Muzeul Satului Maramuresean din Sighetu Marmatiei- Maramures

Localizat la intrarea in orasul Sighet, pe drumul dinspre Baia Mare, Muzeul Satului Maramuresean se alătura in 1981, Muzeului Etnografic al Maramuresului ca o secţie în aer liber

Localizat la intrarea in orasul Sighet, pe drumul dinspre Baia Mare, Muzeul Satului Maramuresean se alătura in 1981, Muzeului Etnografic al Maramuresului ca o secţie în aer liber.

S-a constituit ca o rezervaţie de monumente de arhitectură ţărănească, fiind opera comună a domnului Francisc Nistor şi a actualului director al instituţiei, domnul Mihai Dăncuş.

Prin structura sa, creează impresia unui sat tipic maramuresean.Uliţe drepte (principale) şi întortocheate, poteci şi „prilazuri” alcătuiesc structura intimă a aşezării şi converg ca în toate satele maramureşene, spre biserica.

Pentru casele expuse in muzeu s-a folosit lemn cioplit de mesterii din zona, si ilustreaza locuinte tipice slave, evreiesti, maghiare, germane si romanesti din secolele 17 si 18. Acestea sunt pastrate in conditii foarte bune atat in interior cat si pe exterior, impreuna cu motivele originale de pe usi si inscriptiile in Chirilica si Araba.

Sursa: http://www.directbooking.ro/obiectiv-muzeul-satului-maramuresean-din-sighetu-marmatiei-16643.aspx

Muzeul Memorialul Durerii Sighetul Marmatiei- Maramures

 Cum puteti ajunge la Muzeul Memorial de la Sighet

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet se află în centrul istoric al municipiului Sighetu Marmaţiei.

Pentru a găsi drumul către Memorialul Sighet urmaţi marcajele roşii de pe harta oraşului Sighet.

Scurt istoric al închisorii din Sighet

 Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării “primului mileniu maghiar”. După 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun. După 1945 prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni, dintre care o parte trăiesc şi azi la Sighet. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani

 În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat “unitate de muncă specială”, cunoscută sub numele de “colonia Dunărea “, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la “neagra” şi “sura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU, a avut loc o graţiere. Parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales “în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, depozit de sare şi, în cele din urmă, o ruină părăsită

Scurt istoric al Muzeului Memorial

Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu.

Pentru realizarea acestui proiect trebuia pe de o parte organizată strângerea de fonduri pentru reabilitarea clădirii, iar pe de altă parte realizarea unei bănci de date necesare creării muzeului. Centrul de studii înfiinţat şi condus de Romulus Rusan, încă din 1993, a demarat înregistrările de istorie orală şi colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colectii de ziare, carti, manuale, albume, inregistrari de istorie orala, precum si – pe un alt plan – organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, intalniri intre victimele comunismului si istoricii din Romania si din strainatate, publicarea de carti cuprinzand marturii, studii, statistici si documente privind rezistenta anticomunista si reprimarea ei. Pana in prezent, centrul a realizat peste cinci mii de ore de inregistrari, 35000 de pagini de carte si a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio si video).

În paralel, prin concurs, alcătuirea proiectului de reabilitare a clădirii fostei închisori transformate în muzeu a fost încredinţat firmei UMROL din Cluj, iar execuţia propriu-zisă firmei Stelid din Baia Mare. Lucrările au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiţi în alb.

Rezultat al unor cercetări laborioase, fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, întâi într-o formă provizorie, mai apoi definitivă, urmând acum o ordine cronologică, sunt prezentate marile teme ale represiunii comuniste, ale distrugerii statului de drept şi înlocuirii lui printr-o construcţie de tip totalitar

Cercetarea istorică a fost realizată de angajaţii şi colaboratorii Centrului de Studii, iar realizarea muzeografică a fost înfăptuită de firmele Ozana Design – designer Ştefan Popa, firma Prima Metal – arh. Radu Canciovici şi Ciprian Ionescu, Lime Production – designer Bogdan Dumitrescu, Forum Art – arh. Dan Popovici, Ghildus Design System – designer Alexandru Ghilduş, APGA – arh. Petru Gheorghiu, MB Studio – arh. Matei Marcu şi Octavian Carabela.

