Muntii Almajului

1. Asezare, intindere, limite si acces

Munţii Almăjului sunt situaţi în partea de sud-vest a României, întinzându-se pe teritoriul judeţelor Caraş-Severin şi Mehedinţi. Fac parte din grupa Munţilor Banatului (Carpaţii Occidentali), fiind delimitaţi de Defileul Dunării (în sud – sectorul Orşova-Sicheviţa), Culoarul Liubcova-Şopotu Nou (în vest – care îi separă de Munţii Locvei), Depresiunea Almăjului (nord-vest), Depresiunea Mehadica (nord-est), Culoarul Cerna şi Depresiunea Orşovei (în est).

Munţii Almăjului sunt relativ uşor accesibili turiştilor. Principalele puncte de plecare le reprezintă localităţile Orşova, Mehadia, Bozovici şi Berzasca. La acestea, se poate ajunge cu automobilul sau autocarul, pe şosele asfaltate, din oricare parte a ţării. La Orşova şi Mehadia se poate ajunge şi cu trenul, dar şi cu vaporul sau cu ambarcaţiuni personale, pe Dunăre, în cazul Orşovei.

 2. Geologia si relieful

Structura geologică a Munţilor Almăjului este rezultatul orogenezei alpine, evoluţia sa fiind strâns legată de cea a autohtonului danubian.

În Precambrian, formaţiunile ce compun astăzi Autohtonul danubian (Munţii Almăjului) funcţiona ca zonă de geosinclinal, suportând cicluri tectono-magmatice. Ulterior, imensele depozite sedimentare şi magmatogene acumulate au fost supuse metamorfismului regional, rezultând şisturi cristaline. Concomitent, procesele magmatice au determinat punerea în loc a granitoidelor (Sicheviţa).

Sfârşitul Paleozoicului corespunde cu exondarea generală a regiunii.

În Mezozoic (Jurasic), pe direcţia nord-sud iau naştere o serie de fose, care au suportat acumulari sedimentare. Una dintre acestea constituie astăzi zona Sviniţa-Svinecea Mare, iar acumulările unei alte fose, au fost dislocate şi transportate tectonic spre est, rezultând Pânza de Severin.

În Cretacic au avut loc o serie de evenimente tectonice care au impus dislocarea şi împingerea unui alt domeniu de sedimentare, Pânza getică (vest) peste Domeniul danubian. Ulterior, şariajul getic a acoperit întregul Domeniul danubian, sub forma unei pânze imense (Pânza getică).

În Terţiar, mişcările tectonice a provocat unele scufundări pe arii restrânse, umplute ulterior cu depozite terţiare (depresiunea post-tectonică Sicheviţa).

Mişcările cele mai recente au dus la înălţarea zonei muntoase în masă, definitivând înfăţişarea actuală.

Munţii Almăjului au deci ca fundament şisturi cristaline ale Autohtonului danubian, exceptând zona localităţii Ravensca (şisturi cristaline ale Pânzei getice). Peste cristalin s-au depus roci sedimentare, cum sunt calcarele mezozoice din Cazanele Dunării sau din zona Sviniţa-Svinecea, apoi conglomerate, gresii, şisturi argiloase etc. care aparţin Paleozoicului Superior şi Neozoicului.

Cristalinul (împreună cu sedimentarul său) este străbătut de roci magmatice (granite, gabrouri), în cadrul acestora remarcându-se granitul de Ogradena.

În zonele sedimentare predomină peisajul carstic, dezvoltându-se în special exocarstul: chei şi pereţi calcaroşi (Valea Berzasca, Sirinea, Rudărica Mică, Vf. Svinecea), doline (zona Lalca), lapiezuri (Svinecea Mare, Bigăr). Endocarstul este reprezentat de numeroase peşteri şi avene, precum: Peştera cu Apă de la Lalca, Peştera La Pişătoare, Peştera Zamoniţa, Avenul Rudărica etc.

Munţii Almăjului se prezintă sub formă de culmi prelungi, foarte ramificate, cu spinarea netezită/rotunjită (pe şisturi cristaline), echivalente unor nivele de eroziune clare şi sub formă de creste înalte, separate de văi adânci (pe calcare). Versanţii sunt în cea mai mare parte abrupţi. Pe latura dinspre fluviu sunt deosebit de fragmentaţi, dând naştere unor sălbatice chei: Putnei şi Rudăriei (în şisturi cristaline) şi Sirinei (în calcare cenuşii şi roşcate).

Se evidenţiază două culmi mai importante, ramificate şi sinuoase. Cea răsăriteană, orientată nord-sud, aproximativ de la Lăpuşnicel la Cozla, este punctată de vârfurile Cârşa Mare (1.167 m), Cherbelezu (1.102 m), Urzica (873 m) şi Dumbrăviţa (668 m). Cea apuseană, care se desface din Vârful Cherbelezu, are mai multe şei, ramificaţii şi cel mai înalt vârf din acest masiv, Svinecea Mare (1.224 m, martor de eroziune dintr-o suprafaţă mai veche).

3. Clima

Apropierea Mării Mediterane face ca Munţii Almăjului să suporte o binefăcătoare influenţă a climei blânde din jurul acesteia (influenţele submediteraneene).

Pe culmile înalte ale Almăjului media anuală a temperaturilor se încadrează între 6 şi 8° C, iar cea anuală a precipitaţiilor variază în jur de 1000 mm. Spre nord-vest, spre Depresiunea Almăjului, caracteristicile climatice se îmblânzesc, temperatura medie anuală creşte la 9-10° C, iar cantitatea medie anuală de precipitaţii totalizează 700-800 mm.

În sectorul de defileu (Sicheviţa-Orşova) clima este influenţată de relieful înconjurător şi de suprafaţa mare a lacului de acumulare Porţile de Fier. Temperatura medie anuală creşte uşor de la vest la est, iar cantitatea medie anuală de precipitaţii oscilează de la 800 mm în anii obişnuiţi la 1100-1400 mm în anii ploioşi. Cam jumătate din zilele anului atmosfera este calmă, iar jumătate suflă vântul.

4. Hidrografia

Râurile şi pârâurile care drenează Munţii Almăjului nu sunt foarte mari, însă taie văi adânci şi înguste. Râurile îşi adună apa din cele două culmi principale şi se îndreaptă spre Dunăre (Ieşelniţa, Mraconia, Valea Morii, Tisoviţa, Sirinia, Berzasca, Oraviţa etc.), Nera (Bârzu, Şopot, Rudăria şi Putna) sau Cerna (Sfârdinu Mare, Iardăşiţa şi Sacherstiţa).

5. Flora si fauna

În zona înaltă a Munţilor Almăjului sunt caracteristice pădurile de fag (Fagus sylvatica) şi poienile întinse, ocupate de pajişti cu păiuş roşu (Festuca rubra) şi iarba vântului (Agrostis tenuis).

Fagul (Fagus orientalis) în amestec cu carpenul (Carpinus betulus) este specific regiunilor mai joase, cum ar fi văile Mraconiei sau Tisoviţei.

Pădurile de gorun (Quercus petraea) cu carpen sau mojdrean (Fraxinus ornus), corn(Cornus mas), liliac sălbatic (Syringa vulgaris) şi alte esenţe, sunt frecvente mai ales în lungul Defileului Dunării şi în Depresiunea Liubcovei.

Fauna este alcătuită în principal din elemente central şi est-europene venite în contact cu cele sudice, care ajung până aici datorită climatului cu nuanţă submediteraneană.

Astfel, în codrii din Munţii Almăjului sălăşluiesc căprioare (Capreolus capreolus), vulpi roşcate (Vulpes vulpes), mistreţi (Sus scrofa), lupi (Canis lupus), urşi (Ursus arctos), pisici sălbatice (Felis silvestris), râşi (Lynx lynx), jderi de pădure (Martes foina), bursuci(Meles meles), pârşi (Glis glis), veveriţe (Sciurus vulgaris fuscoater), iepuri de câmp(Lepus europaeus) etc.

Păsările sunt variate. Dintre rarităţi, menţionăm potârnichea de stâncă (Alectoris graeca graeca) – care găseşte în Defileul Dunării singurele locuri prielnice pentru ea în ţara noastră şi vulturul egiptean (Neophron percnopterus) care – cuibăreşte în Cazane.

