Romanian Turism

Municipiul Buzău, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, este situat în zona centrală a judeţului, pe malul drept al râului Buzău, determinat de coordonatele 45°09″ latitudine nordică, şi 25°5″ longitudine estică, ocupând o suprafaţă totală de 81,3 km2.
Se află la confluenţa dintre drumul european E85, ce leagă sudul continentului cu zona de nord şi drumul naţional ce uneşte Transilvania cu porturile dunărene şi litoralul Mării Negre. Cadrul geografic cuprinde teritorii variate sub aspect fizico- şi economico- geografic.
În partea de nord şi nord-vest apare o ramă de dealuri cu înălţimi cuprinse între 500-700 m, iar spre nord-est câmpia piemontană coboară în pantă lină dinspre nord spre sud. În partea de est a oraşului se află Lunca râului Buzău, iar în sud Câmpia Buzăului, cu terenuri roditoare. Clima oraşului Buzău are un caracter continental.

Temperatura medie anuală este de 10,7° C; cea mai călduroasă lună este iulie, cea mai friguroasă este ianuarie. Vremea este schimbătoare, se produc o serie de disfuncţionalităţi, în anotimpul cald – ploi torenţiale, iar în anotimpul rece – viscolirea şi troienirea arterelor de circulaţie. Consecinţele mişcărilor de aer peste municipiul Buzău le constituie vânturile caracteristice fiecărui sezon.

Reţeaua hidrografică este reprezentată de râul Buzău şi afluenţii săi. Vegetaţia este caracteristică zonei de stepă.

Cea mai preţioasă podoabă naturală a oraşului Buzău este pădurea Crâng cu o suprafaţă de 189 ha, din care 10 ha sunt amenajate ca parc, apoi parcul Tineretului şi parcul Marghiloman.

Resursele de apă de la suprafaţa solului, cât şi cele subterane, sunt exploatate din cele mai vechi timpuri, fiind surse de alimentare cu apă a locuinţelor şi unităţilor industriale, dar şi pentru irigarea terenurilor agricole.
Din albia râului Buzău sunt exploatate cantităţi însemnate de balast, nisip şi pietriş. Solurile sunt propice culturilor irigate, precum şi cerealelor.

Alte resurse naturale: pădurile, exploatate pentru lemn de foc şi care au şi rol peisagistic şi de protecţie a malurilor. În apropierea Buzăului se află însemnate resurse ale solului ca: petrol, gaze de sondă, cărbuni (lignit), piatră de construcţii etc.

Oraşul Buzău este un important nod feroviar şi rutier. Este situat pe una din magistralele feroviare ale ţării, linia 500, de importanţă europeană: Bucureşti – Ploieşti – Buzău – Focşani – Bacău – Suceava.
Gara Buzău este un important nod feroviar, de aici plecând linii ferate spre Brăila, Galaţi, Constanţa, Braşov, precum şi o linie locală spre Berca Pătârlagele – Nehoiu – Nehoiaşu.
La Buzău se poate ajunge cu autoturismul pe drumul european E85 (sau DN2) dinspre Bucureşti, sau dinspre Suceava, Bacău, Focşani, Rm. Sărat; de la Ploieşti pe DN1B; de la Braşov pe DN10 (itinerar pe Valea Buzăului); dinspre Brăila pe DN2B.

Istoric

Municipiul Buzău este aşezat în sud-estul României la o altitudine de 101 m faţă de nivelul mării, având coordonatele 45°09″ latitudine nordică şi 25°5″ longitudine estică. Are o suprafaţă de 81,3 km2 şi o populaţie de 146.926 locuitori (la 1 iulie 2001). Numele Buzău, după Vasile Pârvan, îşi are originea în radicalul tracic “Buze”, care se găseşte şi la noi, pentru că şi noi ne tragem din traci “Buzeos”. La aceasta s-a mai adăugat sufixul greco-latin AIOS-EUS care nu mai e astăzi activ decât în formaţii culte, de neologisme latinizate, dar care atunci nu putea da decât BUZEUS – BUZĂU.

S-a descoperit un complex de locuire specific culturii Gumelniţa în parcul Crâng, din mileniul 4 î.Hr. un mormânt aparţinând epocii bronzului, cultura Monteoru (2200 – 1100 î. Hr.) tot în Crâng precum şi complexe de locuire getodacice în zona industrială Buzău-Sud şi în zona străzilor Bucegi- Bistriţei.

Prima menţiune documentară despre râul Buzău (pe malul căruia se găsea cu siguranţă un polis) se referă la faptele, credinţa ortodoxă şi martiriul lui Sava de la Buzău, înecat la 12 aprilie 372 în apa râului Mousaios (Buzău) de către goţii necreştinaţi conduşi de Athanaric (documentul “Pătimirea Sfântului Sava”, redactat în anul 376, se păstrează în copii la Biblioteca Vaticanului şi Biblioteca “San Marco” din Veneţia). Ziua de 12 aprilie a rămas în Calendarul creştin-ortodox ca Sfântul Mucenic Sava de la Buzău. Din mai 1996 Sf. Sava devine patronul spiritual al meleagurilor buzoiene. Oraşul Buzău este un dar al râului Buzău. După cum spunea profesorul C. Dumitrescu, “Satul dac aşezat pe malul râului Buzău, unul dintre râurile însemnate ale Munteniei, la ieşirea lui dintre dealuri şi acolo unde râul prezintă un vad foarte accesibil, Buzăul oferea lemn pentru construcţii şi foc, din abundenţă, peşte în bălţile din jur şi din râu, imaş pentru vite, teren pentru agricultură”. Pe teritoriul municipiului s-au găsit monede din toată perioada secolelor IV-XIII. Descoperirile arheologice au dovedit o amploare deosebită a vieţii economice şi sociale pe un spaţiu extins (la sud de calea ferată – Târgul Drăgaica – Atelierele ACR – depozit UJCC). Giecomo Di Petro Luccari, aflat la Curtea lui Mihai Viteazul, consemnează, citând documente mai vechi: “Negru Vodă (legendarul întemeietor al Ţării Româneşti) a fondat oraşul Câmpulung şi a tras câteva întărituri de cărămidă arsă la Bucureşti, Târgovişte … şi Buzău”.

Prima menţionare documentară a Buzăului ca târg şi punct de vamă într-un document intern este cel emis la 30 ianuarie 1431 de Dan al II-lea (1420-1431) prin care scrie, “târgurilor şi vămilor” ţării că negustorii români vor putea cumpăra şi vinde mărfuri la Braşov, iar negustorii braşoveni vor putea cumpăra şi vinde mărfuri în Ţara Românească nestingheriţi, plătind taxă vamală stabilită de o reglementare anterioară: “Să fie cum a fost în zilele părintelui domniei mele, Mircea voievod (1386 – 1418)”.

În anul 1500 domnitorul Radu Cel Mare, cu ajutorul patriarhului Nifon, înfiinţează Episcopia Buzăului, oraşul devenind Reşedinţă Episcopală. La 1507 oraşul Boza (Buzău) apare pentru prima oară într-o hartă întocmită de Nicolaus Germanus. Domnitorul Radu de la Afumaţi dăruieşte Episcopiei câteva sălaşe de ţigani pentru prima oară într-un document la Buzau şi trei mori “care sunt pe Buzău”, acesta fiind primul document despre funcţionarea morilor pe râul Buzău. Nicolae Iorga arată că “Prin Boierii de Buzău se fac si se răstoarnă domnii în anumite timpuri ale veacului de pretendenţi la tron al XVI-lea…” . În 1541 domnitorul Radu Paisie (1535 – 1545) reconfirmă întinderea Eparhiei Buzău: “Io Radu Voievod … dat-am domnia mea această poruncă . . . episcopului chir Anania şi … marii biserici a Episcopiei din Buzău, ca să-şi facă enorie (eparhie) şi scaun de judecată… judeţului Buzău şi judeţului Râmnic şi judeţului Brăilei şi judeţului Săcuieni”.

În 1571 este construită mănăstirea Banu, menţionată documentar pentru prima oară în 1592, ctitoria lui Andronic Cantacuziro. Mănăstirea este denumită a “Banului” după numele dregătoriei ctitorului în 1618. În 1722 biserica este rezidită de Andreiana, soţia lui Şerban Cantacuzino. În 1884 la pictarea Bisericii participă şi Gheorghe Tăttărescu. În 1575 ia fiinţă Bazarul – al doilea din Ţara Românească – piaţă permanentă cu dughene, prăvălii, pivniţe, magazii – prima ştire privitoare la un element urbanistic – piaţa. În 1619 orăşenii construiesc o biserică din lemn cu hramul “Sf. Îngeri”, numită şi “biserica din pădure”, iar la 1649 Badea Obredi reconstruieşte Biserica “Neguţători”. Suedezul Clas Brorsson, care trece spre poartă în anul 1657 ca sol al regelui Carol Gustav al X – lea, relatează despre Buzău:”…pământul era roditor … dar ogoarele erau nearate şi pustii, deoarece locuitorii se refugiaseră în zona deluroasă, unde-şi caută adăpost când năvălesc turcii si tătarii”. Constantin Brâncoveanu înfiinţează la 1691 prima tipografie la Episcopia Buzăului în slova românească, condusă de Mitrofan.

În 1693 acelaşi domnitor, C. Brâncoveanu, dă un act pentru a se face târg la Buzău.

