razboi mondial, recaptate, iar stațiunii i se dă o nouă viață. S-au făcut noi amenajeri hoteliere, s-au amenajat izvoarele și s-a construit un pavilion de băi minerale cu apă sulfuroasă, s-au făcut analizarea izvoarelor noi descoperite, cel mai important și totodată renumit izvorul nr.24 (descoperit prin anii 1950). Se spune că stațiunea are treizeci de “vene” ale sale care sunt rațiunea existenței sale.

Aceste izvoare binefăcătoare au dus la construcția în anii 1950a unei baze de tratament pentru ocupanții sovietici și nomenclatura comunistă, cunoscută ca “Vila 1 Mai”. Ulterior, după 1970din nu se știe ce rațiuni s-au admis și alți turiști, totuși destul de selecționați, familii de activiști comuniști în general. Intrarea a fost păzită de trupele de securitate până la 1989. După 1989 a fost dată M.Ap.N.-lui un timp, după care a devenit secție a spitalului „Elias” din Bucuresti.

Tot în aceasta zonă a fost construită una din vilele destinate Ceausestilor, terminată în vara anul 1989, astăzi vilă de protocol.

Un mare necaz s-a abătut asupra orașului în vara anului 1969, când o rupere de nori pe versant a dus la formarea unui torent care nu numai că a îngropat o serie de izvoare, dar a făcut și victime omenești (șase turiști).

Dar omul a biruit în final prin dorința sa pentru mai bine, pentru mai frumos. Izvoarele au fost dezgropate și reamenajate, s-a mărit baza de tratament prin construcția unui mare complex hotelier cu bază de tratament, „Parângul”, care a putut asigura cazarea unui mare număr de turiști. Au urmat construcția și a altor hoteluri; chiar și în momentul de față sunt în construcție noi locații.

Din cele relatate mai sus reiese că activitatea de bază a orașului este turismul, activitate care este și a localității componente Olanesti sat. Mai se remarcă ca activități ale locuitorilor pomicultura și creșterea animalelor, mai ales în localitatea componentă Cheia.

Sursa: http://www.primariabaileolanesti.ro/primarie.php?s=1&m=1v

Asezare Geografica

Orasul Baile Govora se afla situat in nord-estul judetului Valcea, la 20 km distanta de resedinta judetului, Ramnicu Valcea. Numele sau (Govora) provine din dialectul traco-dac si se traduce prin adancitura, vale cu multe izvoare. La statiune se poate ajunge folosind DN Ramnicu Valcea – Horezu – Targu Jiu. Coordonatele geografice ale statiunii sunt: 45°4′48″N, 24°10′47″E.

Relief
Orasul-statiune Baile Govora face parte din orasele situate in lantul Subcarpaticilor Getici. Alte orase situate in acest lant de podisuri sunt Campulung, Curtea de Arges, Ramnicu Valcea, Calimanesti, Baile Olanesti, Horezu, Bumbesti-Jiu, ticleni, Targu Carbunesti, Ocnele Mari, Novaci, Targu Jiu.

Clima
Orasul se afla in zona unul climat temperat continental de dealuri.
– See more at: http://www.besttourism.ro/ghid-europa-romania-baile_govora.html#sthash.vdRxuVSv.dpuf

Sursa: http://www.besttourism.ro/ghid-europa-romania-baile_govora.html

Istoric

Băile Govora se dezvoltă târziu ca localitate urbană și stațiune balneară. În anul 1876, țăranul Gheorghe Ciurea sapă un puțși constată că iese apă care arde (denumire a petrolului greu, cunoscut și sub numele de păcură). De asemeni iese și apă sărată, aceasta neputând fi folosită ca apă de băut.

Sondajele ulterioare după petrol, scot la suprafață apă sărată, iodurată și nămol sapropelic, pe care medicul militar Zorileanu o recomandă pentru tratamente reumatismale.

Se începe exploatarea izvoarelor în anul 1879, tratamentul făcându-se un timp în copăi (căzi de baie din lemn) amenajate la mănăstirea Govora în chilii, mănăstire ce se află la circa 6 Km de locul acestora. Apa de la aceste izvoare era dusă cu sacalele( niște butoaie mari puse în care trase de animale) la mănăstire.

