Complexul Muzeal de Științele Naturii Ion Borcea din Bacău

Primul muzeu de istorie si stiinte ale naturii din municipiul Bacau a fost deschis publicului pe 1 ianuarie 1959 sub numele Muzeul Regional Bacau. Prima expozitie permanenta a fost vernisata la 31 octombrie 1966 în cl?direa de pe Karl Marx nr. 2 iar din 1969 a fost înfiintat Muzeul de Stiintele Naturii. Începând cu 7 iunie 1993 institutia poarta numele de Complexul Muzeal de Stiintele Naturii “Ion Borcea”. În perioada 1975-1978 iau fiinta Observatorul Astronomic (1976) si Vivariul Bacau (1975).

Observatorul Astronomic functioneaza din 1978 în fostul turn de apa al orasului Bacau. În data de 4 mai 1984 a fost inaugurata expozitia permanenta ai sala de spectacole pentru planetariu.

Vivariul a fost deschis oficial odata cu vernisarea primei expozitii de pesti exotici organizata la Bacau în anul 1975. În anul 1981 a fost mutata în noul sediu din Piata Centrala unde se va amenaja o expozitie moderna de profil. Din anul 1992 se începe reamenajarea spatiului care formeaza complexul expozitional de azi alcatuit din 4 expozitii permanente ale Vivariului: expozitia de pesti indigeni si exotici, expozitia de pasari cântatoare si de ornament, expozitia de rase de porumbei si terarii pentru amfibieni si reptile.

Casa Memoriala “Ion Borcea” din comuna Racova a fost donata de Eufrosina Borcea, la data de 4 februarie 1971, Inspectoratului Judetean pentru Cultura Bacau, fiind ulterior transferata Complexului Muzeal de Stiintele Naturii Bacau. Obiectivul adaposteste o valoroasa expozitie cuprinzând obiecte personale care au apartinut savantului Ion Borcea.

Sursa: http://info.bacaul.ro/553-complexul-muzeal-de-stiintele-naturii-ion-borcea-553/

Complexul Muzeal Iulian Antonescu din Bacău

Primul muzeu din Bacău a fost înfiinţat în 1957, ca muzeu regional. în timp acesta a cunoscut diverse transformări, cuprinzând secţii de artă, etnografie, pentru o perioadă chiar de ştiinţele naturii. În actuala structură, Complexul Muzeal “Iulian Antonescu” funcţionează din anul 2003, atunci când au fost unificate, Muzeul Judeţean de Istorie “Iulian antonescu” şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă. În actualul sediu, o clădire nouă, este expusă o bogată colecţie de arheologie: material paleolitic (de la Buda, Lespezi), neolitic, piese din epoca bronzului, obiecte hallstattiene (depozitul de arme şi podoabe din necropola de la Gioseni), piese dacice (unelte agricole şi meşteşugăreşti, arme, podoabe, ceramică), material arheologic medieval de la Curtea Domnească din Bacău, numismatică (tezaure monetare dacice, romane, bizantine). De asemenea, sunt expuse obiecte ce ilustrează, în special, istoria locală: documente, bijuterii (datând din secolele XVII – XVIII), pahare aparţinând domnitorilor Mihail Sturdza şi Al. I. Cuza, materiale referitoare la Războiul de Independenţă din 1877 şi primul război mondial (uniforme, ordine, medalii), precum şi o expoziţie de etnografie. Colecţia de etnografie, aflată la sediul Complexului muzeal, constituită pe parcursul a patru decenii, cuprinde textile de interior, textile de port popular, ceramică, obiecte detinate practicării ocupaţiilor principale şi secundare precum şi a meşteşugurilor, piese de mobilier, obiecte bisericeşti, artefacte folosite la practicarea unor datini şi obiceiuri, clişee şi fotografii. În 2003, Muzeul de Artă şi Etnografie a devenit secţie a actualului complex muzeal. Colecţia de etnografie a început cu donaţia preotului Vasile Heisu din Răcăciuni (cca. 700 de piese de etnografie şi artă populară), având în prezent aproape 4.000 de piese. Pe lângă acestea, muzeul mai adăposteşte şi documente privitoare la istoria literaturii, precum şi o bibliotecă ce conţine peste 9.000 de volume.