Într-un document emis de Alexandru Ipsilanti la 26 august 1778 este menţionată Drăgaica lângă oraş. Scopul iniţial al Drăgăicii era desfacerea lânii, de aceea se ţinea în lunile de după tunderea oilor. Faimoasa Drăgaică coboară de pe muntele Penteleu lângă oraş.

La 1780 Mihai Mincu şi soţia sa, Minculeasa, construiesc Biserica Gârlaşi pe moşia lor. Primul sigiliu cunoscut al Buzăului ce ni s-a păstrat are drept semn heraldic pasărea Phoenix, simbol ce aminteşte că, de fiecare dată, oraşul a renăscut din propia-i cenuşă.

Se înfiinţează în 1831 Şcoala de zugravi de subţire şi iconari pe lângă Episcopie, condusă de Nicolae Teodorescu, iar în 1832 se deschide prima şcoală în limba română – Şcoala Naţională (Preparandie), avându-l ca director pe Dionisie Romano. La 1832 are loc cea dintâi numărătoare oficială, Tabela statistică (recensământ) a populaţiei. Oraşul avea un număr de 2567 suflete. După naţionalitate populaţia oraşului: 99% români şi doar 18 evrei, 1 englez şi 1 austriac. În 1836 a luat fiinţă Seminarul – prima şcoală secundară din Buzău – iar în 1838 este inaugurată clădirea acestuia. În 1838 a luat fiinţă Şcoala Normală a judeţului, unde se strâng candidaţii de învăţători din 115 sate buzoiene. În 1840 Dionisie Romano înfiinţează la Şcoala naţională prima Bibliotecă şcolară românească pentru învăţători având funcţie şi de bibliotecă publică. Prima publicaţie “religioasă şi morală” din ţară, “Vestitorul Bisericesc”, apare la 1839. Iniţiatorul, Dionisie Romano, este considerat ctitor al presei buzoiene. Buzăul este primul oraş de provincie unde s-a organizat Garda Naţională la 18- 19 iunie 1848. Între 1850- 1880 au fost construite clădirile de pe Strada Târgului (Cuza Vodă) înlocuind construcţiile mai vechi, de la care au fost folosite fundaţiile si pivniţele. În 1854- 1855 apare Biblia de la Buzău editată de Episcopul Filotei, a patra Biblie românească. Reprezentanţii buzoieni în divan sunt unionişti.
A luat fiinţă Gimnaziul în 1867, care s-a numit “Tudor Vladimirescu” până în 1875, apoi “Alexandru Hasdeu”. Din 1932 – “B.P.Hasdeu”, azi Colegiul Naţional “B.P.Hasdeu’. În 1868 apare prima Librărie la Buzău, a lui Al. Georgescu, iar în 1873 ia fiinţă noua tipografie “Alexandru Georgescu”, prima tipografie laică, deschizând drumul publicisticii buzoiene.

În 1872 se dă în exploatare calea ferată Bucureşti – Buzău – Brăila – Galaţi iar în 1881 calea ferată Buzău – Mărăşeşti, prima linie ferată proiectată şi construită de ingineri români. Moara “Garoflid” cu 3 secţii: făină, mălai şi o fabrică de postav şi dimie acţionată mecanic – este prima instalaţie industrială din oraş. Este dată în funcţiune în 1891 fabrica “Brainski & Rosazza S.A.”, prima fabrică de ţigle din regat şi de produse ceramice cu cuptoare mari sistematice. În 1873 Basil Iorgulescu înfiinţează Biblioteca Gimnaziului “Tudor Vladimirescu” (Colegiul Naţional “B.P.Haşdeu”) iar în 1893 Biblioteca Publică “Carol I” în noul local al gimnaziului. Se constituie în 1895 prima colecţie publică de piese arheologice, antropologice şi istorice într-o sală a Gimnaziului “Tudor Vladimirescu” (“B.P.Haşdeu”) – în fapt primul muzeu la Buzău.

În 1899 populaţia oraşului Buzău (21.875 persoane) după religie era: – ortodoxă – 88,74% – mozaică – 7,58% – catolică – 2,93% – protestantă – 0,32% – mahomedană – 0,4% – armeană – 0,001 % Şcoala Normală de Fete se înfiinţează în 1899, iar Şcoala Normală de Băieţi în 1901. În 1903 este inaugurat Palatul Comunal, construcţie începută în 1899, din iniţiativa primarului Nicu Constantinescu, după proiectele arhitecţilor Al. Săvulescu şi Kafşinski. Între 11 – 24 martie 1907 are loc Răscoala la Buzău. Numeroşi ţărani pornesc din Obor, manifestând şi devastând case şi magazine situate în perimetrul comercial. La podul Mărăcineni s-a tras în mulţime. Au murit 11 persoane şi alte zeci au fost rănite.

Este inaugurat noul local al Spitalului “Maria Minculeasa” (Gârlaşi) în 1907, iar în 1908 este inaugurată calea ferată Buzău-Nehoiaşu. În 1913 este înfiinţată distileria de petrol “Saturn”.

În 1919 se înfiinţează Şcoala secundară de fete gr II. (Colegiul “M. Eminescu”) Inaugurarea morii “Zangopol” are loc în 1923, cu o capacitate de 10 vagoane / zi.

În 1937 se inaugurează sediul Şcolii Normale de fete (azi sediul Muzeului judeţean). A luat fiinţă Fabrica “Metalurgica şi Turnătorie S.A.” (1928). După planurile arhitectului Duiliu Marcu primarul Stan Săraru construieşte Piaţa Centrală în 1934- 1935. După intrarea trupelor germane în oraş, la începutul celui de-al doilea război mondial, în august 1944, intră trupele sovietice. Întrucât trupele germane se baricadaseră în Palatul Comunal, sovieticii au tras cu tunul şi au dărâmat turnul iar acesta a ars împreună cu arhiva. Până la constituirea judeţului s-au modernizat întreprinderile “Metalurgica”, “Uzina Mecanică” (azi “Beta S.A.”), s-au înfiinţat Întreprinderea de Prelucrare a Maselor Plastice s.a.

După înfiinţarea judeţului Buzău în 1968 se construieşte în primul rând pe două platforme: Buzău-Sud pe o suprafaţă de 318 ha ce cuprindea 50 întreprinderi şi secţii şi zona industrială Buzău-Nord, cu o supafaţă de 125 ha ce cuprindea 32 întreprinderi şi secţii. Se inaugurează Tabăra de Sculptură în aer liber de la Măgura care a avut 16 ediţii (1970 – 1985), ce semnifică cele 16 secole de atestare a municipiului Buzău. În 1987 se înfiinţează Cenaclul literar “V. Voiculescu” al scriitorilor buzoieni. În 1991 se pune temelia Catedralei Ortodoxe “Sfântul Sava”.

Sursa: http://www.primariabuzau.ro/index.php?loc=municipiul_bz&id=60&show=1

Orasul de resedinta Targoviste

GEKO — Thu, 29 May 2014 11:51:50 +0000

Orasul de resedinta Targiviste-Dambovita

Aşezare

“Vechea cetate de scaun Târgovişte este străbătută de paralela 44°56´ şi de meridianul 25°26´ şi este situată în Câmpia Subcolinară a Târgoviştei, parte a Câmpiei Piemontane, înalte, a Ialomiţei (200-300 m altitudine), la zona de contact dintre Subcarpaţi şi Câmpia Română propriu-zisă.
Această străveche aşezare urbană are o altitudine maximă de 295 m deasupra nivelului mării, cea minimă fiind de 263 m, iar altitudinea medie absolută este de 280 m.
Oraşul Târgovişte a apărut la o răscruce de drumuri dintre care două, mai importante, taie transversal judeţul Dâmboviţa (străvechiul drum al Braşovului, care o lega de prima capitală, Câmpulung) şi drumul Dealurilor (care o lega de Ploieşti şi de tot estul Ţării Româneşti), iar alte două drumuri de o importanţă colaterală – “Drumul Găeştilor” şi cel “al Ialomiţei” care, venind dinspre Bucureşti, înaintează spre munte până la Pietroşiţa, Moroieni şi Sinaia.
Relieful

Câmpia Înaltă a Târgoviştei cuprinde interfluviul Dâmboviţa- Ialomiţa până la contactul cu “câmpia de divagare”, joasă şi monotonă, fiind o prelungire a câmpiilor subcolinare.
Câmpia este desprinsă din uniformitatea Câmpiei Române, Târgoviştea fiind aşezată în sectorul subcolinar al acesteia – parte a Câmpiei Piemontane Înalte a Ialomiţei -, şi în vecinătatea Dealurilor Subcarpatice – la nord, Pintenul Măgurii – la est şi Piemontul Cândeşti – la vest.
Hidrologia