Primul stabiliment pentru tratament balnear ia ființă în anul 1887 și avea 29 de cabine pentru băi calde.

Inaugurarea oficială a stațiunii are loc în anul 1910 odată cu darea în exploatare a hotelului Palace, care are particularitatea constructivă ca fiecare cameră să aibă cel puțin o oră soare pe zi. Se spunea că la Govora se închiria soarele cu ora. Tot atunci se dă în exploatare o bază de tratament cu căzi de baie din fontă, centrala termică pentru încălzirea apei și iarna pentru căldură.

Ulterior, paralel cu dezvoltarea stațiunii se construiesc alte hoteluri și pensiuni, se dezvoltă ca localitate, devenind după anii 1950 oraș.

Sursa: Wikipedia

Asezare Geografica

Geografic, orasul Babeni este incadrat in zona subcarpatilor Getici in partea de nord-est a acestora. Orasul Babeni este situat in zona centrala a judetului Valcea, la 18km sud de municipiul Rm. Valcea, la incrucisarea drumurilor care leaga municipiul Rm. Valcea cu municipiul Dragasani, cu orasul Horezu si cu localitatile Nicolae Balcescu si Ladesti. Este situat pe D.N. 64 intre km 93+500 si km 101+50 iar pe D.J.646 intre km. 0 si km. 6.

Vecinatati: La nord comuna Mihaesti, la nord-vest comuna Francesti, la vest comuna Popesti, la sud- vest comuna Sirineasa, la sud comuna Ionesti iar la est comuna Galicea.

Oraşul Băbeni este alcătuit din 7 cartiere componente: Băbeni, Bonciu, Capul Dealului, Pădureţu, Romani, Tătărani, Valea Mare.

Relieful este unul deluros, campia fiind prezenta in partea de sud, de-a lungul cursurilor Oltului si Bistritei, in nord-vest ridicandu-se dealuri aflate in cadrul platformei Oltetului, cu inaltimi pana la 297 m.

Reteaua hidrografica este constituita din raurile Olt, Bistrita si Luncavat, paraiele Morilor, Ranga si Stancalau.

In padurile Dejului, Coasta Tirului, Valea Imparatului si zavoaiele Boboaca si Macaneata predomina esentele de stejar, carpen, fag, pluta,rasinoase etc.

Fauna este bine reprezentata de animale precum cervidele, vulpea, iepurele si o mare varietate de pasari: rate salbatice, egrete, berze; fauna acvatica: carasul, crapul, salaul, cleanul, bibanul, stiuca.

Istoric

Numele localitatii Babeni provine de la familia Babeanu, care a avut o intensa mosie pe valea Bistritei, mosie donate ulterior Manastirii Bistrita, chiar de catre un membru al familiei amintite.

Localitatea Babeni este atestata documentar la 16 martie 1491, cand Banul Barbu al Craiovei doneaza satul Babeni Manastirii Bistrita.

Arhivele pamantului atesta ca satul Paduretu dateaza din anii 68-69 e.n. asa cum ne adeveresc monezile – dinarii de argint romanici din imperiul roman Galba, insirandu-se pana in anul 218 in timpul imperiului Elagabal, Severus. Chiar si documentul de arhiva din anul 1491 atesta ca erau aici locuitorii acestei comune.

Prin comuna trece drumul roman ce coboara pe sub coasta ce merge intretaidu-se mereu cu calea ferata, prin punctele din comuna Babeni; satul Valea-Mare, Raioasa, Lunca Garii, C.F.R. Babeni, iese din comuna spre Magura, taie paraul Govora, satul Stuparei si intra in satul Stolniceni – Castrul Buridava – unde exista o puternica asezare romana (Râurenii de azi).

Satul Babeni-Ungureni dateaza din anul 1760, cand „ungurenii” au venit aici de la Jina, in timpul imparatesei Austro-Ungariei, Maria Tereza; acestia au fugit, trecand muntii, deoarece nu se impacau cu birurile la care erau supusi de catre imparateasa.