Sursa:http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=56&Itemid=98&lang=ro

Muzeul Țărăncii Române din Dragomirești- Maramures

Muzeul Ţărăncii Române din Maramureş  a fost inaugurat în 2001. Casa în care se află acest muzeu a fost construită în anii 1720-1721, din lemn de molid rotund, fiind cea mai veche construcţie din lemn de pe întreaga Vale a Izei. Muzeul este unic în ţară şi adună valori materiale care constituie adevărate dovezi ale existenţei noastre în acest spaţiu legendar.

În centrul oraşului Dragomireşti există un colţ «de rai », desprins parcă din alt secol : unul din punctele de atracţie a localităţii, Muzeul Ţărăncii Române. Unicat în ţară, muzeul este amenajat într-o casă ţărănească de oameni gospodari ce datează din anul 1722, ridicată din piatră, lemn şi chirpici, fiind una dintre cele mai vechi case din zonă. Casa este locuibilă şi a aparţinut Ilenei Chiş. După moartea ei, Nicoară Timiş, cu sprijinul Primăriei din localitate, a pus bazele muzeului. Acesta a fost inaugurat în anul 2001 şi reprezintă un omagiu adus femeii pentru rolul important pe care l-a avut şi îl are în dezvoltarea societăţii, păstrând vie, de veacuri întregi, credinţa creştină, datinile, obiceiurile tradiţionale şi portul popular. În acelaşi timp, muzeul este o dovadă vie a hărniciei şi înţelepciunii populare care, fără niciun fel de mijloace moderne a reuşit să-şi făurească toate cele de trebuinţă, de la îmbrăcăminte, la statui şi obiecte casnice.

Înainte de a ajunge la muzeu, turistul trece, ca într-un ritual, pragul uriaşei porţi construite în stil maramureşean, în care meşterii sculptori au dăltuit, pe scurt, în semne şi simboluri, istoria locului lor de baştină. Pe unul din stâlpii porţii avem o mireasă şi două druşte, pe urmă avem cocoşul, simbolul Dragomireştiului şi porecla « mireştenilor », steagul dacilor, lupoaica cu Romulus şi Remus, un grup de femei, lângă un leagăn, pentru că aici, la botez mergeau doar femeile. În curte, se află o troiţă de lemn şi un fus „cu ţurgalău“, cum spun dragomireştenii. Câţiva paşi mai încolo, un grup statuar închinat femeii, în toate stadiile de vârstă: copilă, fetişcană, femeie, mamă, bunică. În faţa casei, aproape de intrare, într-un copac înalt, din care au rămas doar crengile, asemeni unui cuier uriaş, stau aşezate, frumos, oalele gospodinei. Casa este construită după tipicul unei gospodării tradiţionale maramureşene cu obiectele specifice şi cu cele ce reliefează obiceiurile culinare de peste an : colacul mirelui, stolnic (un colac mare, împletit, de formă rotundă – n.r.) de Crăciun şi de Anul Nou, pasca, cozonacul, ce se dă la mort – prescuri la preot, pupii, colacii. Tot aici se pot admira şi frumoasele costume populare maramureşene.

Sursa: http://www.gazetademaramures.ro/muzeul-tarancii-romane-din-dragomiresti-12182

Casa Muzeu Elie Wiesel Sighetul Marmatiei- Maramures

Casa a fost construita la sfarsitul secolului XIX  si a suferit mai multe modificari compartimentale in timp.
Casa este o cladire in forma de “L” si cuprinde patru incaperi. Este construita conform traditiei sfarsitului de secol XIX, folosindu-se ca material de constructie “piatra de rapa” un material folosit la construirea majoritatii cladirilor din Sighetul Marmatiei.
Muzeul este casa in care s-a nascut scriitorul Elie Wiesel. S-a nascut la Sighet in 1928 si a fost deportat impreuna cu parintii si sora sa mai mica in lagarul de la Auschwitz. El a fost singurul supravietuitor, fiind eliberat in 1945 din lagarul de la Buchenwald.

Descrierea traselului care poate fi folosit pentru a ajunge la obiectiv

Casa Muzeu Elie Wiesel este amplasata in municipiul Sighetul Marmatiei, in imediata vecinatate a centrului istoric.

Sursa: http://www.maramures.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=6