Municipiul Târgovişte şi teritoriile localităţilor suburbane Doiceşti, Şotânga, Aninoasa, Răzvad şi Ulmi sunt străbătute de râul Ialomiţa de la nord-vest – sud-est pe o distanţă de 18 km, râul delimitând vatra oraşului spre est. Încă de la intrarea sa în oraş, râul curge pe sub terasa înaltă şi râpoasă a malului drept, supusă eroziunii laterale, dar după 500 m, albia minoră se abate spre est. Prima terasă a fost amenajată din vechime pentru irigat şi pentru culturile de legume, lărgindu-se treptat, spre sud, până la 600-700 m. Terasa de pe malul stâng se înclină uşor până la piciorul Dealului, având o lărgime de cca. 2 km.
Valea alohtonă a Ialomiţei şi câteva pâraie cu văi autohtone au panta de scurgere sub 3% faţă de nivelul general al câmpiei, adâncimea variind între 1-10 m, debitele fiind influienţate de caracteristicile climatice.
În zona Târgovişte, lunca Ialomiţei are o dezvoltare asimetrică, cu acumulări intense, grinduri şi ostroave, tendinţe de meandrare şi de aluvionare periferică.
Depozitele teraselor, în majoritate, provin din remanierea pietrişurilor de Cândeşti. Zona terasei inferioare a Ialomiţei (care cuprinde toată suprafaţa construită a Târgoviştei şi zona înconjurătoare folosită pentru agricultură) este dezvoltată atât pe malul drept, cât şi pe malul stâng, dezvoltarea maximă având-o pe malul drept, peste 3 km lăţime, înclinarea redusă (1-2%), versantul bine conturat spre lunca râului şi înălţat cu aproximativ 15 m faţă de albia majoră.
Terasa de interfluviu de sub Dealul Teiş apare bine conturată şi se continuă până la sud de Târgovişte-Priseaca-Dragomireşti, cu o înălţime de 25-30 m, favorabilă evoluţiei aşezărilor.
Debitul mediu al râului este de 9-13 m3/s. Fluctuaţiile sezoniere au loc în lunile aprilie-mai, de la 12 la 15 m3/s (debit maxim), la 3-4 m3/s (debit minim).
Regularizarea albiei şi devierea apelor pe Iazul Morilor şi pe canalul deversor Ialomiţa-Ilfov, au impus amenajarea a două baraje de retenţie, unul în aval de Podul Teiş, şi altul în aval de Podul Valea Voievozilor, protejând cele două poduri şi atenuând eroziunea în adâncime a albiei.
Pe la piciorul terasei înalte de pe malul drept al Ialomiţei, pe o lungime de 4 km., curge Iazul Morilor- lucrare hidrotehnică menţionată în documente încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, ca una dintre principalele artere economice ale Târgoviştei de altădată. Acestei străvechi lucrări hidrotehnice i s-a adăugat alta (între anii 1971-1975), pe la limita de sud a oraşului, pe o lungime de 6 km., un canal ce asigură alimentarea acumulărilor pentru irigaţii în perioadele secetoase.
Câmpia Înaltă a Târgoviştei, înclinată pe direcţia nord-vest (350m altitudine la Şotânga) şi sud-est (150 m altitudine la Bilciureşti), se îngustează pe interfuviu la numai 7-8 km lăţime şi este drenată de o reţea deasă de pâraie: Ilfovul (izvorând din Dealul Teişului), Baranga, Crevedia, Racoviţa, Mierea.
Pârâul Milioara este canalizat pe Şanţul Cetăţii din secolul al XVII-lea, şi, apoi, deviat spre râul Ilfov, iar Pârâul Târgoviştioara a fost abătut pe fundătura Uliţei Braşovului, la nord de Curtea Domnească, după ce a curs, până în secolul al XVI-lea, pe la vest de prima curte voievodală. Aceste două pâraie aproape că nu se mai cunosc, pentru că singura lor sursă de alimentare o constituie apele meteorice.
În nord-vestul Târgoviştei este situat lacul Priseaca, pe drumul judeţean Târgovişte-Voineşti-Câmpulung.
Clima

Existenţa climei temperat-continentale pe teritoriul Târgoviştei se motivează prin faptul că paralela de 45° latitudine nordică reprezintă nu numai jumătatea distanţei dintre Polul Nord şi Ecuator, dar şi dintre culmile Carpaţilor Meridionali şi Câmpia Română, străbătând teritoriul municipiului pe la nord, pe linia Şotânga-Doiceşti-Aninoasa.
Masele de aer rece polar ocolesc arealul târgoviştean datorită prezenţei dealurilor înconjurătoare. Beneficiind de apărarea naturală împotriva vânturilor dominante, datorită barajelor oferite de Culmile Subcarpaţilor externi, care o împresoară spre nord-vest (Masivul Spătărelul – Mitropolia, cu altitudine maximă de 693 m) şi nord-est (Dealul Mânăstirii, altitudine maximă de 425 m), Târgoviştea este caracterizată de un microclimat specific urban, cu ierni blânde, uneori prea blânde, şi veri aproximativ răcoroase, cu o temperatură medie anuală de + 9,9°C (izoterma de + 10°C conturează limita nordică a câmpiei şi traversează de la vest la est Câmpia Înaltă a Târgoviştei). Circulaţia aerului fiind slabă, frecvent se produc inversiuni de temperatură. Numărul zilelor senine este în medie de 110-120 / an, iar al celor acoperite de 120-140/an. Orientarea nord-vest – sud-est a Văii Ialomiţei şi fragmentarea reliefului fac ca, la Târgovişte, vânturile din nord-vest să aibă o pondere de 23%, în timp ce vânturile din direcţia nordică să aibă o frecvenţă de numai de 37% . Viteza lor medie variază între 1-3 m/s, valoarea cea mai mare înregistrându-se în luna aprilie, iar cea mai mică în luna iunie. Câmpia Târgoviştei este spaţiul manifestărilor eoliene moderate. Vânturile cu viteze cuprinse între 2-5 m/s au o pondere de 54%, cele tari, cu viteze de peste 10 m/s, sunt rare, iar cele mijlocii, cu viteze între 5-10 m/s, au o pondere de 5,6 % . Vânturile violente sunt rare, se resimt în lunile de vară (iulie, august) şi produc pagube livezilor, culturilor şi reţelelor de telefonie şi electricitate.
Valorile precipitaţilor atmosferice sunt cuprinse între 600-700 mm anual: cele mai scăzute se înregistrează în luna martie (36 mm), iar cele mai mari în luna iunie (1000 mm), respectiv iulie, anul 2005, cu căderi spectaculoase de ape meteorice.
În zilele senine, indiferent de anotimp, pitorescul masivului Leaota din Bucegi este perfect vizibil, dominând peisajul Târgoviştei.
În Târgovişte sunt create condiţiile de apariţie a ceţei, datorită numeroaselor nuclee de condensare aflate în suspensie, la o umiditate a aerului mai mică de 100%, numărul zilelor cu ceaţă “de advecţie” fiind aproape dublu faţă de regiunile învecinate (50-55 zile). Se remarcă o frecvenţă mai mare a ceţei în lunile octombrie-februarie. Platforma industrială a oraşului, care emană în atmosferă pulberi sau noxe poluante, determină o vizibilitate mai redusă, favorizând apariţia ceţurilor de radiaţii în dimineţile cu cer senin, nebulozitatea crescând artificial din cauza poluării cu cel puţin 1/10 faţă de zonele învecinate.
Numărul zilelor cu polei este în medie de 4-5 zile, excepţia producându-se în anul 1963, când au existat 12 zile cu acest fenomen climatic.
Iarna, pe timp ceţos şi vântos (sub 5 m/s), apare chiciura în cazul advecţiei aerului umed şi în condiţiile răcirilor radiative nocturne, în medie 2-3 zile, dar în anii 1942,1954 şi 1963, numărul zilelor cu chiciură a ajuns la 20.
Brumele de toamnă, dar mai ales cele de primăvară, pe fondul temperaturilor negative, a umezelii relative apropiată de saturaţie, a micşorării turbulente a aerului, dar şi a altor cauze fizico-geografice locale, provoacă importante pagube culturilor legumicole şi livezilor de pomi fructiferi, dar fără a afecta circuitul biologic al culturilor agricole. Cele mai timpurii brume se încadrează în a doua decadă a lunii aprilie, intervalul fiind de 140-150 zile până la cele de toamnă.
Târgoviştea deţine recordul pe ţară când, în anul 1962 în luna iunie, s-au înregistrat 20,4 ore cu fenomene orajoase într-o singură zi, de 8 ori mai mult faţă de durata medie exprimată în ore/zi. În zona Târgovişte se înregistrează 3 luni reci şi umede (I,II şi XII) şi 4 luni aride (III, VIII, X şi XI), celelalte fiind moderate.
În concluzie, potenţialul climatic la Târgoviştei, în ansamblu, este moderat, fără contraste termice pronunţate, cu fenomene climatice – ceaţă, brumă, oraje – mai puţin intense şi frecvente, durata de strălucire a soarelui fiind satisfăcătoare, iar vitezele reduse ale vântului caracterizându-se prin predominarea calmului atmosferic.
Substratul geologic şi resursele de sol

Litologia este variată, alcătuită din depozite din pleistocenul superior, din depozite aluvionale de terasă în zona Teiş, cât şi din depozite de pietrişuri, nisipuri, depozite loessoide care, împreună, au o grosime de 10-25 metri.
Solurile din zona oraşului Târgovişte sunt soluri argiloiluviale brun-roşcate, cu orizont de humus de 20-40 centimetri, care le conferă o bună fertilitate pentru plantele de cultură. Solurile suferă impactul cauzat de urbanizare şi de activităţile industriale, mai ales în zona de sud a oraşului.
Ca resurse minerale pot fi menţionate: pietrişurile şi nisipurile existente într-o zonă puternic aluvionară, petrolul şi gazele de sondă exploatate prin Schela de Petrol Târgovişte, cărbunele (lignitul) care este extras în apropierea municipiului, la Şotânga şi Mărgineanca.
În depozitele de pietrişuri, nisipuri, argile, există importante straturi acvifere locale cu caracter permanent, la adâncimi de 2-4 m în aluvialul luncilor şi teraselor de lunci.
Municipiul Târgovişte are un teritoriu administrativ în suprafaţă de 4681 ha, din care suprafaţa intravilanului este de 1966 ha, iar în intravilan 100,7 ha reprezintă zona verde. După destinaţie: suprafaţa agricolă – 2141 ha (arabil – 917 ha, plantaţii viticole şi pomicole – 20 ha, păşuni şi fâneţe – 204 ha); păduri şi alte terenuri forestiere – 1035 ha; terenuri cu ape şi ape cu stuf – 102 ha; căi de comunicaţie şi căi ferate – 153 ha; terenuri ocupate cu construcţii şi curţi – 1248 ha; terenuri degradate şi neproductive – 2 ha.
Vegetaţia