Două reptile reţin atenţia în mod deosebit: broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni)– prezentă numai în partea sud-estică a munţilor bănăţeni şi vipera cu corn (Vipera ammodytes ammodytes). O altă specie de viperă (mai rară), vipera comună  (Vipera berus), este şi ea prezentă, iar dintre amfibii este amintim salamandra (Salamandra salamandra).

Ihtiofauna cuprinde o serie de specii de peşti, dintre care amintim păstrăvul indigen (Salmo trutta fario) (în râurile Berzasca şi Sirinia, unde coboară până la 60 m, cea mai joasă altitudine din ţară). În migraţia lor pe Dunăre, sturionii ajungeau în defileu, renumită fiind cega (Acipenser ruthenus), pescuită intens la Sviniţa.

6. Parcuri si rezervatii

Avându-se în vedere frumuseţea peisajelor, diversitatea biologică (specii de animale şi plante rare sau endemice), dar şi păstrarea nealterată în zonă, a tradiţiilor şi îndeletnicirilor populare, începând cu anii ’70 s-au intensificat preocupările pentru realizarea unui parc natural cu o suprafaţă considerabilă, “Parcul Natural Porţile de Fier”, care să cuprindă întregul defileu, partea de sud a Munţilor Locvei, cea mai mare parte a Munţilor Almăjului, Valea Cernei, partea de sud a Munţilor Mehedinţi şi o porţiune din sud-vestul Podişului Mehedinţi, cu toate rezervaţiile şi monumentele naturii, dar şi cu obiectivele social-culturale.

“Parcul Natural Porţile de Fier” (115.655 ha) a devenit arie protejată, fiind înfiinţat prin lege în anul 2000. Este un parc transfrontalier inclus în sistemul european de arii protejate, ce se extinde pe teritoriul judeţelor Caraş-Severin şi Mehedinţi, dar şi pe teritoriul Serbiei. Parcul include câteva rezervaţii declarate şi mai multe rezervaţii propuse.

Scopul creării parcului a fost acela de a promova şi realiza un model de gestiune durabilă şi socială, care să permită dezvoltarea comunităţilor umane, conservarea peisajului, a diversităţii biologice şi a celorlalte valori ale mediului natural şi cultural din această regiune a ţării.

Spaţiul geografic al Munţilor Almăjului este cuprins în cea mai mare parte în Parcul Natural Porţile de Fier. Prin urmare, au fost create o serie de rezervaţii, atât pentru ocrotirea bogatei flore şi faune cu elemente meridionale, cât şi pentru a salva unele comori ştiinţifice sau de frumuseţe, la suprafaţă sau în subteran. Aceste rezervaţii sunt protejate prin lege şi sunt semnalate în teren cu ajutorul unor tăbliţe indicatoare, putând fi: botanice (floristice), faunistice, forestiere, paleontologice (puncte fosilifere), geologice, speologice, cinegetice, peisagistice sau complexe.

În continuare, prezentăm succint ariile protejate din Munţii Almăjului, incluse în Parcul Natural Porţile de Fier:

a. ”Zona de Conservare Specială Sirinia-Cozla” protejează elemente geomorfologice (sectoare de chei, versanţi calcaroşi abrupţi, lapiezuri, izbucuri etc.), floristice şi faunistice;

b. ”Rezervaţia Naturală Cazanele Dunării” (215 ha) pune sub protecţie o parte însemnată din versantul stâng al Defileului Dunării în sectorul Cazanelor. Pentru valoarea peisagistică deosebită şi interesul ştiinţific, Cazanele Dunării au fost declarate rezervaţie naturală, în primul rând botanică, în care numeroase plante submediteraneene cresc alături de cele central-europene: laleaua bănăţeană (Tulipa hungarica), stânjenelul de stâncărie (Iris reichenbachi), fagul oriental (Fagus orientalis), fagul tauric (Fagus taurica), cărpiniţa(Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), alunul turcesc (Corylus colurna), stejarul pufos (Quercus pubescens), arţarul bănăţean (Acer monspessulanum) ş.a.;

c. ”Rezervaţia Paleontologică Punctul Fosilifer de la Sviniţa” (95 ha) prezintă importanţă prin fauna fosilă admirabil conservată (jurasic-cretacic inferior, cu peste 60 specii de amoniţi, belemiţi, brachiopode, ostreide, corali şi gasteropode). Dintre punctele cele mai bogate menţionăm pe cel de la Greben şi pe cele situate pe cursul pâraielor Saraorschi şi Ţiganului.

Alte areale protejate, neincluse în Parcul Natural Porţile de Fier:

a. ”Rezervaţia Cheile Rudăriei” (mixtă, 250 ha) protejează elemente geomorfologice (chei, abrupturi, cascade), floristice (zada), faunistice (buha, pietrarul bănăţean etc.) şi antropice (morile de apă);

b. ”Rezervaţia Cheile Globului” (mixtă, 225 ha) protejează elemente geomorfologice (chei, abrupturi, creste), floristice, faunistice şi antropice (mori de apă);

c. ”Rezervaţia Râpa Neagră” (geologică, 5 ha) protejează un labirint de şanţuri, sculptat sub acţiunea eroziunii torenţiale în argile liasice negre-cenuşii (“bad-lands”);

d. ”Punctul Fosilifer Globul Craiovei” (paleontologică, 2 ha);

e. ”Rezervaţia Iardaştiţa” (forestieră, 501 ha).

Sursa: (http://banatulmontan.wordpress.com/2012/04/15/muntii-almajului-caracterizare-fizico-geografica/ )

Muntii Berzunţi

Munţii Berzunţi sunt situaţi la extremitatea estică a părţii centrale a Carpaţilor Orientali, fiind cuprinşi între Munţii Tarcăului – la nord (de care sunt legaţi prin Şaua Moineşti – 480 m), Depresiunea Comăneşti, numită şi Comăneşti-Dărmăneşti, sau Dărmăneşti – la vest, Plaiurile (Munţilor) Nemirei – la sud (de care sunt despărţiţi prin Defileul Trotuşului de la Cireşoaia) şi Subcarpaţii Tazlăului – la est.

Geologie

Din punct de vedere geostructural, Munţii Berzunţi fac parte din fruntea pânzei de Tarcău ce a şariat peste pânza cutelor marginale, aflată, la rândul ei, aici cel puţin, la contactul cu pânza subcarpatică. Deformările importante în care au fost implicate primele două pânze sunt contemporane în privinţa tectonogenezei; ele au făcut, mai apoi, corp comun cu pânza subcarpatică, în urma subşariajului acesteia. Pentru a înţelege mai bine specificul Munţilor Berzunţi în arealul geologic, regional, semnalăm prezenţa molasei (conglomerat slab consolidat alcătuit din gresii şi ciment calcaros) ce-i înconjoară (excepţie făcând latura nordică şi cea sudică), ce a suferit procese morfogenetice diferite, la est şi la vest de Munţii Berzunţi, în urma cărora s-au format Depresiunea Comăneşti şi fereastra geologică Oituz-Târgu Ocna şi, respectiv, Subcarpaţii Tazlăului.

Cât priveşte structura litologică, semnalăm prezenţa predominantă a stratelor masive de gresie – de Kliwa, de Tarcău şi de Lucăceşti – în cadrul flişului, specific, de altfel, pânzelor ce au generat Munţii Berzunţi. Într-o măsură mai redusă sunt prezente marne şi argile, conglomerate, sare gemă, gipsuri, nisipuri, de diferite vârste.

Morfografic vorbind, Munţii Berzunţi se prezintă sub forma unei creste principale orientate de la nord, nord-vest spre sud, sud-est, din care se desprind culmi secundare, perpendiculare pe ea, local, numite plaiuri. Creasta principală este masivă, formată din roci dure (gresii de Kliwa şi de Tarcău), cu ruperi de pantă semnificative, puternic diaclazate (fisurate) în unele sectoare, unde s-au format şi câteva peşteri a căror geneză e datorată exclusiv tracţiunilor gravitaţionale ce au lărgit respectivele diaclaze (Tarniţa, Bulimandru, Piciorul Fagului, Măgura, Ursoaia). Culmea principală reprezintă totodată limita estică a Munţilor Berzunţi, dominând depresiunea Tazlăului printr-un puternic abrupt care, doar în câteva sectoare este estompat prin fragmente de glacis (teren relativ neted, în pantă uşoară) de acumulare (înspre localităţile Valea Şoşii şi Berzunţi). Bine împădurită, ea constituie cumpănă de ape între bazinul Trotuşului (cu 9 afluenţi importanţi în zonă) şi cel al Tazlăului (10 afluenţi importanţi).