Intr-un document din anul 1502,voievodul Radu cel Mare mentioneaza viata locuitorilor din Babeni si venirea familiilor Lilea,Oprea si Nicula. De mentionat ca familia Lilea s-a asezat pentru prima data in satul Paduretu.

Sursa: http://www.orasulbabeni.ro/informatii-babeni/istoricul-localitatii.html

Asezare Geografica

Sub aspect geomorfologic, teritoriul localității se situează în marea unitate a Podișului Getic, subdiviziunea Valea Oltului. Terasele Oltului pot fi observate cu ușurință: prima terasă este dominată de clădirea primăriei unde se află și partea centrală a localității;a doua terasă având ca punct de reper clădirea maternitații; și a treia terasă dominată de clădirea „Institutului de Cercetări Viticole” cu plantațiile de viță de vie aferente. Altitudinile cresc de la est la vest: la nivelul Oltului altitudinea este de circa 135 m, în zona luncii de 145 m ( la stadion ), în zona centrală de circa 160 m, pentru ca în vârful Dealului Viilor să atingă 308 m.

Vegetația teritoriului face parte din formațiunea floristică de silvostepă, vegetația ierboasă fiind în cea mai mare parte artificializată prin culturile agricole. Pe lunca Oltului a existat o vegetație tipică: păduri de plută, arin, răchită, care au fost defrișate făcând loc culturilor agricole.

Municipiul are în componența sa și următoarele localități: Capu Dealului, Zlătărei, Zărneni și Valea Caselor.

Teritoriul municipiului este străbătut de două cursuri de apă: râul Olt în partea de est și pârâul Peșceana la sud. Apa subterană este cantonată în două straturi, unul la adâncime de 5-8 metri, provenit din precipitații, și altul în luncă, la 2-3 metri de la suprafața terenului, alimentat de râul Olt care este amenajat hidroenergetic complet.

Pe cursul râului Olt a fost amenajat lacul de acumulare Drăgășani ( 828ha în suprafață, 48 milioane mc apă în volum ).

Climă

Municipiul Drăgășani se află situat într-o zonă cu climat temperat, pe un culoar marcat de slabe influențe mediteraneene în partea de sud și de o slabă influnță continentală în partea de nord. Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) variază între 21,5 °C și 22 °C. Nuanța temperată a climatului zonei este bine conturată, cu veri calde, toride și cu ierni geroase. Temperatura medie a lunii celei mai reci variază între -2 °C (ianuarie) și -2,3 °C (februarie). În data de 17 august 1952 s-a înregistrat temperatura maximă ( 41,3 °C), iar în data de 24 ianuarie 1942 a fost temperatura minimă ( -33,5 °C). Conform statisticilor precipitațiilor anuale, zonei îi este caracteristică o singură perioadă secetoasă în vară, iar în restul anului precipitațiile sunt excedentare ( 578 mm anual ). Vânturile predominante sunt cele din nord (14,8%), din nord-est (10,8%), din sud-vest (8,6%), din est (8,5%) și din nord-vest (8,2%) Frecvența medie anuală a calmului este mare (35%)

Sursa: Wikipedia

Isttoric

Cea dintâi atestare a localităţii apare în actul oficial din 7 iunie 1535, prin care domnul Vlad Voievod dă jupânului Fârtat Pârcălabul o moşie în Drăgăşani, deşi viaţa pe teritoriul actual al oraşului a cunoscut o organizare încă din paleolitic şi neolitic.
De Drăgăşani ca târg, se poate vorbi ca existând, la finele secolului al XVIII-lea. Von Bauer, înregistrând în 1772 în memoriile sale localitatea ca un centru evoluat în care veneau sau poposeau temporar marii boieri, aminitind de o casă episcopală, o curte boierească, o biserică, vii, un târg şi o trecere peste Olt. Duhul revoluţiei de la 1821 a cuprins întreaga Oltenie, în zona Drăgăşanilor, pandurii lui Tudor alături de eterişti opunând rezistenţă trupelor otomane. Ca omagiu al acestor evenimente s-au ridicat bustul lui Tudor Vladimirescu în parcul central, precum şi un monument dedicat eteriştilor în cimitirul oraşului, iar poetul Grigore Alexandrescu scrie cunoscuta poezie ” Mormintele la Drăgăşani”.
Modestul oraş Drăgăşani, a fost implicat în revoluţia de la 1848 şi în răscoala de la 1907. La evenimentele din august 1944 a fost implicată şi Şcoala de Subofiţeri Jandarmi Drăgăşani.