Trăsăturile învelişului vegetal poartă amprenta reliefului, a caracteristicilor pedologice, termice şi de umiditate specifice, dar şi amprenta urbanităţii – cu arbori, arbuşti şi formaţiuni florale de decor.
Pe lunca Ialomiţei există grupări vegetale forestiere până la tufişuri şi comunităţi de pajişti cu caracter secundar.
Vegetaţia forestieră, specifică zonei de silvostepă, este bine reprezentată de anin, plop, salcie, salcâm, cireşul sălbatic, carpen, stejar, gorun, platan, arţar, ulm, frasin, tei etc., iar subarboretul este constituit din păducel, sânger, lemn câinesc, măceş, porumbar, cătină, salbă moale, soc ş.a.
Vegetaţia primară a fost profund modificată de activităţile antropice de urbanizare, încât este greu de stabilit caracteristicile vegetaţiei spontane în funcţie de condiţiile ecologice. Covorul vegetal ierbaceu a suferit mari transformări în ceea ce priveşte compoziţia floristică. Dintre ierbacee întâlnim: iarba grasă, pirul, trifoiul, mohorul, traista-ciobanului, neghina, iarba de gazon, muşeţelul, cicoarea, viorelele, toporaşii, păpădia, romaniţa, margareta, piciorul cocoşului, gălbenelele şi altele.
Condiţiile ecologice au permis dezvoltarea unor categorii de specii xerofile, cu pronunţat caracter stepic, cele mai productive specii ierbacee fiind reprezentate de Agrostis, Temis, Festuca, Rubra, Nardustricta, la contactul cu dealurile învecinate.
Din punct de vedere al regionării geo-botanice, flora este bogată şi variată, încadrându-se câmpiei înalte din regiunea sudică.
Fauna

Lumea animală este caracterizată printr-un grad mare de adaptabilitate la mediu, formată din comunităţi de animale terestre, acvatice şi subterane.
Cele mai des întâlnite sunt veveriţa şi vulpea, iar pe lunca Ialomiţei se întâlnesc diferite specii de rozătoare: iepurele, şoarecele de câmp, popândăul, ariciul. Dintre păsări mai frecvente sunt ciocănitoarea, cucul, pupăza, piţigoiul, eretele, coţofana şi, la tot pasul, – vrabia, guguştiucul şi norii de ciori care traversează oraşul în fiecare zi, de la un cap la altul, găsindu-şi condiţii optime de habitat.
Populaţiile acvatice creează biotopuri specifice în lacuri şi râuri, iar în apele curgătoare, ca nişte săgeţi de diamant pot fi zărite specii de clean, biban, scobar şi mreană.”

Istoric

“Privind originea Târgoviştei, una din ipotezele cele mai răspândite ne spune că, primii locuitori ar fi “descălecat” din Ţara Făgăraşului, din zona satelor Viştea de Sus şi Viştea de Jos, întemeind pe Ialomiţa Târgul-Viştii. Este de observat că apariţia oraşului s-a produs odată cu “descălecatul”, tot dinspre Făgăraş, a întâilor domni, un Negru Vodă (legendar, de astă dată) şi Basarab I, unificatorii voievodatelor sud-carpatice şi întemeietorii, astfel, ai Ţării Româneşti.
Toponimul “Târgovişte” a cunoscut de-a lungul timpului varii interpretări, unele de-a dreptul hilare, dar a stârnit şi polemici academice mai mult ori mai puţin ştiinţifice, unele ridicole. De pildă, Trifidava, Tiriscum, Trifusu, Tarus, Tergovum, Turris Vicii, Turris – Vestae, Tergum – Vestae, Târgul Oastei (sau Oştii), Târgul de Vest. Cezar Bolliac va fi arătat tranşant că “Târgovişte” vine pur şi simplu de la “târg”.
Dacă prin rostire, toponimul este de sugestie slavă, totuşi, acesta se referă, prin trimitere oiconimică fundamentală, la un “punct nodal” (o aşezare) unde se practica o intensă viaţă de natură economică şi socială. Însă nu este un toponim de sorginte eminamente sud – slavă veche. Este un “asimilat” datorat unei îndelungate convieţuiri cu slavii de sud, între secolele VI-X, care îşi are rădăcina într-un traco-etrusc “TERG”. Iată filiaţiunea lexicală metatetică: TERG (trac/etrusc) – TREG (iliric) – TERGUM (latină) – TRUGU (paleoslavă meridională, dar şi celtică) – TÂRG (românesc). Toate aceste lexeme au sensul de “loc de popas /piaţă”, aşezat pe un drum, de unde sufixul – VIŞTE, derivat, posibil, din latinescul VIA (cale), care, în protoromână, prin îndelungata coabitare cu paleoslava de sud (sufixul – ISTE – pluralul, cu sens colectiv de loc/locuri), a dat, prin alienare lingvistică, VIŞTE.
Nicolae Iorga crede că, la Târgovişte, a avut loc bătălia (datând-o în 1369) dintre voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi şi pârcălabul Dragomir al cetăţii Dâmboviţei în vremea domniei lui Vladislav I, alias Vlaicu-Vodă, câştigată de români. Este de reţinut că, în cronica turcului Ioan Küküllö, se pomeneşte de existenţa, pe locul unde se află astăzi oraşul, a unei fortificaţii, căci “voievodul Nicolae, după ce a trecut cu oastea […] râul Ialomiţa luând cu putere întăriturile ridicate de valahi” este nevoit să se retragă. O dovadă că oraşul exista încă de atunci şi că, românii s-au bătut cu îndârjire.
Târgovişte a fost reşedinţă domnească şi capitală a Ţării Româneşti timp de trei secole cu unele întreruperi. Cercetările arheologice întreprinse în ultimile decenii la unele monumente târgoviştene nu au putut preciza în suficienţă măsură toate aspectele legate de perioada de început a oraşului şi, mai ales, despre stabilirea împrejurimilor concrete în care aşezarea rurală a devenit târg. Târgovişte este rezultatul unui proces mixt de transformare a unei aşezări săteşti mai vechi, datând cel mai târziu de la începutul secolului XIV, în oraş, cu o rapidă evoluţie de urbanizare ca urmare a existenţei unui vechi târg periodic şi apoi a stabilirii aici a unei reşedinţe domneşti. Aceste fapte au contribuit substanţial la dezvoltarea Târgoviştei, care a căpătat treptat un pregnant caracter urban în noua sa calitate de reşedinţă şi apoi de capitală a Ţării Româneşti.
Apariţia şi dezvoltarea oraşului au fost influenţate atât de poziţia geografică, cât şi de cea strategică avantajoasă.
Oraşul s-a născut şi a înflorit pe malul râului Ialomiţa, la limita dintre deal şi cea de câmpie, acolo unde locuitorii fiecăreia dintre aceste zone veneau să-şi schimbe produsele.
Poziţia naturală favorabilă – în eventualitatea unui atac, oraşul era protejat de păduri, ape curgătoare şi mlaştini – , precum şi faptul că se afla mai spre nord, mai departe de graniţa Imperiului turcesc, au contribuit la alegerea acestui loc pentru stabilirea unei reşedinţe domneşti.
Datorită inexistenţei unor izvoare documentare, momentul apariţiei aici a unui târg periodic este foarte greu de precizat. Unii cercetători consideră că începuturile aşezării şi deci şi ale târgului periodic sunt anterioare întemeierii Ţării Româneşti şi trebuie căutate în secolul al XIII-lea.
Cu privire la epoca în care Târgovişte a căpătat caracterul de târg permanet, cei mai mulţi cercetători au opinat pentru secolul al XIV-lea, fără a face însă precizări mai riguroase. Faptul că oraşul nu figurează ca punct de vamă în privilegiile comerciale cunoscute în secolul al XIV-lea probează că acesta nu ajunsese încă la importanţa pe care o aveau alte oraşe din Ţara Româneaşca, aşa cum ar fi de pildă Câmpulungul. În schimb, potrivit privilegiului acordat de Mircea cel Bătrân negustorilor lipoveni la 1403, Târgovişte era singurul oraş unde se plătea vamă, ceea ce ne face să presupunem că epoca în care s-a dezvoltat aşezarea şi s-a format oraşul poate fi stabilită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
Depăşirea stadiului urban incipient (preurban) al localităţii, atestată arheologic şi documentar la sfârşitul secolului al XIV-lea, este determinată în mod cert de stabilirea aici a unei reşedinţe domneşti către 1400, ceea ce a contribuit la dezvoltarea rapidă a oraşului atât încât curând a devenit singura capitală a Ţării Româneşti, înlocuind astfel Curtea de Argeş.”