Sursa: http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=104

Galeriile de Artă Ceramică „Anton Ciobanu”- Bacau

Galeriile de Artă Ceramică „Anton Ciobanu” se află în Bacău situata pe strada Decebal, nr 1.

Galeria este structurată pe trei săli ce prezintă diferite etape ale evoluției artistice a ceramistului Anton Ciobanu născut în 1939 în comuna Călugăra, faimos atât în țară, cât și în restul lumii.

Sursa: Wikipedia

Preotul Daniel Puiu a amenajat în satul în care slujeşte, Sănduleni, judeţul Bacău, un muzeu superb, poate unic în felul său. Pasionat de tradiţia românească, părintele este un colecţionar de lucruri vechi, care vrea să păstreze ceea ce a mai rămas bun de la oamenii locului: mobiler vechi, obiecte lucrate la roata olarului, ceasuri de perete, sculpturi în lemn, măşti tradiţionale, icoane pe sticlă şi lemn, fiare de călcat, maşini de măcinat cafea, tablouri, şi lista poate continua. Minunăţiile din Muzeul „Casa Zamfirei“ sunt multe, iar zelul preotului Puiu de a aduna ceea ce s-a mai păstrat vechi în zonă este impresionant.

Acum a extins muzeul, prin amenajarea unui spaţiu într-o casă lângă biserica situată pe şoseaua Bacău-Oneşti… Să-l viziteze toată lumea şi să admire dragostea unui slujitor bisericesc pentru tradiţiile şi valorile culturale şi spirituale ale acestor meleaguri.

Am plecat cu maşina spre satul despre care nici specialiştii nu ştiu prea multe lucruri. Am ajuns în dreptul bisericii unde ştiam că vom fi aşteptaţi de preotul satului, Daniel Puiu. Când ne-a văzut, ne-a explicat că ar fi mai bine să mergem cu căruţa acolo unde ne-am propus. Fără alte discuţii, am acceptat propunerea. Părintele Puiu s-a urcat sprinten în teleguţă, a luat biciul în mâna dreaptă şi ne-a făcut semn să-l urmăm. Orăşeni comozi, ne-am aşezat în cele din urmă, pe scândura montată de-a latul căruţei şi-am plecat la drum. Cu barba lungă şi-o faţă de schivnic format la Mănăstirea Golia, preotul din Sănduleni şi-a arătat iute îndemânarea. Într-o mână hăţurile, într-alta biciul. „Prefer să conduc o căruţă cu cai, decât o maşină“, ne-a spus el. Bucuria de a ne arăta colecţia sa de obiecte vechi, strânse de-a lungul anilor, s-a văzut din prima clipă. Calul s-a conformat pişcăturilor de bici şi a pornit la galop. La un moment dat, părintele a oprit. În cale a apărut o femeie din sat, ţinând în mână, două ulcele pictate. Le-a dăruit cu bucurie preotului. „Uite-aşa adun eu. Ca moartea“, ne-a zis el.

La Muzeul „Casa Zamfirei“

Cursa n-avea să fie prea lungă, în ciuda drumului greoi. Am legat iapa de un copac şi am luat-o la pas. Cu oarece îndoială în suflet, printre scaieţi şi cărări pline de noroi, am urcat pe coama dealului, de unde se putea zări acoperişul muzeului. Un corp de case vechi, o parte acoperit cu draniţă, o alta cu tablă de culoarea ruginei. În câteva minute, călăuziţi de preot, ne-am trezit în faţa porţii sculptate în lemn, de care stătea atârnat, ca un simbol al locului, un jug. Printre salcâmii crescuţi de jur-împrejurul gardului, se puteau întrezări pereţii exteriori încărcaţi cu îngeri, sfinţi şi scene biblice. Toate pictate de Vasile Spiridon. Nu cine ştie ce pictor consacrat, ci cântăreţul bisericii din sat, un pasionat de arta plastică. Tonusul viu al imaginilor, reprezentate pe un fond de culoarea cerului senin, ne-a trezit zâmbetul.