Sub aspect morfometric, Munţii Berzunţi se desfăşoară între cotele altitudinale de 362 m (gura pârâului Vâlcele) şi de 984 m (Vârful Măgura). Culmea principală arealtitudinea  medie de 800 m, lungimea de aproximativ 20 km şi lăţimea cuprinsă între 5 şi 8 km (luând în calcul şi picioarele laterale).

Creasta principală se individualizează, privită de la nord-vest spre sud-est, pe aliniamenmtul următoarelor vârfuri: Runcu (763 m), Tarniţa (892 m), Bulimandru (978 m), Măgura (984 m). Din Vârful Măgura se produce o „prăbuşire” altitudinală drastică a culmii principale, astfel încât extremitatea sudică a acesteia se „evidenţiază” prin ultimul său vârf, Chiciria, de doar 502 m.

Din pricina înălţimilor modeste din partea lor de sud-est, limita morfologică ce desparte Munţii Berzunţi de dealurile Subcarpaţilor Tazlăului este mai puţin clară. Noi vom include, având în vedere interesul preponderent turistic al site-ului, toate aceste dealuri, cuprinse între poalele nordice ale Munţilor Berzunţi şi văile Tazlăului Sărat şi Tazlăului, în cadrul Munţilor Berzunţi, ca formând o subunitate aparte, cu numele de Munceii Berzunţilor !

Zona montană, periferică crestei principale, prezintă câţiva umeri masivi şi mai multe picioare – alungite exclusiv spre valea Trotuşului, cea care formează, de altfel, limita vestică a Munţilor Berzunţi.

Turism

Şi din punct de vedere al interesului turistic, Munţii Berzunţi sunt … periferici. Nu putem vorbi decât despre un turism local, şi acesta slab conturat, conştientizat sau organizat, şi neinstituţionalizat – nu există marcaje, nici materiale informativ-publicitare despre ei sau despre eventualele facilităţi turistice aferente. Oricum, existenţa în sine a acestor munţi, aspectele lor geomorfologice destul de incitante, dar şi multele obiective culturale din cuprinsul sau din apropierea lor imediată, ar trebui să facă din  Munţii Berzunţi o provocare pentru drumeţi.

Sursa: http://www.muntesiflori.ro/berzunti/

Muntii Metaliferi

Muntii Metaliferi  încep, în vest, de la Culoarul Căpruţa-Slatina dg Mureş-Gurahonţ şi se termină, în est, la Valea Ampoiului (de la Alba Iuia la Zlatna), după care pătrund spre nord în bazinele superioare ale văilor Ampoiţei, Galdei şi Stremţului (toate aceste văi taie, spre aval, barele calcaroase ale Munţilor Trascău, formând impresionantele sectoare de chei), venind în contact cu Munţii Trascăului pe o linie ce începe aproximativ la Zlatna şi se continuă pe la Întregalde până la Sălciua de Jos (pe Arieş). în nord, limita ajunge la Depresiunea Brad (Crişul Alb), apoi trece prin Pasul Buceş (Vâlcan, 725 m) şi se continuă pe văile Abrudului şi Arieşului, iar în sud muntele este limitat de Culoarul Mureşului, între  Căpruţa şi Alba Iulia.

Între aceste limite, Munţii Metaliferi prezintă o mare complexitate în ceea ce priveşte alcătuirea geologică: ofiolite, dispuse pe o fâşie mediană, reprezentate prin roci magmatice efuzive, rezultate din pătrunderea magmelor pe liniile de dislocaţie şi pe fisurile zonelor de geosinclinal în curs de scufundare sau de oscilaţie (Gr. Ioachim, N. Mihăilescu…, II, 1977, p. 262), magmatite intruzive şi efuzive (granite, gabrouri, bazalte, riolite, dacite, andezite) şi diferite formaţiuni sedimentare (calcare, gresii, conglomerate, marne, argile etc). Ofiolitele pot fi asociate cu diferite formaţiuni, inclusiv sedimentare, de acestea fiind legate unele zăcăminte de crom, platină, titan, cupru, pirită şi mangan. La marea varietate petrografica se adaugă o tectonică corespunzătoare, un relief variat, numeroase bogăţii ale subsolului şi un grad accentuat de umanizare.

În relief sunt impuse ofiolitele, calcarele mezozoice şi magmatitele laramice (Săvârşin, Căzăneşti, Ciungani, Vaţa de Jos etc), sub formă de măguri şi vârfuri conice, apoi  formaţiunile neogene, extinse pe arii destul de largi (masivele Barza, Săcărâmb, Almaşu Mare-Zlatna, Roşia Montană, Baia de Arieş etc), în jurul lor fiind dezvoltate platouri de lavă sau de piroclastite vulcanice (Geografia României, III, 1987, p. 475).

Au, ca şi restul Munţilor Mureşului, altitudini reduse (800-1200 m), maxima fiind înregistrată în Vf. Poieniţa, la izvoarele Văii Stremţului (1437 m), la acesta adăugându-se alte vârfuri rotunde sau ascuţite (în formaţiuni intruzive sau efuzive, în calcare mai dure), urmate de treapta reliefului mediu şi apoi cea a depresiunilor. în condiţiile în care văile taie formaţiuni mai dure se formează defilee sau chei (Zam, Gurasada, Băiţa etc), iar în spatele acestora sunt situate, în cele mai numeroase dintre cazuri, bazinete depresionare cu caracteristică de suspendare.

Relieful şi clima imprimă vieţii umane particularităţi corespunzătoare: sate mici şi mijlocii, răsfirate, terenuri cultivate cu secară, cartofi, apoi păşuni şi fâneţe, urmate de păduri pâlcuite în părţile mai joase şi în masiv în cele înalte. Destul de frecvent, păşunile şi fâneţele sunt prezente pe versanţii şi platourile din munte, unde apar aşezările risipite, în multe locuri sub formă de crânguri.

Condiţiile climatice sunt asemănătoare cu ale altor culmi montane de aceeaşi poziţie geografică şi altitudine: 4-6° C pe interfluvii, 8-9° C la baza muntelui,-4⁰…- 6° C în ianuarie şi 16-18° C în iulie, precipitaţiile înregistrate fiind de 800-1 000 mm/an. Poziţia spaţiului montan între râuri mari (Mureş, Crişul Alb şi Arieş) conduce, în mod firesc, la existenţa unei reţele hidrografice cu văi scurte: Ampoi, Geoagiu, Băiţa, Almaş, Abrud etc. La Geoagiu-Băi şi Vata de Jos sunt cunoscute apele termominerale, care au determinat apariţia unor staţiuni balneoclimaterice, cele de Geoagiu-Băi fiind folosite încă din perioada daco -romană, iar la Boholr, în condiţii de eruptiv neogen, se remarcă apele carbogazoase, în acest areal formându-se şi însemnate depozite de travertin.

În zonele mai înalte, pe areale restrânse, vegetaţia forestieră este constituită din amestec de fag cu brad şi chiar molid, urmată de fag şi. de gorun, iar mai jos, pe pantele însorite şi sub influenţa maselor de aer fochnizate se întâlneşte chiar gârniţa.

Vechimea vieţii social-economice este dovedită încă din perioada predacică, apoi dacă şi daco-romană, când în acest spaţiu montan se practica, pe scară largă, exploatarea aurului şi argintului la Zlatna (Ampelum), Roşia Montană (Alburnus Maior), Brad, Baia de Arieş etc. Metalele preţioase au continuat să fie exploatate şi în evul mediu şi mai cu seamă din momentul în care aceste teritorii au trecut în stăpânire habsburgică, în acest scop fiind realizate o serie de instalaţii, inclusiv lacuri (Făerag, pe Valea Certejului, în amonte de Certeju de Sus), apa acestuia fiind folosită la şteampurile din aval (Gr. Pop, Gh. Măhăra, 1968).