(Sursa: Istoria Târgoviştei. Cronologie enciclopedică – George Coandă;
Târgovişte. Monumente istorice şi de artă – Cristian Moisescu)

http://www.targoviste.light-soft.ro/

Orasul de resedinta Pitesti

GEKO — Thu, 29 May 2014 11:51:23 +0000

Orasul de resedinta Pitesti-Arges

Municipiul Piteşti, reşedinţă a judeţului Argeş, este situat în partea central-sudică a României, între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, în nord-vestul Munteniei. Piteştiul se află la confluenţa râului Argeş cu Râul Doamnei, în punctul de intersecţie al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52′ longitudine estică, la distanţă relativ egală faţă de Polul Nord şi de Ecuator, cu menţiunea că paralela de 45° trece prin comuna Merişani, la 20 km nord de Piteşti.

Aşezat între dealuri înalte, pe terasele râului Argeş, Municipiul Piteşti se află la o altitudine de 250 m, la nivelul albiei minore a râului Argeş (S), şi de 356 m, în cartierul Trivale (V). La nord-vest de terasa Trivale-Papuceşti se află cota de 373 m, iar la est de Valea Mare-Podgoria, cota de 406 m. În sectorul de vest-sud-vest al satului Mica, în comuna Bascov, se găseşte cota de 439 m (Pădurea Bogdăneasa). Oraşul are un topoclimat de vale, calm şi moderat cu o temperatură medie anuală care variază între 9° şi 10°C, media lunii ianuarie fiind de -2,4°C, iar cea a lunii iulie de +20,8°C.

Bine conectat cu principalele oraşe învecinate prin infrastructuri de transport rutier şi feroviar, Piteştiul este localizat la o răscruce de drumuri, fiind un nod de comunicații cu deschidere internă şi internaţională. Legăturile cu importante localităţi ale ţării, dintre care Bucureşti, capitala tării, sunt asigurate prin drumurile europene E81 / DNA1 (Bucureşti – Piteşti – Sibiu – Cluj-Napoca – Satu-Mare), E574 (Bacău – Oneşti – Braşov – Piteşti – Craiova), DN7 (Bucuresti – Găești – Pitești) şi DN67B (Pitești – Smeura – Drăgășani). Judeţul Argeş, în care se află municipiul, se învecinează cu 6 judeţe – Dâmboviţa, Teleorman, Olt, Vâlcea, Sibiu şi Braşov – neavând graniţe externe.

Populaţia Municipiului Piteşti a fost la data de 19.09.2008 în număr de 180.637 de persoane, (Serviciul Public Local Comunitar de Evidenta a Persoanelor) reprezentând 6% în plus faţă de numărul total de locuitori stabili înregistraţi de către INS în anul 2007.

Două din cartierele Municipiului Piteşti deţin o populaţie de peste 20.000 de locuitori, şi anume cartierul Găvana (35.840 locuitori) şi cartierul Trivale (24.797 locuitori), iar alte 3 cartiere concentrează între 15.000 şi 20.000 de locuitori (cartierele Prundu, Negru Vodă şi Craiovei). Pe de altă parte, zonele cu cel mai mic număr de locuitori (sub 5.000) sunt Calea Câmpulung (1.024 locuitori), Traian (3.966 locuitori) şi Mărăşeşti (4.927 locuitori) .

Existenţa unei forţei de muncă relevantă faţă de media naţională la nivelul Municipiului Piteşti: ponderea persoanelor în vârstă de muncă 77,82% depăşeşte media naţională pentru mediul urban (74,75%).

Prezenţa relativ scăzută a populaţiei de tineri şi tendinţa de scădere a acesteia, la nivelul Municipiului Piteşti, ar putea destabiliza echilibrul pieţei muncii pe o perioadă mai lungă: ponderea populaţiei tinere 12,88% (0-14 ani) este mai scăzută decât valoarea înregistrată la nivelul mediului urban din judeţul Argeş (13,45%), precum şi la nivelul României (13,52).

Migraţia populaţiei (sold stabiliri / plecări cu reşedinţă, -1,95) este relativ scăzută faţă de media celorlalţi poli de dezvoltare urbană (2,27) şi rata de natalitate (10,22 născuţi vii / 1.000 locuitori) relativ ridicată (8 născuţi vii / 1.000 locuitori).

Istoric

Atestat documentar la 20 mai 1388, într-un act de danie al domnitorului Mircea cel Bătrân, oraşul-târg Piteşti se dezvoltă ca un centru comercial, meşteşugăresc şi agricol. Rădăcinile sale se prelungesc, însă, în străvechime. În perioada daco-romană, Piteşti a făcut parte din regiunea Moesia Inferior, iar apoi din Dacia Malvensis, de atunci datând numeroase fragmente de zidărie, construcţii, ceramică şi monede. Relicvele aparţinând culturii Dridu şi izvoarele numismatice din epoca medievală confirmă teoria potrivit căreia Piteşti practica schimburi economice intense cu lumea sud-dunăreană, îndeosebi cu Imperiul Bizantin. Aici şi-au avut temporar reşedinţa voievozii Basarab cel Tânăr, Mihnea cel Rău şi Vlad cel Tânăr. Atestarea documentară de la 1388 face din Piteşti, alături de Câmpulung (1300), Curtea de Argeş (1300), Brăila (1350) şi Slatina (1368), unul dintre cele mai vechi târguri. O primă menţiune despre oraşul Piteşti apare în anul 1510. Ea este confirmată ulterior, la 27 august 1582, atunci când se face referire la organizarea orăşenească a comunităţii, conduse de un judeţ şi de 12 pârgari.

Între anii 1512 şi 1521, domnitorul Neagoe Basarab construieşte şi la Piteşti curte voievodală, de unde emite numeroase documente. Boieri şi dregători de seamă – Goleştii, Izvoranii, Cantacuzinii, Craioveştii etc. – în frunte cu domnul Unirii, Mihai Viteazul (1593-1601), au proprietăţi la Piteşti. Un nume legendar, care leagă istoria locurilor de perioada domniei lui Mihai Viteazul, este cel al marelui logofăt Ioan Norocea, căsătorit cu Doamna Stanca, fiica lui Mircea Ciobanul (1545-1554, 1558-1559) şi a Doamnei Chiajna, care a deţinut funcţia de reprezentant al Transilvaniei pe lângă Poarta Otomană şi care, după urcarea lui Mihai Viteazul pe tron, a ajuns mare vornic. Vestigii culturale din această perioadă au fost identificate pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe, ridicată în 1656 – prima compoziţie supraetajată pe coloane de cărămidă din Ţara Românească – pe lângă Schitul din Trivale – ctitorie a mitropolitului-cărturar Varlaam – şi pe lângă Şcoala de Pictură, la care s-au format Popa Simion din Piteşti (Simion Popescu), Nicolae din Piteşti şi Petre Zugravul.

Din anul 1640, datează mărturii scrise despre bisericile frumoase de aici, precum şi despre cele 200 de case de orăşeni, cca 1.000 de suflete, a căror privelişte nu-l lasă indiferent pe călător.

În anul 1656, domnitorul Constantin Şerban şi doamna sa Bălaşa ctitoresc în miezul oraşului, pe fundaţiile unui mai vechi lăcaş de cult, Biserica Domnească Sfântul Gheorghe.

Un alt domnitor, reverenţios pomenit de istorie, Constatin Brâncoveanu, construieşte case la Piteşti şi petrece, alături de curtenii săi, luni de toamnă îmbelşugată, în cuprinsul viilor prospere, pe care le deţinea pe Dealul Piteştilor şi al Goleştilor.

Importanţa aşezării continuă să sporească. Hrisoavele vremii vorbesc despre existenţa, în 1746, a şapte-opt biserici la Piteşti. În 1780, numărul locuitorilor este estimat la 1.250, iar cel al caselor la 250. În anul 1791, despre Piteşti se pomeneşte ca fiind „un târguşor cu opt biserici, o mânăstire, mai multe case boiereşti şi locuinţele ispravnicilor de district”.

Catagrafia negustorească şi fiscală din 1824 consemnează 1.011 familii, cca. 700 de case şi aproximativ 5.000 de locuitori. În anul 1831, se exercitau 47 de profesiuni, iar, în 1832, datele statistice repartizate teritorial stabileau numărul caselor de locuit la 773, pe cel al mahalalelor la 14, al cartierelor la patru, al tăbăcăriilor la cinci, în vreme ce animalele însemnau 1.000 de capete, toate acestea aflate în gospodărirea a 4.000 de locuitori.

Începutul epocii moderne este legat de numele lui Tudor Vladimirescu, Piteşti, graţie prezenţei sale strategice în triunghiul Piteşti-Câmpulung-Muscel-Târgovişte, fiind considerat centrul prezumtiv al rezistenţei revoluţionare. Tabăra militară în care Tudor Vladimirescu şi-a aflat sfârşitul este astăzi Muzeul Goleşti. După 1821, s-au creat condiţii pentru creşterea producţiei meşteşugăreşti şi pentru susţinerea acumulării de capitaluri. Existau, în anul 1845, o „fabrică” de pălării, una de săpun, două de piele, una de tutun şi încă una de preşuri şi rogojini, unde lucrau mai mulţi muncitori şi ţărani. Au fost amenajate şi modernizate şosele precum Piteşti-Bucureşti şi căi de acces ca Piteşti-Slatina-Craiova şi Piteşti-Câmpulung.

