Castelul Mikó, cu plan geometric regulat și bastioane italienești, ridicat în stilul renașterii târzii, este cel mai vechi și mai important monument istoric al orașului Miercurea Ciuc. Poartă numele constructorului, Ferenc Hidvégi Mikó (1585-1635), în documentele vremii fiind menționată și ca noul castel al lui Mikó. Construirea castelului a început în primăvara anului 1623, la zece ani după ce proprietarul, Ferenc Mikó, a devenit căpitan suprem al scaunelor secuiești Ciuc, Gheorgheni și Casin. Personalitate marcantă a vieții politice ardelene de la începutul secolului al XVII-lea, Ferenc Mikó, pe lângă această funcție, a fost și consilier al principelui Gabriel Bethlen, diplomat și cronicar.

Construirea castelului cu plan patrulater și o suprafață de 75×70 m a fost terminată, probabil, în anii treizeci ai secolului al XVII-lea. Primul document scris care atestă existența edificiului construit datează din 1631. Mikó primise drept danie de la Gabriel Bethlen „domeniul domnesc din Szereda” și, în același timp, aprobare de construire a cetății. Totuși moștenitorul, Mikó József, a fost dat în judecată de către Pánczélos István și Balázs din Martonfalva pentru că tatăl său, cu ocazia construirii cetății, și-a însușit pământurile lor fără a-i despăgubi. După 1636, castelul trece în proprietatea lui Damokos Tamás, jude suprem al scaunului Ciuc.

La 21 octombrie 1661, trupele turco-tătare conduse de Ali, pașă de Timișoara, invadează Ciucul, ocupă și incendiază castelul. Este reconstruit în anii 1714-1716 sub conducerea generalului imperial Stephan Steinville, așa cum atestă și inscripția în piatră așezată deasupra porții de intrare a cetății. În 1735, Johann Conrad Weiss, inginer, colonel austriac, realizează planul castelului, cel mai vechi plan cunoscut până acum, care reprezintă și un document important privind istoricul și etapele de construire.

În jurul castelului reconstruit austriecii au proiectat un sistem de apărare cu patru bastioane italienești, ale cărui urme sunt și astăzi vizibile pe latura sudică. Pe latura vestică au construit un depozit de praf de pușcă, iar bastionul sud-vestic l-au transformat în capelă. Tavanul capelei este decorat cu stuc modest, în stil baroc tîrziu, iar ancadramentul gotic al ferestrelor este rezultatul unor transformări ulterioare. Încăperile de la parter au tavan în formă de boltă cilindrică, cu penetrații de bolți cu dublă curbură. Delimitarea nivelelor este marcată în exterior de un brâu de piatră cioplită. La fiecare bastion, la înălțimea podului, sunt goluri de tragere. Cetatea astfel întărită a reprezentat un punct strategic important la granița de răsărit a Imperiului Habsburgic. Până la organizarea prin forță a regimentelor secuiești de graniță (1764) este cazarmă a trupelor imperiale, iar după aceea, până în 1849, reședință a comandantului Regimentului I secuiesc de graniță. În timpul revoluției din 1848-1849 a fost sediul comandantului forțelor revoluționare din Secuime, Gál Sándor. Și după înfrângerea revoluției, cetatea a rămas în folosința armatei. În 1890, în fața cetății, de o parte și de alta a porții-bastion, este ridicată o clădire, care a fost demolată în 1990.

În anii 1880 șanțul castelului este umplut. Până la mijlocul secolului al XX-lea, cu mici întreruperi, cetatea a fost în folosința armatei. În 1970, după o restaurare generală, a devenit sediul Muzeului Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930.

Sursa: Wikipedia

Castelul Lazar-Harghita

Castelul, este un castel construit într-o combinație de stiluri: romanic, gotic și renascentist în același timp, situat în comuna Lăzarea, județul Harghita, România. Cetatea poartă numele familiei Lázár, care a construit-o.

Ștefan al IV-lea Lazar, jude al scaunelor Ciuc, Gheorgheni și Cașin a fost cel care a demolat conacul medieval aflat pe proprietate, construind o clădire mai amplă refolosind unele segmente ale vechii clădiri. Cel mai vechi corp al clădirii actuale datează din 1532, restul fiind adăugate între 1631-1632. Vărul principelui a dorit încă de la început o reședință demnă de un principe care să exprime o influență a vieții politico-administrative a Principatului și a reușit să ilustreze acest aspect prin detaliile construcției: scara monumentală, bastioanele decorate cu inscripții și blazoane și cornișa pictată după stilul renascentist.

Recent, construcția a fost cercetată de către arheologi și au fost descoperite în fundațiile conacului două tracturi și un ax orientat est-vest. În ceea ce privește fațada sudică, aceasta a fost ocupată de o logie lungă de 4,6 m cu arcade, iar pereții sălilor erau pictați cu diferite figure zoomorfe și antropomorfe. Ferestrele castelului de la primul etaj au timpane triunghiulare, iar pereții sunt decorați cu bosaje de colțși frize pictate. Cea mai lungă și veche inscripție se află pe bastionul sud-vestic: “Propugnaculum istud fecit fieri Generosus Dominus Stephanus Lazar Regius Supremus Sedis Siculicalis Csik Gyrgio et Kazon. Anno Domini Millesimo Septingentesimo Trigesimo Primo 19 die Septembris”. După ridicarea zidului estic al incintei noi, în colțul nord-estic s-a ridicat brutăria și bucătăria. De aici în continuare se construiește întreg corpul nord-vestic denumit “Sala cavalerilor”, ce va găzdui la etaj sala dietelor scaunelor secuiești. Un lucru interesant este că în mijlocul curții a fost amplasată o închisoare unde stăteau întemnițații până ce se hotăra soarta lor. Rolul construcției a fost cel de a construi un ansamblu bastionar imens și unic în Transilvania cu un rol important în Principat.

Castelul familiei Lázár, trecut de partea curuților în revoluția condusă de Francisc Rákóczi a fost devastat și incendiat de Habsburgi între 1706-1707, iar cel mai afectat corp a fost cel rezidențial. Zidurile din centru s-au prăbușit și doar încăperile adosate zidului estic au rămas intacte.

După ce a redobândit încrederea casei imperiale, Francisc IV. Lázár a fost numit în 1742 jude al scaunelor Ciuc, Gheorgheni și Cașin și și-a mutat reședința din nou la Lăzarea, ridicand până în 1742 un nou corp în stil baroc numit anterior „Casa Doamnei”. Șase ani mai târziu castelul a fost din nou incendiat și după aceasta nu au mai existat reconstrucții însemnate.

În 1773 castelul a fost împărțit între cei trei membri ai familiei până la mijlocul secolului al XIX-lea, dar la momentul respectiv doar o mică parte din cetate a fost locuită. Cele mai recente cercetări privind Cetatea Lázár au fost făcute între 1963-1977 și 1982, iar în urma acestora s-a consolidat și reconstruit bastionul Roșu, “Sala cavalerilor”, bastionul ciunt din spatele acestuia, temnița, corpul porții și fațada sudică, precum și picturi din 1532.

În prezent Castelul Lázár este administrat de Centrul Județean de Creație, instituție aflată sub tutela Consiliului Județean Harghita, însă trăiesc și urmași ai familiei Lázár care îl revendică.

Ansamblul castelului Lázar figurează în noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HR-II-a-A-12854

Sursa: Wikipedia

 Nu exista date