Complexitatea litologică a favorizat formarea unor variate resurse ale subsolului, cele auro-argintifere. precum şi o serie de metale neferoase fiind prezente în cunoscutul “Poligon Aurifer” Brad – Roşia Montană – Zlatna -Săcărâmb şi în alte areale din Munţii Metaliferi, toate acestea fiind prelucrate, în principal, la Zlatna. în vecinătatea oraşului Brad, la mina Musariu, s-au pus în evidenţă filoane de aur nativ. Mai trebuie menţionate şi alte resurse metalifere din acest spaţiu montan: minereurile de cupru din zona Roşia-Poieni (est de Roşia Montană, cu conţinut redus de metal), pirotina nicheliferă de pe Valea Troaş (Săvârşin), titano-manganitele vanadifere şi nichelifere (Ciungani-Căzăneşti), cinabrul (Izvora Ampoiului, cunoscută sub numele de Valea Dosului până nu cu mult timp în urmă) etc. Alăturat metalelor menţionate, Munţii Metaliferi dispun şi de bogăţii nemetalifere: calcare (pe baza acestora funcţionând unitatea de lianţi de la Chişcădaga, pe dreapta Mureşului, în apropierea oraşului Deva), marmură, graniţe (Săvârşin), travertin (Banpotoc), bazalt (Brănişca) etc.

Sunt străbătuţi de şosele modernizate: Brad-Deva, Alba Iulia-Zlatna -Abrud-Câmpeni-Turda şi de unele căi ferate: Alba Iulia-Zlatna (multă vreme îngustă, în prezent cu ecartament normal), Deva-Brad şi Abrud-Câmpeni-Turda (îngustă, construită în anul 1911). Oraşele din cadrul unităţii sunt Brad (16 482 locuitori, în anul 2002), Geoagiu (5 984 loc), Baia de Arieş (4 469 loc.) şi Zlatna (8 612 locuitori), acesta din urmă fiind până nu cu mult timp în urmă un importanz centrul de prelucrare a metalelor auro-argintifere şi neferoase din zonă (cupru, plumb etc), după separarea cărora rezulta sulful ce era folosit la fabricarea acidului sulfuric.

Pe baza complexului de caracteristici geografice, în cadrai Munţilor Metaliferilor pot fi separate mai multe subunităţi: Munţii Săvârşinuhri, Munţii Săcărâmbului, Munţii Ampoiului, Munceii Roşiei Montane şi Munceii Vinţului, Ia care se adaugă depresiunile Zlatna şi Brad-Hălmagiu.

Muntii Cindrel

Muntii Cindrel acoperă 9873 ha cuprinse la sud-vest de Valea Frumoasei, continuată apoi spre vest de Valea Sebeșului, iar în sud-est de Valea Sadului. Numai spre nord-est culmile muntelui scad în depresiunile colinare ale Sibiului, Săliștei și Apoldului, risipite succesiv sub „pridvorul“ localităților Mărginimii Sibiului între Jina și Râu Sadului. În acest spațiu domină rocile dure, de șisturi cristaline, un relief accidentat, parcurs de văi cu versanți puternic înclinați, care formează între Șugag și Tău Bistrei, spre exemplu, un spectaculos defileu.

Cindrelul este „una dintre cele mai importante regiuni pastorale“ din Carpații României — o dovedește rețeaua densă de poteci —, multe marcate turistic de mai bine de un secol, și sutele de gospodării sezoniere ale mărginenilor proprietari ai pășunilor și pădurilor care urcă până la 1750-1800 m altitudine. Obârșiile numeroaselor văi pornesc chiar din circurile glaciare suspendate. Trei astfel de căldări glaciare (din cele 12, unele abia schițate) sunt Iezeru Mare, Iezeru Mic și Gropata, pe latura nordică a masivului. O suprafață de 609 ha, care înconjoară cele două iezere, formează rezervația complexă omonimă. Masivul Cindrel, în întregime, a fost declarat Parc Natural și împreună cu o parte din Munţii Șureanu și Lotru formează SIT „Natura 2000 Frumoasa“, în suprafață totală de 137 000 ha.

Cea mai veche și cea mai înaltă stațiune turistică montană din țară, Păltinișul, 1450 m altitudine, se află la 4-5 ore de mers de cel mai înalt vârf (Cindrel, 2244 m) care conferă numele întregului masiv. Se deschid de aici poteci turistice marcate adiacente marcajului crestei principale (bandă roșie) dintre orașul Cisnădie și cabana Oașa, de pe malul lacului omonim din Valea Frumoasei. În stațiune sunt zone schiabile dotate cu mijloace de transport pe cablu, numeroase cabane, pensiuni, hoteluri și variate mijloace de agrement. O șosea modernizată, permanent deschisă, leagă stațiunea de municipiul Sibiu iar pe un drum județean nemodernizat (DJ106N) se poate ajunge, prin Șaua Șteflești (1725 m), la Tărtărău şi pe cea mai spectaculoasă şosea alpină, Transalpina.

Păşunile întinse, pădurile bogate şi izvoarele din Cindrel au dus la apariţia a numeroase stâne. Astfel, o drumeţie în Cindrel este o ocazie de a descoperi un peisaj fascinant, dar şi o bună ocazie de a cunoaşte viaţa pastorală ancestrală bine păstrată a localnicilor.  

Vegetatia

Vegetaţia Munţilor Cindrel este bogată, cu întinse păduri de fag, mesteacăn şi variate conifere. La altitudini apar tufişuri de ienuperi pitici, anini de munte, afini, merişor, smârdar, iar pe versanţii despăduriţi găsim zmeuriş şi afine.

Vara, covoare multicolore de brânduşe de munte, stânjenel de munte, anghelină, garofiţe de munte, ghiniură galbenă, vârtejul pământului sau sângele voinicului împânzesc culmile Cindrelului.

Fauna

Munţii Cindrel sunt cunoscuţi pentru varietatea faunei; mistreţul şi căpriorul populează pădurile de fag, alături de animale răpitoare: vulpea, lupul, pisica sălbatică şi râsul. Pe versanţi vieţuieşte ursul brun şi cerbul carpatin. În partea de sus a râurilor repezi este prezent păstrăvul, în aval apare lipanul, iar în partea colinară predomină cleanul.

Arii naturale protejate

Parcul natural Cindrel

Cuprinde căldări glaciare, dintre care cele mai importante sunt Iezerul Mare, Iezerul Mic, Gropata. Vegetaţia este reprezentată de jneapăn, afin, smirdar.

Iezerele Cindrelului

Pe versantul nordic al platoului Frumoasei, aproape de vârful Cindrel (2244m) se află o rezervaţie mixtă ce cuprinde două văi glaciare, cu lacurile glaciare Iezerul Mic (1946 m alt., 1,7 m adâncime) şi Iezerul Mare (1999 m alt, 3 ha şi 13,30 m adâncime).

Despre acesta din urmă multe legende au mai circulat de-a lungul timpului. Din bătrâni se spune că, de fapt, nu se ştie adâncimea exactă a lacului, iar în adâncurile sale ar sălăşui un balaur. Nu degeaba locul cuprins între Vf. Cindrel, Frumoasa şi cele două lacuri e numit „Platoul Diavolului”. Mai mult, dacă în drumeţia voastră ajungeţi la Iezerul Mare, nu aruncaţi cu pietre în apa lacului. Ciobanii de prin partea locului spun că veţi supăra balaurul din adâncuri şi furtuna se va dezlănţui asupra Cindrelului.

Masa Jidovului, La Grumaji, Pintenii din Coasta Jinei

Cele trei monumente ale naturii se găsesc în apropiere de Jina. Sunt compuse din şisturi cristaline şi se disting prin formă, dimensiuni şi amplasare.

Calcarele cretacice de la Cisnădioara

…sau „Piatra Broaştei” după cum îi spun localnicii. Formaţiunea este constituită din calcare rozalii sub forma unui recif în care s-au acumulat, în timpul mării neocretacice, resturi organice de tipul stridiilor, hipuriţilor, aricilor şi stelelor de mare.

Bradul de 500 de ani

Pe drumul între zona „La Pisc” din Gura Râului şi cabana Crăciuneasa se află unul dintre cei mai bătrâni brazi din ţară. Multe a văzut bradul în cei peste 500 de ani de viaţă, legendele spun că acesta este un miracol al lui Dumnezeu. Bradul a fost nominalizat în anul 2010 în competiţia naţională pentru „Arborele anului”; are 40 m înălţime şi o circumferinţă de 8 m.

Alte atractii

Amatorilor de fotografii le sugerăm mai multe puncte de belvedere în Munţii Cindrel:  Poiana Godea, Poiana Găujoara, Şaua Bătrâna, Vf. Rudarilor, Vf. Onceşti, Vf. Cindrel, Vf.Măgura, Vf. Foltea, Vf. Niculeşti.

Trasee în Muntii Cindrel

Traseele de drumeţie şi de cicloturism din Munții Cindrel sunt de dificultate medie, accesibile tuturor categoriilor de drumeţi, tot timpul anului. Accesul se face din localităţi ale regiunii Mărginimea Sibiului şi din staţiunea Păltiniş.