În istoria fiecărui popor, există familii, adevărate dinastii, care marchează decisiv cursul acesteia. De istoria locurilor noastre se leagă numele şi faptele de dreaptă slujire da ţară ale Goleştilor (Dinicu, Alexandru, Nicolae) şi Brătienilor (Ion, Dumitru, Ionel, Vintilă, Dinu, Gheorghe). Acestor mari bărbaţi în cuget şi simţire li se datorează ctitorirea României Moderne, României Mari, României de azi şi de mâine.

Un episod important este cel al revoluţiei de la 1848, când, la propunerea lui Christian Tell, Piteşti a făcut parte din zona de apărare a revoluţiei, în cazul unui atac din afară, aici fiind cantonat unul din regimentele generalului Magheru. În localitate, a fost înfiinţată Garda Naţională, care, în scurt timp, a devenit una dintre cele mai puternice unităţi de acest gen de pe teritoriul Ţării Româneşti. Piteşti s-a remarcat ca important promotor al ideilor unioniste. Astfel, în 1848, în Piteşti au avut loc mai multe reprezentaţii teatrale cu spectacolul Trâmbiţa Unirii de C.D. Aricescu. Unirea Principatelor din 1859 a stimulat dezvoltarea tuturor localităţilor ţării. La 13 septembrie 1872, Piteşti s-a transformat într-un nod de cale ferată de însemnătate majoră, ca urmare a faptului că a fost dată în folosinţă calea ferată Piteşti-Bucureşti-Buzău.

Când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a vizitat oraşul Piteşti, la 19 iunie 1859, orăşenii i-au prezentat o schiţă sumară a localităţii. Oraşul era împărţit în patru vopsele (culori), avea 1.400 de case, în care locuiau 7.000 de oameni, o şcoală normală în limba română, două şcoli particulare – una germană, cealaltă elină – şi un pension de fete, unde disciplinele de învăţâmânt se studiau în limbile franceză şi germană. Existau, de asemenea, 10 biserici ortodoxe, una armenească, o sinagogă şi un spital cu 30 de paturi. La sfârşitul secolului al XIX-lea, existau deja 58 de străzi, circulate şi locuite de 15.669 de piteşteni.

Oraşul Piteşti a jucat un rol activ şi în războiul pentru cucerirea Independenţei de Stat, notabil fiind sacrificiul bravilor săi ostaşi şi voluntari, precum şi cel al personalităţilor de talia medicului Nicolae Codreanu. În Piteşti, între anii 1877-1919, s-au născut oameni de valoare şi recunoaştere naţională – pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpăna, dramaturgul Alexandru Kiriţescu, criticul literar şi traducătorul Ion Trivale, omul politic Armand Călinescu, ziaristul şi romancierul Tudor Teodorescu-Branişte, culegătorul de folclor şi interpretul de muzică populară Gheorghe Teodorescu-Zavaidoc etc.

În timpul primului război mondial, tinerii argeşeni au participat la bătăliile tragicelor zile din toamna lui 1916 şi din vara lui 1917, în cadrul regimentelor 4, 28, 44, 68 Infanterie şi 6 Artilerie, Escadronul 3 Călăraşi etc.

În perioada interbelică, la Piteşti s-au născut scriitorii Vlad Muşatescu şi Ion Sălişte. De asemenea, aici şi-au desfăşurat activitatea în acei ani scriitorul Liviu Rebreanu, poetul Ion Pillat, dramaturgul Mihail Sorbul, geograful George Vâlsan, folcloristul Dumitru Udrescu.

În timpul celui de-al doilea război mondial, tinerii piteşteni au contribuit la eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, participând astfel la zdrobirea definitivă a armatelor fasciste. Numeroase sunt monumentele funerare din Cimitirul Eroilor, care amintesc de faptele de arme ale concetăţenilor noştri din cel de-al doilea război mondial.

Armata sovietică „eliberatoare” a impus, după 23 august 1944, regimul de asa-zisă democraţie populară, în frunte cu comuniştii (mai puţini de 1.000 înainte de această dată). Prigoana împotriva elitelor politice, intelectuale, militare ale ţării s-a dezlănţuit în numele noilor valori. I-au căzut victime numeroase personalităţi, închisoarea de la Piteşti fiind considerată unică în felul ei, pentru că a folosit reeducarea prin tortură împotriva tineretului anticomunist, îndeosebi împotriva studenţilor. Valul terorii s-a diminuat după anii ’60, când conducătorii de atunci ai României – Gheorghe Gheorghiu-Dej şi mai apoi Nicolae Ceauşescu – s-au declarat promotorii „comunismului naţionalist”, încercând să minimalizeze influenţa U.R.S.S. şi să cultive în manieră proprie relaţiile cu Vestul.

La începutul anilor ’70, regimul comunist din România s-a înăsprit. Omul, cel căruia, în declaraţiile oficiale, îi erau dedicate toate eforturile, a devenit o noţiune golită de conţinut, nivelarea şi tăvălugirea fiind comandamentele zilei. Cenzura, îngrădirea iniţiativei, a libertăţii de exprimare, de informare au contribuit la degradarea civică, la transformarea sistemului social într-un conglomerat, în cadrul căruia indivizii acţionau ca nişte mecanisme, presiunea exercitată asupra lor fiind de natură să anuleze orice ierarhie valorică, fiinţa umană în profunzimea dezideratelor şi a alcătuirii sale. Cu atât mai important apare meritul celor care au muncit, au creat, s-au sacrificat în numele unor „idealuri” pe care nu le înţelegeau şi nu le agreau: profesorii universitari Augustin Z.N. Pop, Gheorghe Vrabie, Ilie Stănculescu, Emil Morţun, Gheorghe Aman, academicienii Şerban Cioculescu, Nicolae Teodorescu, dramaturgul Alexandru Kiriţescu, scriitorii Tudor Teodorescu-Branişte, Vladimir Streinu, Cezar Baltag, Ion Minulescu, Ileana Mălăncioiu, Mihail Diaconescu, Marin Ioniţă, actorii Sebastian Papaiani, Nicolae Dinică, Ileana Focşa, Ion Focşa, Ion Roxin, Ileana Zărnescu, Constatin Zărnescu, Dem Niculescu, Petre Dumitrescu, Sorin Zavulovici, Mirela Busuioc, Luminiţa Borta, artiştii plastici Ion Gh. Vrăneanţu, Sorin Ilfoveanu, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Constantin Mosoia, Mircea Bârloiu, Margareta Popescu, Gheorghe Pantelie, Ion Pantilie, Romulus Constantinescu, regizorii Şerban Marinescu, Constantin Dinischiotu, Mircea Plângău, muzicienii Moise Mitulescu, Marius Giura, Emanoil Popescu, Gheorghe Gomoiu, Magdalena Ioan, medicii Constantin Bălăceanu-Stolnici, Vasile Ţiţescu, Cornel Nae, arhitecţii Vladimir Perceag, Valeriu Manu, Eugen Dumitrache, Adrian Mahu, Maria Mulţescu, Alexandru Mulţescu, Nicolae Ernst, istoricii şi muzeografii Nicolae Mihăilescu, Constatin Iliescu, Vasile Novac, Florin Valeriu Dobrinescu, Radu Stancu, fotbalistul Nicolae Dobrin, luptătorii Ion Ghibu şi Mihai Boţilă, atleţii Carol Corbu, Doina Spânu şi Constantin Rizon, pugilistul Crinu Olteanu, jucătoarea de tenis Ruxandra Dragomir.

Revoluţia din decembrie 1989 a descătuşat valenţele creatoare, dragostea românillor pentru libertate. Deşi practica democraţiei se învaţă/reînvaţă greu, deşi au trecut ani de privaţiuni, cursul este unul ascendent, iar drumul ales de piteşteni este fără întoarcere, orientat către democraţie şi progres.

Sursa:http://www.primariapitesti.ro/portal/arges/pitesti/portal.nsf/AllByUNID/09FCBDC7A5A04FFEC22572EB001FD2E5?OpenDocument

Orasul de resedinta Municipiul Calarasi

GEKO — Thu, 29 May 2014 11:51:06 +0000

Orasul de resedinta Municipiull Calarasi-Calarasi

Important centru politico-administrativ, economic și cultural, reședința județului cu același nume, municipiul Călărași este situat în partea de sud-est a țării, pe terasa inferioară a Dunării (terasa Călărași), la contactul cu lunca Dunării, pe malul stâng al brațului Borcea. Așezat la intersecția paralelei de 44° 12′ latitudine nordică și a meridianului de 27° 21′ longitudine estică, orașul se află la o depărtare de 120 km de București, 144 km de Constanța și 25 de km de Drajna (Autostrada Soarelui). Orașul se află la intersecția drumurilor naționale DN3, DN21 și DN3B. Municipiul Călărași, port fluvial situat pe malul stâng al Borcei, este așezat în sudul județului Călărași, într-o zonă transfrontalieră cu Bulgaria, cu perspective de dezvoltare a circulației fluviale și terestre către estul Europei Centrale și Peninsula Balcanică.

Municipiul Călărași este una din așezările urbane ale țării care a avut o dinamică relativ ridicată a populației până în anul 1989. În curs de peste 65 de ani, populația lui a crescut de 4 ori. Cu o întrerupere de 10 ani, ritmul mediu anual de creștere a fost de 2-3%. Cea mai intensă creștere s-a realizat în perioada de după 1956, până în anul 1989, ritmul de creștere anual depășind 3,0%. Începând cu anul 1995, numărul populației începe să scadă.