Până în anul 1968, Drăgăşaniul a fost reşedinţa raionului Drăgăşani, din regiunea Argeş, după reorganizarea teritorială făcând parte din judeţul Vâlcea. Anul 1995 are o semnificaţie aparte, intrucât la implinirea a 460 de ani de la atestare prin documente oficiale a localităţii, s-a dobândit statutul de municipiu.
Vorbind despre vechimea viilor şi faima vinurilor de Drăgăşani, acesta nu odată a stat pe masa celor mai luminoase figuri ale trecutului, nobilimea dacă, generalii oştirilor romane, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, celor mai temuţi haiducii şi pandurilor lui Tudor. Pe plan internaţional cercetătorii Staţiunii de Cercetări Viticole Drăgăşani au participat cu lucrări ştiinţifice la congrese, simpozioane,colocvii,etc., iar cu struguri şi vinuri la concursuri internaţionale organizate la Ljubliana, Sofia, Tbilisi, Bratislava, Montpellier, Bucureşti, Budapesta fiind distinse cu medalii de aur vinurile de Sauvignon, Tămâioasă Românească, Cabernet Sauvignon.
Invătământul în Drăgăşani are bogate tradiţii, existând incă înainte de 1800 pe lângă biserică, o şcoală de alfabetizare, dar şi şcoala de zugravi Gîrdeşti. În secolul al XIX-lea au funcţionat: şcoala grecească , şcoala Zlatărei, şcoala mixtă nr.1, şcoala de fete, şcoala de băieţi, şcoala Bârsanu, şcoala ” Fraţii Nuculescu”. În anul 1901 s-a înfiinţat Şcoala Profesională de Fete Laura Simulescu, urmând în anul 1908 Şcoala de arte şi meserii Drăgăşani, iar în anul 1912 Şcoala urbană de Fete denumită ulterior Şcoala de fete Getta , şcoală care în prezent poartă numele eroului neamului românesc Tudor Vladimirescu. În anul 1918 s-a înfiinţat ” Gimnaziul Unirea ” , transformat ulterior în liceu, iar actualmente funcţionând sub denumirea de Grup Şcolar agrico I.C.Brătianu. În prezent funcţionează în municipiul Drăgăşani şase şcolii generale şi două licee.

În Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul României sunt menţionate: Biserica Târgul Drăgăşani, actualmente catredrala din localitate, Biserica Sf.Ilie, Biserica Adormirea Maicii Domnului- Capul Dealului, Biserica Sf.Nicolae – Gîrdeşti, ruinele castrului roman Russidava sau cetatea “Domnului de Rouă”- Momoteşti.

Biblioteca publică a luat fiinţă în anul 1840.

Muzeul Viei şi Vinului s-a amenajat în anul 1974, organizarea colecţiei muzeistice f iind începută din anul 1952 de preot D.Bălaşa şi Alexandru Liţă.

Nume de rezonanţă ale trecutului şi prezentului cultural sunt : Gheorghe M.Bălăşoiu- rapsod popular, Mihai Bărăgan -poet, Fira Gheorghe- folclorist, Gib Mihăescu- scriitor de mare notorietate, prof. Olimpiu Orza -artist plastic, prof. Constantin Ceauşu -virtuos interpret instrumentist , prof. Brînaru Marin, preot D.Bălaşa – coordonator al primei monografii a oraşului, dr.ing. I.Condei- cercetător ştiinţific, T.Barbu – epigramist.

Fii ai Drăgăşaniului care au marcat viaţa politică actuală : prof. univ. , guvernator B.N.R., fost Prim-Ministru Mugur Constantin Isărescu, prof.univ. senator Radu Vasile, fost Prim-Ministru.

Sursa: http://www.primariadragasani.ro/istoric-municipiul-dragasani/