Dacă traseele din Munţii Cindrel se pretează la drumeţii scurte, amatorii de drumeţii mai lungi şi mai solicitante vor găsi traseele potrivite în Munţii Făgăraş.

Sursa: http://www.sibiu-turism.ro/Ce-vizitam-Natura-si-patrimoniu-Zona-montana-Muntii-Cindrel.aspx

Muntii Godeanu

Muntii Godeanu reprezintă o unitate montană aparținând părții vestice a Carpaților Meridionali. Alături de Munții Retezat, se constituie ca nodul orografic și hidrografic al acestei grupe montane. Altitudinea maximă este atinsă în vârful Gugu cu 2.291 m.

Masivul Godeanu prezintă o asimetrie pronunțată. Cele mai mari înalțimi se situează de-alungul culmii principale, respectiv la nord de aceasta. Astfel, se pot menționa piscurile de peste 2.000 de metri, Godeanu cu 2.229 m, Moraru cu 2.284 m, Gugu (cel mai înalt) cu 2.291 m, Scărișoara cu 2.245 m, Galbena cu 2.191 m, Borăscul Mare cu 2.158 m și Gârdomanul cu 2.077 m. Versanții dinspre văile râurilor Lăpușnicul Mare și Șes sunt abrupți și stâncoși, fiind dificil de urcat.

Una din caracteristicile cele mai interesante ale munților Godeanu este prezența unei platforme de eroziune glaciară la mare altitudine, numită platforma de eroziune Borăscu

Caracteristici:

Masivul Godeanu intră în contact spre est cu Munții Piule-Iorgovanu iar prin aceștia mai departe cu Munții Retezat; spre vest și nord-vest se leagă prin Culmea Prislop-Corhale cu Munții Țarcu, iar spre sud-vest creasta principală se continuă cu Munții Cernei. Râurile ce străbat acești munți aparțin a patru bazine hidrografice, Râul Cerna către sud și sud-vest, Râul Rece (și de aici în Timiș) către nord-vest, Jiul de Vest către est, respectiv Râul Lăpușnicul Mare – Râul Mare către nord.

Particularitatea cea mai importantă a Munților Godeanu o reprezintă marea extensie a suprafețelor de nivelare. În partea superioară cel mai bine reprezentat este complexul sculptural sau platforma de eroziune alpină Borăscu (denumită după localitatea omonimă din Gorj), ce afectează culmea principală în jurul altitudinilor de 2.000 – 2.200 m. Acesta platformă are cea mai bună reprezentare în Muntele Borăscu, unde întreaga structură alpină are o orizontalitate remarcabilă. Mai jos, în jurul altitudinilor de 1.400 – 1.600 m, nivelul Râului Șes afectează în special culmile secundare.

Structura geologica:

Munții Godeanu se prezintă sub forma unei creste principale unitare situată în general la altitudini de 1900 – 2000 m care trimite culmi secundare către nord și sud. Din punct de vedere geologic sunt alcătuiți din roci aparținând Pânzei Getice, reprezentate mai ales prin șisturi cristaline. Spre zonele marginale apar și calcare jurasice.

În Cuaternar, Munții Godeanu au fost afectați de glaciațiune, ce a permis formarea de mase de gheață (probabil inițial ghețari) la obârșia văilor din zona culmii centrale. După topirea lor au rămas o serie de forme de relief specifice, printre care se pot menționa circuri glaciare, văi glaciare cu praguri glaciare, cuvete lacustre, morene.

Peisajul acestor munți se face remarcat prin îmbinarea suprafețelor de nivelare cu urmele ghețarilor cuaternari, peisaj ce constratează cu masivul vecin nord-vestic, Munții Retezat. Numărul lacurilor glaciare este mic, cele mai importante fiind lacurile Godeanu și Scărișoara.

Partea superioară a culmilor este ocupată de pășuni alpine, ce sunt folosite pentru creșterea ovinelor. Această activitate tradițională românească, păstoritul, a fost foarte dezvoltată în trecut, însă astăzi înregistrează o restrângere. Această îndeletnicire ancestrală a făcut ca acești munți să fie destul de bine populați, lucru ce se poate observa și după numărul ridicat de stâne, unele din ele având un grad ridicat de complexitate structurală.

Asimetria generala a masivului concorda cu constitutia lui geologica. Masivul Godeanu este alcatuit in majoritate de sisturi cristaline puternic metamorfozate ale panzei getice, care formeaza un mare petic de acoperire, cu inclinarea N – S, prinzand sub el cristalinul autohtonului si invelisul lui sedimentar. Intercalatiile de amfibolite si gnaise, ca si o parte din numeroasele lentile de cuart si pegmatite din cadrul cristalinului getic se inscriu in relieful Muntilor Godeanu, alcatuind varfuri mai inalte, abrupturi cu microrelief framantat sau stanci izolate. La extremitatea estica, sedimentarul panzei, format din conglomerate si gresii permiene, alcatuieste un relief specific de dezagregare. Formatiunile sedimentare ale autohtonului, reprezentate in special prin calcare, gresii, conglomerate, marno – calcare si argile jurasice si cretacice, apar in versantul nordic al masivului, iar in valea Cernei alcatuiesc o fasie inscrisa in relief prin creste proeminente si chei.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mun%C8%9Bii_Godeanu

Muntii Grohotis

Muntii Grohotis sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Grohotișul, având 1.768 m. Masivul se află pe teritoriul județului Prahova, fiind încadrat la vest de Munții Baiului și la est de Munții Ciucaș.

Sursa: Wikipedia

Muntii Lapusului

Muntii Lapusului sunt o grupă muntoasă a Carpaților Maramureșului și Bucovinei, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali.

Sursa: Wikipedia

Muntii Macin

Muntii Macin sunt o grupă muntoasă aparținând de Munții Dobrogei. Cel mai înalt pisc este Vârful Țuțuiatul, având 467 m.

Asezare  geografica

Acești munți reprezintă martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului cu aspect de inselberg. Ei ocupă colțul de nord-vest, ridicându-se deasupra Ostrovului Brăilei cu peste 300-400m și se prelungesc sub forma unei culmi înguste deluroase (numită Pintenul Bugeacului) până în apropiere de Galați. Spre sud-est sunt separați de Podișul Babadagului prin Pasul Iaila sau Carpelit. La vest sunt flancați de Ostrovul Brăilei, spre care cad in trepte, iar la sud-est ei depășesc valea largă a Taiței și ajung până în valea Lozovei, înglobând astfel două mici culmi: Coșlugea și Boclugea. Această delimitare morfologică corespunde și cu linia de încălecare tectonică (falia inversă) Luncavița-Consul, care-i separă de Dealurile Niculițel. Un alt punct de separație între aceste unități este Pasul Teilor, care se află între bazinele Taiței și Luncaviței.

Având în ansamblu forma unui triunghi ascuțit, Munții Măcinului au cea mai mare lățime între localitatea Turcoaia si vale Lozovei, unde ating 24 km.Ei se desfășoară pe direcția NV-SE sub forma unor culmi paralele, din ce în ce mai numeroase și mai fragmentate în parte de S.SV, având o culme principală, începând în pântenul Bugeacului și până în Dealul Carpelit.

Acest lanț muntos principal culminează ca înălțime în vârful Țuțuiatu(467m). În prelungirea acestuia spre nord vest se află vârful Pietrosul Mare(426 m) și culmea Pietrosu, după care înălțimile scad treptat, ajungând la 100-170 m în apropiere de localitatea Văcăreni, iar în pintenul Bugeacului, la 95 m.Spre sud-est de vârful Țuțuiatu, culmea principală a Munților Măcin se continuă printr-o serie de culmi deluroase, cum sunt Dealul Costiag(428 m), Dealul Negoiu cu vârful Piatra Mare(380 m), Dealul lui David(354 m), Dealul Crapcea(344 m), Dealul Carapcea și Dealul Carpelit(350 m).

Formațiunile, geologice predominante aici sunt granițele gnaisice, șisturile, grauwackele și conglomeratele (formatinea de Carpelit), granițele și dioritele din partea cea mai înaltă, în care se află vârful Țuțuiatu) cuarțitele, filitele etc.

Urmează spre vest prima culme secundară numită Culmea Cheii, cu vârful Pricopan(370 m) și masivul Maegina(285 m), ce se îndreaptă convergent prin Dealul Carapacea tot spre Dealul Carpelit.