În anul 1989, populația stabilă (care avea reședința în Călărași) era la peste 76.000 locuitori dintre care cca. 3.400 locuiau flotant (4,5%). La jumătatea anului 1990, după ce regimul stabilirilor de domiciliu s-a modificat, în Călărași mai erau doar 1.500 flotanți (2% din populație).

Istorie

Numele de Lichirești datează probabil de la începutul primei așezări de locuitori statornici pe aceste meleaguri, în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Se bănuiește că denumirea de Lichirești este în strânsă legătură cu ridicarea primului lăcaș de biserică, cu hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Poporanii care s-au strâns în jurul lăcașului trebuie să fi spus prin prescurtare, biserica Lichiei, în timp ce ei se vor fi numit poporul bisericii Lichiei sau lichireșteni, de unde a venit și denumirea de Lichirești a satului. Lichireștiul este menționat pentru prima dată într-o hartă, la data de 1700, operă cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită în Italia, la Padova.

Populația era reprezentată la acea dată de oameni liberi care se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, români și un număr mic de bulgari și turci. O categorie aparte erau călărașii ștafetari, care făceau serviciul de curierat pe traseul București – Constantinopol. Sunt organizați cel mai probabil în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, primul document păstrat care-i amintește datează de la 25 mai 1722. De la acești călărași ștafetari, care după terminarea serviciului s-au stabilit în așezarea ce se afla în apropierea detașamentului lor, satul Lichirești începe să fie cunoscut sub denumirea de “satul călărașilor” sau Călărași.

Spre sfârșitul secolului XVIII numele de Lichirești este folosit tot mai puțin; pentru numele satului se folosea când numele de Călărași, când de Lichirești, când amândouă. Pe harta din 1700 Lichireștiul este menționat ca un sat mare. Pe harta austriacă de la 1791, localitatea apare consemnată sub numele de “Călărași sau Lichirești”.

La 1 mai 1734 Călărași este menționat ca târg, ceea ce e un indiciu că satul luase proporții, că începuse să închege o viață comercială. Diferiți călători care au trecut pe aici au avut întotdeauna impresii plăcute despre acest târg. În această perioadă Călărașiul făcea parte din județul Ialomița, cu reședința la Urziceni.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea încep să se facă îmbunătățiri cu caracter public: pe lângă vechea biserică ce exista în centrul localității, se ridică un han central și numeroase prăvălioare, care – împreună cu casele unor locuitori mai înstăriți – vor da Călărașiului un aspect de orășel.

Zona actuală a Călărașiului a fost de multe ori teatrul războaielor purtate împotriva pericolului turcesc, pentru apărarea luncii Dunării. S-au purtat multe bătălii aici, încă de la înființarea localității și până la data de 28 mai 1812 când la București s-a semnat pacea ce avea să aducă liniștea locuitorilor. Momentele de groază au trăit călărășenii și în 1821, o dată cu declanșarea revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, necazurile lor terminându-se abia la un an după sfârșitul revoluției din 1821. Un alt moment de panică pentru locuitori îl reprezintă noul război ruso-turc din anii 1828-1829. Ca și cum pierderile cauzate de război n-ar fi fost suficiente, în anii 1828-1830 la Călărași a izbucnit o groaznică epidemie de ciumă. În vara anului 1831 izbucnește holera, adusă de turci, din fericire această nouă epidemie ținând doar câteva zile.

După trecerea tuturor necazurilor a început imediat refacerea localității. S-a construit un pod stătător peste gâtul Iezerului, pod ce a facilitat accesul spre Silistra; s-au ridicat două clădiri, dintre care un grajd mare pentru 20 de cai, iar pentru evitarea ciumei și a holerei s-a construit un local imens de carantină, acordându-se astfel o mare atenție măsurilor sanitare. Toate aceste lucruri au determinat schimbarea aspectului general al Călărașiului, care semăna tot mai mult cu un oraș de provincie; doar statutul oficial lipsea.

Nevoile tot mai stringente ale rușilor de a se afla în permanent contact cu autoritățile județene i-au făcut să intervină la București, cerând mutarea capitalei județului Ialomița de la Urziceni la Călărași. La 18 aprilie 1833 se poruncește mutarea capitalei la Călărași, fapt ce a dus la căutarea clădirilor necesare autorităților și a unor case de locuit pentru șefii județului, precum și la mutarea în Călărași a instituțiilor județene de profil (ocârmuirea, tribunalul și poliția).

La 1 noiembrie 1833, cu prilejul intrării în funcțiune a primei comisii a orașului Călărași, se adoptă primul buget în sumă de 8000 de lei, propuși a fi cheltuiți pentru modernizarea uliței centrale a orașului și pentru construirea unei școli (s-au alocat 4500 lei). S-a construit un număr însemnat de case particulare, dar și câteva clădiri publice, și s-a reparat catedrala grav afectată de cutremurul din 1829.

La 26 iunie 1837, președintele Comisiei orașului, împreună cu un membru al comisiei, face un raport amănunțit asupra modificărilor ce sunt de făcut în oraș: să se înlcuiască învelișul de stuf al caselor cu olane în termen de un an, coșurile caselor să se facă din cărămidă, nu din nuiele împletite și cu pământ etc. S-a propus punerea la punct a normelor pentru prevenirea incendiilor; după incendiul devastator de la București din noaptea de 23 martie 1847, la Călărași s-au înființat sacalele pentru apă.

În anul 1852 în Călărași, pe timp de noapte, funcționa un număr de 24 de felinare cu scopul iluminării, ceea ce costa Comisia orașului suma de 1260 de lei.

În 19 ani, între 1833 și 1852, au fost patru vizite domnești la Călărași.

Deși după 1833 în Călărași vin și persoane cu posibilități materiale, în special negustori, o mică parte dintre aceștia se stabilesc definitiv, cei mai mulți făceau afaceri și părăseau orașul, neîndrăznind să rămână într-un oraș situat pe o moșie particulară, fără nici o perspectivă de viitor. Locuitorii orașului și-au manifestat în dese rânduri dorința de a se elibera de sub stăpânirea moșierului, convinși fiind de avantajele pe care eliberarea le-ar oferi dezvoltării orașului. S-au trimis jalbe Ocârmuirii județului Ialomița în mai multe rânduri, nici una neavând rezultate scontate. Locuitorii nu s-au lăsat și au acționat și în anii următori; astfel, s-au adresat în 1849 domnitorului Barbu Știrbei, care în noiembrie 1849 a răspuns raportului, admițând că orașul va cunoaște o enormă dezvoltare dacă va fi “liber”. A poruncit să se trimită un inginer topograf care să ridice cu cea mai mare exactitate planul orașului Călărași, plan care va crea străzi drepte, paralele, întretăiate de altele, formând dreptunghiuri mari, cu 4 piețe și un bulevard. La 28 iulie 1851 Barbu Știrbei vine personal la Călărași unde este întâmpinat cum se cade. Se convinge de mersul lucrărilor și de mizeriile pe care locuitorii le îndurau din cauza situării orașului pe o moșie particulară. Suma care trebuia achitată, de 250.000 de lei, pentru eliberarea orașului a fost cu greu adunată și, în cele din urmă, plătită. În septembrie 1852, călărășenii începeau pregătirile în vederea proclamării oficiale a eliberării orașului, astfel că la 24 septembrie 1852 Călărașiul devine liber.

Sursa: http://www.primariacalarasi.ro/index.php/despre-calarasi/istoricul-orasului.html

Orasul de resedinta Municipiul Sfantu Gheorghe

GEKO — Thu, 29 May 2014 11:50:30 +0000

Orasul de resedinta Municipiul Sfantu Gheorghe-Covasna

Municipiul Sfântu Gheorghe este situat în depresiunea Brașovului, pe ambele maluri ale Oltului, la o altitudine de 550 m. Se află la intersecția câtorva drumuri, cel mai important fiind DN12 ce leagă municipiul Brașov de municipiul Miercurea-Ciuc. Condițiile de relief și climă au oferit un cadru favorabil dezvoltării acestei localități.

Hidrografie

Municipiul Sfântu Gheorghe este străbătut de râul Olt, în care se varsă râurile Porumbele, Debren și Sâmbrezi.

Sursa: Wikipedia

Sfântu Gheorghe este cel mai important oraş al Judeţului Covasna, regiunea istorică Trei Scaune şi, totodată, cel mai mare oraş cu majoritate maghiară din Transilvania.

Istoria oraşului pe scurt

Regiunea noastră a fost locuită începând de la epoca de piatră şi se găsesc urmele multor populaţii. Oraşul a primit numele după hramul bisericii: Sfântu Gheorghe. Aşezarea este menţionată prima dată în anul 1332: Sfântu Gheorghe avea eparhie independentă şi preotul plătea 15 banali în dijma papală. Ca oraş (civitas) Sfântu Gheorghe este menţionat prima dată într-un document din anul 1461, iar într-un alt document din 1492 figurează deja ca oraş privilegiat.

În timpul existenţei sale, oraşul a fost distrus de mai multe ori, cele mai violente fiin atacurile tătarilor şi turcilor din anii 1651 şi 1661, care au distrus aproape complet oraşul. După aceste asedii devastatoare numai o mică parte a locuitorilor a supravieţuit. Din documente şi însemnări rezultă că viaţa locuitorilor nu a fost mai uşoară nici după asedii, când au urmat secete şi epidemii de ciumă.