Părintele a tras iute zăvorul de lemn al porţii şi ne-a condus pe cărăruia bătătorită cu piatră de râu, până în faţa uşii. Deasupra, un alt desen, sub forma unei bucăţi de lemn, pe care stătea scris cu litere de-o şchioapă: „Muzeu Casa Zamfirei“. Denumirea n-avea nimic a face cu nunta de care pomenea, în poezia sa, George Coşbuc. „Am ales numele Zamfira, pentru că aşa o chema pe ultima femeie care a locuit în casă“, ne-a explicat preotul Puiu. Pe partea dreaptă, lângă muzeu, îndreptată spre răsărit, o măsuţă rotundă de ciment. O micuţă masă a tăcerii, aici, în inima naturii. Aveam să aflăm că oamenii şi preotul vin pentru a mai oficia slujbe în aer liber. Deasupra, o vie cu struguri mari şi negri, ce va deveni, în câţiva ani, conform spuselor părintelui, o veritabilă cupolă.

Mirarea şi uimirea m-au cuprins imediat după ce am trecut pragul casei. Şovăiala că acolo se putea găzdui un muzeu autentic a dispărut ca prin minune. O rânduială a lucrurilor casnice, boiereşti sau nu, demnă de toată admiraţia. Aburii tradiţiei ne-au învăluit în câteva secunde. Mobiler vechi, obiecte lucrate la roata olarului, ceasuri de perete, sculpturi în lemn, măşti tradiţionale, icoane pe sticlă şi lemn, fiare de călcat, maşini de măcinat cafea, tablouri, şi lista poate continua. Toate expuse într-o singură cămăruţă.

Are în muzeu ceasul boierului care a botezat-o pe mama sa

Părintele Puiu a insistat să aştept până când se îmbracă în costumul naţional. Apoi, a început prezentările. „Vitrina cu geamul de cristal o am din casa unui boier din Târgu Ocna. Dincolo, în camera cealaltă, pe perete, am expus ceasul boierului Leordeanu din Moineşti. Am mai multe obiecte de la boier, inclusiv un scaun. El a botezat-o pe mama şi, pe patul de moarte, a cerut chiar să-i fie dăruite o parte din lucruri“, ne-a lămurit părintele Puiu. Despre icoanele pictate pe lemn, aşezate ca un brâu de jur-împrejurul camerei, aveam să aflu, cu surprindere, că au fost create de însuşi preotul satului. „Sunt icoane noi cu tentă veche. Unele le-am avut şi pe la expoziţii“, mi-a spus preotul, detaliindu-mi tehnica folosită. Lemnul vechi şi talentul rezolvă totul. Pe lângă acest har cu care Bunul Dumnezeu l-a înzestrat, părintele a dat dovadă şi de o imagine extraordinară. Dovada? Nu doar Muzeul „Casa Zamfirei“, ci şi icoana Sfântului Gheorghe, a cărui aureolă a fost conturată cu ajutorul unei potcoave originale. „Aveam nişte potcoave vechi şi ce-am zis? Dacă Sfântul Gheorghe apare călare pe un cal, de ce să nu pun şi o potcoavă? Pentru că, spun oamenii, potcoavele aduc noroc. Şi Sfântul Gheorghe nu cred că s-ar supăra“, ne-a explicat el. Interesantă s-a dovedit a fi şi masca lui Vlad Ţepeş, sculptată în lemn şi aşezată pe un scaun, lângă imaginea lui Avram Iancu. Vechimea acesteia nu o mai ştie nimeni. Nici părintele care a achiziţionat-o. Dar figura voievodului te poartă cu gândul la scrierea lui Bram Stocker, care a făcut înconjurul lumii. În cealaltă cămăruţă, o ladă cu zestre, pictată cine ştie când, şi alte obiecte de etnografie, strânse de-a lungul anilor. Tot de preot. În rama ce desparte cele două geamuri de la singura fereastră a încăperii, ghidul ne-a arătat şi o ascunzătoare a bătrânilor care-au trăit acolo. „Este o bucată de lemn ce se ridică. Am descoperit-o pe când ştergeam geamul. Am simţit că este gol înăuntru. Am găsit tămâie şi anaforă. Pusă de bătrâni cine ştie când“, ne-a zis părintele Puiu.

Dintr-un dulap, a scos un cuţit de la o baionetă despre care s-ar putea spune că a trecut prin Războiul de Independenţă. Dacă nu, cu certitudine prin Primul Război Mondial. „Baioneta s-a păstrat în condiţii foarte bune. Am găsit-o lângă coteţul porcilor. Era băgată în teacă, plină de vasilină. Şi am adus-o aici“, avea să ne lămurească preotul.