Culmea Pricopanului sau Cheii (cu numeroase vârfuri ascuțite) și masivul Megina închid depresiunea longitudinală Greci, drenată de două văi, largi, – Dumbravei și Plopilor, ce se prelungește spre nord-est, cu partea superioară a depresiunii Cernei. Această culme secundară este constituită din granite gnaisice, micașisturi, cuarțite și amfibolite, intens dezagregate.Spre nord-vest, culmea Pricopanului și prelungește prin Dealul Sărărica, dar cu înălțimi mai mici.

Tot spre vest, urmează a doua culme secundară, paralelă cu cele precedente, formată din mai multe masive mamelonare, cu caracter insular, înecate în loess și așezate în culise, în care se deosebesc dealurile Orliga (117m), Carcaliu (95 m), Piatra Rîioasă(112 m), Priopcea(409 m) și Mircea Vodă (206 m). Acestea sunt constituite din cuarțite, care predomină în masivul Priopcea, din micașituri, filite etc. și dezvoltate în plină zonă stepică, joasă.

Ultimele înălțimi, care se prezintă sub formă de masive cu totul izolate, sunt Iacobdeal, cu vârful Victoria(341m) și Piatra Roșie (ambele constituite din granite), apoi Dealurile Bujoarele (380m), în care apar gresii, șisturi și calcare de vârstă devoniană. Pe latura estică a Munților Măcin, până la valea Lozovei, apar numai două culmi paralele, prima formată din Dealul Coșlugea(336 m) și a doua din dealurile Pîrlita și Boclugea (393 m), constituite, de asemenea, din cuarțite, filite, granite de vârstă proterozoică. În nord-estul Munților Măcin se află Depresiunea Taiței superioare, cu caracter longitudinal (Nifon-Balabancea-Horia), care, prin Pasul Teilor, se prelungește în depresinea Luncaviței.

În cuprinsul depresiunii Taiței superioare apar întinse glacișuri deluvio-proluviale,cu terenuri bune pentru culturi și pășuni. În general, Munții Măcinului și prezintă din punct de vedere tectonic sub forma unui mare anticlinoriu, din care eroziunea, foarte accentuată și îndelungată, a scos la zi granițele din corpurile locolitice de adâncime.În timpul transgresiunii triasice ei formau o insulă.Liniile structurale generale, în special sistemul de falii inverse cu direcții NV-SE ale Munților Măcin se relflectă în relieful acestuia nu numai prin orientarea culminor muntos-deluroase, ci și prin orientarea culmilor munots-deluroase,ci și prin direcția văilor principale, cum sunt Luncavița, Taița, Lozova etc. Acești munți, cu înălțime redusă și aspect de dealuri (așa cum arată cele mai multe denumiri din cuprinsul lor), se impun în peisajul geografic general prin numeroase vârfuri ascuțite și versanți abrupți, plini de grohotișuri(în special sectoarele granitice).

Clima

Clima se manifestă printr-un regim temperat cu pronunțat continentalism unde verile sunt secetoase, iar iernile sunt friguroase și lipsite de umiditate. Temperatura medie anuală variază între 10.5°C și 11°C. Vara, în iulie, se înregistrează temperaturi medii cuprinse între 22°C,iar iarna, în ianuarie, mediile termice se înscriu cu valorile între -1,9°C și -1,5°C. Maxima absolută s-a semnalat în 1968 la Jurilovca de 38°C.

Precipitațiile sunt scăzute, fapt ce se reflectă negativ în scurgerea râurilor și într-o anumită masură, în procesul de vegetație al culturilor agricole.

În aria Munților Măcinului cade cea mai mare cantitate medie/ an de precipitații (circa 500mm/an) din Dobrogea, iar în Depresiunea Nălbant și în porțiunea marginală a lacului Razim, aceasta scade circa 400mm/an.

Apele

Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse și sunt extrem de fluctuante. Principalele râuri din Dobrogea de Nord sunt: Taița(57 km), Telița(48 km), Slava(38,3 km), care se varsă în Lacul Razim și râurile Cerna, Aiorman, Jijila-Sarniar, care se varsă în Dunăre. Lacurile din această zonă se împart după geneză:

• limane maritime (situate pe țărmul lacului Razim): Babadag, Agighiol, Sarinasuf, Tuzla;
• limane fluviatile: Peceneaga, Traian;
• lacuri situate pe albia unor brațe părăsite ale Dunării: Beibugeac, Slatina, Sărat, Carpina.

Solurile

Prin varietatea și fertilitatea lor, joacă un rol important pentru dezvoltarea culturii agricole. În depresiunea interioară și pe galcisurile de versant ale Dobrogei de Nord au o largă răspândire cernoziomurile carbonatice vermice și solurile balane foarte utile pentru culturile agricole.Pe spațiile ocupate de pădurile mezofile și xerofile din Podișul Babadag și Niculițelului, predomină solurile cenușii si cernoziomurile cambice.Pe luncile principalelor râuri și pe câteva areale de lângă laguna Ceamurlia se dezvoltă lacovistile aluviale și solenturile.

Populatia si asezarile

Așezările din Dobrogea de Nord sunt cunoscute înca din cele mai îndepartate timpuri și reprezintă elemente de cotinuitate, multimilenară pe acest teritoriu român. Mărturii stau și astăzi cetățile din vetrele așezării daco-romane de la malurile Dunării (Aegyssus, Noviodunum). Suprafața acestei unități estimată la aproape 3200 km2, cuprinde o populație de 236.709 locuitori din care 53% trăiau în mediul urban. În 2000 acesta a scăzut, ajungând la 234.034 cu o pondere de 52,3% în mediul urban și 47,7% în cel rural. În structura etnică a populației românii dețin 89,5%, iar celelalte naționalități 10,5% dintre care lopoveni, ucrainieni, turci și tătari.

Structura geologica si evolutia paleogeografica

Sub raport ecologic, Dobrogea de Nord constituie capătul vestic al unei catene ce se extinde spre est până în Asia Centrală, catena cu deformări in ciclurile orogenetice assyntic, caledonian, hercinic și alpin timpuriu.

Datorită evenimentelor geologice îndelungate, în Podișul Dobrogei de Nord sunt patru compartimente structurale majore alcătuite din roci cristaline mezo si anchimetamorfice, roci magmatice intrusive si extrusive(granițe, diorite, sienite, riolite, bazalte) și roci sedimentare paleozoice si mezozoice.

Dobrogea de Nord reprezintă un orogen intraplaca. Terenurile ce apar astăzi la zi și-au început evoluția îin ciclul orogenetic Precambrian (foarte probabil, svecofeno-calian), având amprentele metamorfismului din orogenezele assyntica, caledoniana si hercinică. Ulterior, în Triasic-Jurasic superior, prin deschiderea unui rift intraplaca, s-au acumulat intre 500 și 300m de roci sedimentare foarte variate (siliciclastice, de precipitație chimica, organogene).

În faza orogenetică ecocimerica(intraneocomiana) are loc definitivarea aranjamentului actual al Dobrigei de Nord.Intrucât unitățile structurale sunt orientate de la N-V la S-E, cu înclinarea axilă ușoară spre S-E tramsgresiunea din Cretacicul superior acoperit numai partea de S-E a Podișului Dobrogean.

Din Paleocen, Dobrogea de Nord este exondată aproape în întregime. Se instalează condițiile de eroziune continentală si abraziune, asociate unor mișcări epirocenetice active. Acestea vor declanșa procesul formării suprafețelor de nivelare, situate între 200 și 400m. Etapa Cuaternara se remarcă prin: înălțări diferențiate pe compartimente, adâncirea văilor, apariția de forme carstice acumulări puternice în albii, dezvoltarea unor depresiuni. Un proces important, apărut odata cu accentuarea aridizării climei și care continuă și azi, e cel de pedimentație.

Vegetatia

Podișul Dobrogei de Nord se află sub influența condițiilor climatice cu pronunțat continentalism și a unui relief cu o morfologie variată. Vegetația și fauna sunt specifice zonei de stepă, silvostepă și a pădurilor de foioase.

Vegetația de stepă și silvostepă propriu-zisă e dominată de specii ierboase de talie mică și mijlocie.

Pădurile alcătuiesc areale compacte răspândite pe o suprafață de 61.000 ha în Munții Măcinului, Podișul Babadagului și dealurile Niculițelului. Ele alcătuiesc două etaje de vegetație: unul între 150m și 250m delimitează pădurile exofile și altul cuprins între 250-400m formează etajul pădurilor mezofile.

În pădurile mezofile predomină gorunul, în asociație cu teiul, frasinul, glădișul, iar în pădurile xerofile e frecvent întâlnit stejarul, brumariu în asociație cu garnița, cerul, carpinita, mojdreanul.

În Podișul Dobrogei de Nord vegetația se caracterizează printr-o mare complexitate, deoarece configurația reliefului și variațiile altidinale deți de amplitudine relativ redusă, au puternice efecte asupra condițiilor topoclimatice și edafice, ceea ce se reflectă pregnant în stuructura covorului vegetal.

Zona de stepă se desfășoară pe un areal întins în dealurile Tulcei și mai restrâns la poalele Munților Măcin și în marginea sudică a Podișului Babadag. În mare parte vegetația naturală a fost înlocuită prin culturi, încât acum se mai păstrează doar în izlazurile rămase necultivate, unde cresc numai plante ierboase de talie mică și mijlocie rezistențe la secetă ca: firuța, păiușul, negara, pelinița, coada șoricelului, scaiul dracului, rostogolul sau tăvălugul.

Silvostepa formează un spațiu de tranzite între vegetația de stepă și cea forestieră. Ocupa un areal foarte restrâns, între 50 și 100m altitudine (Munții Măcinului în sectorul sudic și flancul de Nord al Podișului Babadagului, dealul Consul). E prezentă prin păduri de stejar brumariu și pufos și tufărișuri alcătuite din scumpie, păducel, porumbar, tufe de stejar pufos. Plante ierboase sunt cele specifice pajiștilor stepice: păiușul, negara, osul iepurelui.

Pădurile din Dobrogea de Nord ocupă o suprafață de 61.000ha adica 19,2% din tritoriul acesteia și sunt răspândite în Munții Măcinului (8.600ha), Dealurile Niculitelului (20000ha) si Podisul Babadagului(33000 ha).

Padurile xerotermofile sunt situate la altitudini de 150-250m in Dealurile Niclitelului, Podisul Slavelor si partile marginale ale Podisului Babadagului. Sunt alcatuite din stejar brumariu uneori in asociate cu garnita iar pe falancul sudic al Podisului Babadagului apare stejarul pufos. Adesea, in aceste paduri se intalneste si teiul argintiu, carpinita mojdranul, jugastrul, cornul si scumpia. Acesta constuie fragmente ale unui etaj de vegetatie mai extins in trecut, etajul padurii sub mediteraniene.

La altitudini de 250m de intalnesc asociatii forestiere foarte complexe in care speciile mezofile cresc alaturi de numeroase specii xerotermofile. In stratul arborilor predomina gorunul in asociate cu teiu pucios, teiul argintiu, teiu cu frunza mare, carpenul, frasinul, ulmul. Local apare si fagul. Tot aici mai cresc si diverse specii de arbusti: alunul, cornul, paducelul.

Vegetatia de saratura se afla raspandita in campia litorala a Razimului si in Deprsiunea joasa a Ceamurliei.Plantele sunt scunde si au frunzele dese, groase si carnoase adaptate la uscaciune.Dintre acestea:branca sau iarba sarata, ghirinul cu frunze mici ghimparita.

Vegetatia de stancarie e specifica stancariilor de granit si calcar din Muntii Macinului si Podisului Babadiagului.De exemplu pe culmile Pricopanului, Priopceni, Iacobdeal si Bujoarele unde apar grnitele si intalnesc iarba rosioara, garofita, clopoteii. Pe stancariile calcaroase, mai evidente in Podisul Atmagea si Visterna intalnim pirul turita cosaci.

Vegetatia ruderala e prezenta in localiltatile rurale, de-a lungul drumurilor, in izlazuri si pe locurile unde stationeaza animalele domestice. In spatiul asezaeilor rurale, se intalnesc frecvent plante spinoase, holera, ghimpele, spinul, ciumafaia, maselarita. De-a lungul drumurilor și islazurilor cresc: troscatul, coada șoricelului, obsiga, traista ciobanului.

Fauna

Lumea faunistică a acestui sector e variată avand în vedere existența atât a spațiilor deschise, cât mai ales a celor mai extinse păduri din Dobrogea.

Căpriorul atinge, pe alocuri densități apreciabile (60-90 exemplare pe efective dețin toată Dobrogea sunt în Codrul de la sud de Babadag (120 exemplare în 2003) apoi în regiunile Alba-Celic (107 exemplare) și Atmagea (100 exemplare). În spațiile deschise Depresiunea Nalbant, Beștepe-Malcioc el e rar (sub 20 exemplare). În pădurile din Munții Măcinului și din depresunea Niculițelului și întâlnește cerbul, efectuvul sau fiind de 56 exemplare (2003). Totodată în pădurile din Vestul Podișului Babadag s-a colonizat cerbul lopătar, ale cărui efective ajung la 123 exemplare între Cârjelari și Topolog și 95 exemplare la Atmagea ( migrează până aproape de Ciucurova și Fântâna Mare).

Mistrețul are cele mai mici efective 42 exemplare în 2003 în spațiile forestiere situate de o parte și de alta a drumului Luncavița-Nifon.

Dintre canide, semnificative sunt populațiile de șacali și vulpe. Acestea sunt mai frecvente la sud de Babadag, lângă Enisala și în regiunea Ciucurova Izvoru.

Viezurele e mai numeros în pădurea Babadagului, Enisala și Niculițel.

Jderul de copac si observa mai des în regiunile Niculițel, Carada, Camena, Alba-Celic, ca și in Pădurile dintre Hamcearca și Luncavița.

Pisica sălbatică se întâlnește în pădurile dintre satele Greci, Luncavița și Hamcearca (20 exemplare în 2003), în pădurea de la Babadag există cel mai mare efectiv din Dobrogea (25 exemplare).

În spațiile deschise iepurele are efective mari cate (700 ex.) în arelele: Făgărașu Nou Daieni, Babadag-Sarichioi și Beștepe-Sarinasuf. Areale largi de răspândire are nevăstuica și dihorul comun.Foarte rar se întâlnește dihorul galben.

Dintre rozătoare, întâlnim: chițcanul comun, șoarecele de câmp, șoarecele gulerat, șoarecele de pădure, șobolanul de câmp, popândăul, șoarecele de mișună, iar la Malcoci a fost identificat șoarecele săritor de stepă, orbetele mic, hamsterul dobrogean, cârtița.

Păsări un număr forate mare de specii: ghionoaiele, ciocănitoarele, ciuful de pădure, pițigoii, silviile, cinteza, florintele, sticletele, câneparul, sturzul cântător, uliul păsărar, șoarecele comun, porumbelul de scorbură, coțofana, gaița, prepelița, potârnichea.

Raportat la extinderea Dobrogei numai în Podișul Dobrogei de Nord cuibăresc ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea cu spatele alb, pițigoiul sur, silvia de zăvoi, pitulicea mică, cănărașul, sturzul de vâsc, mierla de piatră etc.

O specie ce cuibărește în podișul de la Babadag și din Munții Măcinului(singurul loc din țară) cu efectiv destul de redus sub 20 de exemplare e șorecarul mare. Munții Măcinului constituie singurul loc din țară unde cuibărește șoimul dunărean. Dintre reptile menționăm: țestoasa, țestoasa cu coadă, șopârla de câmp, gușterul vărgat dobrogean, soprara, gușterul, șerpi.

Amfibienii sunt reprezentați de: broasca de pământ brună, broasca râioasă verde, brotăcelul.

Flora

Din punct de vedere floristic ei reprezintă limita nordică a speciilor mediteraneene, balcanice și pontice, limita sudică a speciilor central europene și caucaziene, și limita vestică a câtorva specii asiatice.

Toate comunitățile de plante din zonă sunt considerate rare la nivel european. Anumite asociații floristice formează comunități unice care se întâlnesc numai în această parte a lumii (de ex. Asociația Gymnospermo-Celtetum ). Acești munți conservă comunități de plante și specii reprezentative sau periclitate, multe dintre ele endemice, pentru unitatea biogeografică a Platoului Dobrogean. Numărul speciilor de plante variază în această regiune între 1779 și 1911 funcție de referințe. Ele reprezintă peste 19% din flora europeană și sunt comparabile cu flora bogată a insulelor Creta și Corsica.