Capela din muzeu

Când am ieşit din Muzeul Zamfirei, şi am pornit către o altă uşă, am aflat şi motivul pentru care sunt pictaţi pereţii exteriori. În acel loc a fost creată o capelă. De acolo, părintele Puiu ne-a scos la lumină bucăţi din catapeteasma primei biserici din Sănduleni, zidită în urmă cu două veacuri de boierul Rosetti Tescanu şi distrusă în perioada comunistă. „Uitaţi! Aceste uşi împărăteşti sunt din epoca lui Sf. Voievod Ştefan cel Mare“, a afirmat el, scotocind printre bucăţile de lemn pictate şi sculptate.

Minunăţiile din Muzeul „Casa Zamfirei“ sunt multe. Iar zelul preotului Puiu de a aduna ceea ce s-a mai păstrat vechi în zonă este impresionant. Poate chiar model, în contextul în care valorile tradiţiei se sting încet, dar sigur. Acum a extins muzeul, prin amenajarea încă unui spaţiu într-o casă lângă biserica situată pe şoseaua Bacău-Oneşti… să-l viziteze toată lumea şi să admire dragostea unui slujitor bisericesc pentru tradiţiile şi valorile culturale şi spirituale ale acestor meleaguri.

Sursa: http://ziarullumina.ro/reportaj/comorile-din-casa-zamfirei

Situat pe malul stâng al Argeşelului, satul Racoviţa este atestat documentar la 29 decembrie 1532, de către voievodul Vlad Vintilă.
Dominând platoul din apropierea râului, prin silueta sa neobişnuită, Cula Racoviţa a înfruntat, de circa două secole, vicisitudinile vremurilor.
Informaţiile referitoare la momentul edificării culei sunt contradictorii. O inscripţie datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea incizată pe o placă fixată pe peretele sudic, consemna următoarele elemente de referinţă cu privire la istoricul construcţiei: “Zidită în anul 1806 septembrie 18, arsă în anul 1877 decembrie 13, renovată în anul 1878 iunie 15″.
Acceptând ca exactă datarea menţionată, se poate atribui, în acest caz, ctitorirea casei-citadelă din Racoviţa, polcovnicului Nicolae Racoviceanu.
Compartimentat în două camere egale ca suprafaţă, cu legătură directă între ele, parterul are acces din exterior asigurat printr-o deschidere practicată în peretele vestic, iar, spre etaj, pe o scară interioară aplasată în camera de nord-est.
Necesitatea includerii monumentului în circuitul de vizitare, pentru asigurarea conservării sale în condiţii optime, a fost conştientizată iniţial de către specialiştii de la Muzeul Goleşti care au amenajat o expoziţie reprezentativă de ceramică populară cu piese provenind din principalele centre ceramice ale zonei etnoculturale Argeş-Muscel.
Cula Racoviţa este, actualmente, “Muzeul Ţăranului Român” organizat, cu eforturi apreciabile, la 20 septembrie 1970, de către distinsul profesor de matematică şi fizică, Constantin I. Năstase, în memoria părinţilor săi.
În acest fatastic demers de a da viaţă unui monument medieval în ruină, distinsul profesor a fost ajutat de către fiul său, Constantin C. Năstase, un intelectual entuziast, care a moştenit, de la părinţi, respectul pentru zestrea culturală a neamului românesc.
Organizatorii muzeului s-au bucurat de un sprijin substanţial din partea unor colaboratori şi donatori generoşi: colonelul farmacist Gheorghe Săvulescu, familia Petre Siminel din Sibiu, elevii Şcolii de 10 ani Racoviţa, locuitorii din Mioveni şi Racoviţa ş.a.
Conceput ca “un moment din stilul de viaţă al ţăranului român, spre aducere aminte generaţiilor viitoare”, Muzeul Etnografic din Cula Racoviceanu a fost amenajat pe structura asemănătoarelor secţii: port popular, îndeletniciri, numismatică, obiecte de artă, mărturii religioase, ceramică, arme, elemente de artă populară, unelte de tâmplărie şi dogărie, însumând peste 800 de exponate care “degajă un aer de taină, mister şi de respect faţă de tradiţiile şi obiceiurile locuitorilor acestor meleaguri”.

Sursa: http://toma-cristi.blogspot.ro/2012/01/cula-racovita-muzeul-etnografic-mioveni.html