Unul dintre argumentele cele mai importante pentru înființarea acestui Parc, și totodată o remarcabilă parte a valorii ecologice a acestor munți, o reprezintă prezența numărului mare de specii amenințate de floră (>72) de statut național și internațional. 1,4% sunt considerate acum “extincte”, 17% “vulnerabile” sau “rare” ( conform Listei Roșii) . Un exemplu al importanței acestei arii la nivel de comunități ecosistemice îl reprezintă pădurea de fag și carpen dobrogean, care este unică în România. Un alt exemplu, la nivel de specie, este cel al lui (clopoțelul dobrogean), Parcul Munții Măcinului fiind singurul Parc din lume care oferă protecție acestei specii endemice, întâlnită numai în această regiune. În total, această arie deține 27 de specii de plante endemice. În orice caz, se pare că datele existente sunt puține și că ar putea exista mai multe specii decât cele înregistrate până în prezent. Dobrogea este singura regiune din România unde încă mai există suprafețe importante de vegetație stepică, unice în România și în Balcani. Munții Măcinului reprezintă singurul Parc Național din țară care protejează acest tip de vegetație, foarte rara acum în Europa. Tocmai de aceea acest parc ar fi singurul din lume care conservă habitate specifice, comunități de plante, specii endemice, sub-endemice și relicte ale platoului dobrogean, o arie biogeografică de importanță internațională recunoscută.

Fauna

În ciuda naturii unice biogeografice a Munților Măcinului, cu atracțiile lor speciale florale și faunistice, informațiile asupra diversității faunistice sunt puține. Dintre cele 187 de specii de păsări observate în zona parcului, 60% (aprox. 112 specii), sunt considerate “Vulnerabile”, ” Rare”, sau “Posibil Extincte”, conform criteriilor IUCN, si multe dintre celelalte specii sunt considerate “Insuficient Cunoscute”. Muntii Măcinului reprezintă cea mai importantă zonă de cuibărit din Dobrogea pentru păsările de pradă și de asemeni reprezintă o importantă zonă de pasaj pentru cele migratoare.

Dintre cele 41 de specii de mamifere înregistrate aici, 11 sunt protejate prin convenții internaționale. Există peste 979 de specii de lepidoptere înregistrate, iar cercetările entomologice recente realizate în Munții Măcinului au scos la iveală încă 14 specii noi pentru România și 3 specii noi pentru știință.

Există 7 specii strict protejate de amfibieni iar toate cele 11 specii de reptile înregistrate în zona Munților Măcinului sunt de asemeni protejate prin Convenția Berna. Aceste comunități și specii nu se găsesc în cadrul altor parcuri sau arii protejate din Europa sau împrejurimi. Fără acest parc, protejarea biodiversității internaționale ar fi incompletă. Valoarea internațională a biodiversității ecosistemelor din Munții Măcinului este incontestabilă.

Lista faunei Munților Măcin include in jur de 2000 de specii de nevertebrate ( aproximativ 1000 de specii de fluturi au fost reconfirmate în anul 2000, ca fiind prezente), 7 specii de amfibieni, 11 specii de reptile (incluzând specii rare, incluse în anexele Directivei Habitate și ale Convenției de la Berna: Testudo graeca, Ablepharus kitaibelii, Lacerta trilineata, Elaphe quatorlineata, Vipera ammodytes), și cel puțin 187 de specii de păsări (specii rare, incluse în anexle Directivei PĂSĂRI: Anser erythropus, Aquila clanga, Aquila pomarina, Crex crex, Hieraaetus fasciatus, Pernis apivorus, Neophron percnopterus, etc), și 40 de specii de mamifere( incluzând specii adaptate la stepa ca Spermophilus citellus – inclusă în Anexa II a Directivei Habitate și Convenția de la Berna, Vormela peregusna, Canis aureus etc).

Pentru păsările răpitoare din România Munții Măcin reprezintă cea mai importantă zonă de cuibărit, fiind de asemeni un important loc de pasaj pentru cele migratoare. O parte din insectele găsite în Munții Măcin sunt noi pentru știință, iar speciile Calimorpha quadripunctaria și Morimus funereus sunt incluse în Anexa a II-a Directivei Habitate și în Convenția de la Berna.

Principalele tipuri de habitate prezente în Munții Măcinului sunt: pajistile pietroase, calcaroase sau bazofile cu Alysso-Sedion albi, pădurile de Tilio-Acerion pe povârnișuri, grohotișuri și viroage, pantele de rocă silicioasă cu vegetație casmofitică, pădurile de fag Luzulo-Fagetum, pădurile termofile de Farxinus angustifolia și pădurile de stepă euro-siberiană cu Quercus sp (incluse în Anexa I a Directivei Habitate) precum și: stepe continentale, păduri de fag, păduri de stejar și carpen și păduri termofile și supra-mediteraneene de stejar(incluse în Convenția de la Berna). Dintre acestea numai habitatele de stepă sunt pășunate moderat, restul fiind bine conservate.

Turism

Podișul Dobrogei de Nord dispune de un potențial turistic încă puțin valorificat. Peisajele naturale specifice, pădurii cu o mare extindere și cu un fond cinegetic bogat, monumentele istorico-culturale, obiceiurile și ocupațiile locuitorilor constiuie elemente cu valuare turistică.

Sursa: Wikipedia

Muntii Meses

Muntii Meses este o grupă montană a Munților Apuseni aparținând de lanțul muntos al Carpaților Occidentali. Cel mai înalt vârf este Vârful Măgura Priei cu 996 m.

Relief

Munții Meseșului fac parte din treapta montană de relief cu extensie redusă și joasă ca altitudine, din ramificația nordică a Munților Apuseni. Culmea Meseșului este o formațiune îngustă de 5–8 km. și relativ uniformă, fără forme de relief abrupte, alungită de la sud-vest spre nord-est. Văile transversale ce o străbat, Poicu, Ponițași Ragu, au fragmentat culmea în mai multe măguri separate, ce se prezintă sub forma unor masive bine individualizate, cum sunt: Dealul Vlesinului de peste 900 m. altitudine, între râul Crișul Repede și valea Poicu; Mogoșul de peste 950 m. limitat la nord de valea Ponița; Munții Plopiș, pe partea de culme a acestora, cu o altitudine între 750 și 800 m. ce se întinde până la valea Ragu și Culmea Osoiului cu prelungire până în valea Ortelecului. Altitudinea maximă a Meseșului este de 996 m. în Măgura Priei, scăzând treptat pâna la 474 m. înălțimea Vârfului Măgurița din apropierea văii Ortelec. Munții Meseșului mai au în componență Măgura Moigradului (504 m.), dealurile Pomăt și Citera cu o altitudine de 502 m. fiecare.

Clima

La fel ca în aproape toată regiunea nord-vestică a țării, clima este continental-moderată, supusă unei circulații vestice predominante. Temperatura medie anuală este de 6-8 grade, luna cea mai caldă fiind iulie iar cea mai rece ianuarie. Precipitațiile medii anule sunt cuprinse între 800 și 900 mm.

Hidrografia

Principalele râuri care străbat zona sunt Crasna, Almașul și Agrijul, având afluenți pâraie cu debit scăzut, alimentate de izvoare, zăpezi și ploi, cu regim de scurgere permanent sau semipermanent. Caracteristica zonei este inexistența lacurilor naturale.

Flora si fauna

Flora

Pădurile ocupă un loc important ca suprafață de acoperire a acestor munți, dar și pajiștile si plantațiile de conifere, dintre acestea cele mai întâlnite specii sunt următoarele:

• fagul
• carpenul
• stejarul
• cerul
• paltinul de munte
• ulmul
• frasinul
• teiul
• pinul
• specii de arbuști : vornicelul, socul roșu și negru, alunul, lemnul câinesc, tulichina, sângerul, cornul, clocotișul, murul, rogozul.
• specii de ierburi : silnic, sânișoara, vinarița, trepădătoarea, urzica moartă galbenă, laptele câinelui, colțișor, leurda,
• floră de primăvară : păștița, brebenei, floarea paștilor, găinușele, vioreaua, măseaua ciutei.

Fauna iepurele, căprioara, vulpea, veverița, lupul, mistrețul, pițigoiul, mierla, privighetoarea, graurul, ciocănitoarea, fazanul, granger, gaiță, șopârla de câmp, șarpele orb, gușterul, broasca.

Munții Monteoru

 Munții Monteoru sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali.

Sursa: Wikipedia