În timpul domniei împărătesei Maria-Theresa, secuii ( locuitorii oraşului) au fost organizaţi într-un mod forţat în garnizoane militare, numite garnizoane de „păzirea/ocrotirea hotarelor”. Cei care au refuzat să participe în formarea acestor garnizoane au fost arestaţi şi trimişi în închisori. În afara serviciului militar obligatoriu pentru bărbaţi, oraşul a fost obligat să suporte cheltuielile legate de garnizoane care staţionau în oraş. În parte, existenţa acestor condiţii dure ar putea servi ca o explicaţie pentru faptul că locuitorii oraşului au luptat cu o convingere fermă împotriva dominaţiei austriece în 1848-49.

Lupta pentru independenţă din 1848 a constituit perioada cea mai glorioasă din istoria oraşului. Locuitorii oraşului au decis să se alăture luptei de independenţă şi s-au organizat în batalioane armate, iar după eşuarea discuţiilor cu comandamentul austriac, au declarat începerea luptei de rezistenţă împotriva Imperiului Austriac. Un rol important în derularea acestor evenimente a jucat Gábor Áron, un om simplu care s-a angajat să toarne tunurile necesare armatei revoluţionare.

După eşuarea luptei de independenţă au urmat represalii, în această perioadă a fost distrus conţinutul arhivei orăşeneşti, soldaţii ruşi şi austrieci au folosit volumele arhivei pentru a evita noroiul de pe străzile oraşului. Sfântu Gheorghe a fost obligat să plătească despăgubiri, iar confiscările şi arestările au fost zilnice în această perioadă.

Normalitatea a revenit în oraş numai în anul 1860, când după un timp îndelungat regiunea a început să se dezvolte. În 1861 este ales pentru prima dată un primar şi un consiliu local. În anii următori a fost construită prima fabrică de textile şi au fost fondate Muzeul Naţional Secuiesc, orfelinatul şi spitalul.

Sfântu Gheorghe a devenit astfel primul oraş din Ţinutul Secuiesc unde a fost construită o fabrică de textile şi tot aici s-a instalat prima dată energia electrică în regiune. Oraşul nostru a fost cel dintâi din Secuime unde a fost construită prima sală de teatru.

Oraşul nostru a avut cetăţeni de onoare iluştri, între ei faimosul scriitor Jókai Mór, sau eroul revoluţiei maghiare din 1848-49, Kossuth Lajos.

În urma schimbărilor dramatice de după primul război mondial, ca rezultat al Trianonului, oraşul Sfântu Gheorghe a trecut la statul român. Între 1940 şi 44 Sfântu Gheorghe a revenit din nou la statul maghiar, iar după încheierea celui de al doilea război mondial a revenit statului român.

Între 1652 şi 1960, Sfântu Gheorghe a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară, iar în 1960 a fost repartizat la Regiunea Stalin. Oraşul a devenit municipiu în 1967, când România a fost împărţită în noi diviziuni teritoriu-administrative şi judeţul Covasna a fost constituit. În prezent, municipiul Sfântu Gheorghe este reşedinţa judeţului Covasna. Anii socialismului au schimbat semnificativ caracterul oraşului, însă în ultimii 18 ani conducerea oraşului a făcut eforturi pentru a diminua efectele erei comuniste.

Oraşul în prezent

Municipiul Sfântu Gheorghe este reşedinţa judeţului Covasna, fiind un oraş în plină dezvoltare. Oraşul are 62370 locuitori, apartenenţa naţională sau etnică se împarte astfel: 46112 maghiari, 14178 români şi 932 romi (date din 2004).
Numărul locuinţelor este 23235, din care 99% cu energie electrică, 95% cu apă potabilă, 67% cu canalizare. Începând din anii `90 s-au realizat noi cartiere de locuinţe precum şi cartiere rezidenţiale.

Pe tot teritoriul oraşului funcţionează patru operatori de telefonie mobilă (Orange, Vodafone, Zapp, Cosmote), mai multe operatori de internet (Planet, Cosys, RDS, Romtelecom), cablu tv, televiziune locală, 5 staţii radio (Sláger, Sepsi, Regio, Kiss Fm, Magic Fm).
Cele mai importante obiective sportive sunt: stadionul municipal şi baza sportivă, ştrandul, bazinul de înot şi pârtia de schi din Şugaş-Băi.

Dintre instituţiile culturale am dori să amintim teatrele Tamási Áron şi Andrei Mureşanu, Ansamblul de Dansuri „Háromszék”, Biblioteca Judeţeană „Bod Péter”, Casa de Cultură Municipală, Galeria de Artă „Gyárfás Jenő” şi Casa „Míves”.
Începând din 1997 învăţământul superior este reprezentată de Universitatea Babeş-Bolyai, prin facultăţile de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, precum şi Facultatea de Ştiinţa Mediului.

În oraşul nostru industrializarea a început odată cu fondarea primei fabrici de textile din Ţinutul Secuiesc. În 1879 a fost construită şi fabrica de tutun. Odată cu construcţia căii ferate pe linia Braşov – Târgu Secuiesc – Miercurea Ciuc, oraşul nostru a intrat în reţeaua naţională de căi ferate, iar din 1908 energia electrică este deja disponibilă locuitorilor din oraş.

În anii ‘70 conducerea socialistă a implementat un nou val de industrializare, prin construirea unor fabrici de utilaje. Tot în această perioadă se construieşte şi fabrica de mobilă.

La începutul anilor ‘90, după revoluţia din 1989, economia de piaţă devine un factor important în închiderea marilor întreprinderi din perioada socialistă. Recent însă au apărut investitori străini mai ales în domeniul industriei uşoare (îmbrăcăminte, carton şi textile).

La marginea oraşului se află Băile Şugas, o staţiune balneară cunoscută pentru apele ei minerale, care conţin dioxid de carbon, având un efect tămăduitor. Locaţia a fost descoperită în anii 1840, când minerii locali au căutat aur, însă în loc de metale preţioase a apărut gazul cu efecte benefice sănătăţii, marcată de mofeta din zonă. Şugas Băi este o locaţie ideală şi pentru iubitorii sporturilor de iarnă, fiind dotat cu teleschi şi tunuri de zăpadă artificială.

Vizitatorii pot alege dintre trei hoteluri de 3 şi 1 stea, respectiv trei pensiuni de 2 şi 1 margarete. Există diverse posibilităţi de relaxare, bază de înot şi recreere, sală de aerobic, iar în satele din vecinătatea oraşului se practică şi călăria.

În oraşul nostru există restaurante excelente unde oaspeţii pot alege dintre variatele mâncăruri tradiţionale.

Sursa: http://www.sfantugheorgheinfo.ro/

Orasul de resedinta Municipiul Resita

GEKO — Thu, 29 May 2014 11:49:15 +0000

Orasul de resedinta Municipiul Resita-Caras-Severin

Aşezarea geografică:
Municipiul Reşiţa, reşedinţa judeţului Caraş-Severin, este amplasat în sud-vestul României, în partea de nord-vest a judeţului, pe cursul mijlociu al râului Bârzava, într-o zonă geografică de un pitoresc deosebit şi cu obiective turistice atrăgătoare. Reşiţa este cel mai vechi centru siderurgic al României şi una din cele mai importante cetăţi industriale din sud-estul Europei.

Economie:

INDUSTRIE: construcţii de maşini, siderurgie, confecţii, construcţii civile;
AGRICULTURĂ: 1% din forţa de muncă a oraşului lucrează în agricultură;
SERVICII : alimentaţie publică, cooperaţii meşteşugăreşti, transport intern şi internaţional;
TURISM : două societăţi cu profil de turism (Turist Semenic SA şi BIRTA SA); numeroase puncte de atracţie turistică în oraş (Muzeul de Istorie al Banatului Montan şi Muzeul de Locomotive cu Aburi) şi în împrejurimi (lacurile Secu, Văliug, Trei Ape, Breazova, Dognecea, Cheile Caraşului, Muntele Semenic). Potenţialul turistic al zonei este insuficient exploatat şi ar putea constitui o alternativă în reconversia economică a zonei.

Istoricul

localitatii Resita este atestata inca in secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka si Rechycha. Cercetarile arheologice au descoperit in acest spatiu urme delocuire din perioada neolitica, dacica si romana. Este mentionata in 1673 cu numele Reszinitza, ai carei locuitori plateau impozite catre pasalacul Timisoarei, iar in anii 1690 – 1700, izvoarele o amintesc ca depinzand de Districtul Bocsei impreuna cu alte localitati din Valea Barzavei. Conscriptia din 1717 o mentioneaza cu numele Retziza, avand 62 gospodarii impuse de catre stapanirea austriaca nou instaurata aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de intemeiere a celui mai vechi si important centru metalurgic de pe continentul european. Odata cu nasterea uzinelor, se pun bazele Resitei industriale. Initial au exista doua sate apropiate – Resita Romana (Reschiza Kamerala sau Olah Resitza) si Resita Montana (Eisenwerk Reschitza, Nemet Reschitza sau Resiczbanya).

Uzinele au fost amplasate in Resita Montana , locuita la inceput de carbunari romani. Mai tarziu, in 1776, au fost colonizate 70 de familii germane originare din Stiria, Carinthia si Austria de Sus, iar intre 1782 – 1787 cu familii germane din regiunea Rinului. Intre anii 1910 – 1925 , Resita a avut statutul unei comune rurale, iar din 1925 a fost declarata oras, consecinta a recunoasterii dimensiunii sale de puternic centru al marii industrii siderurgice si constructoare de masini din Romania moderna. Din 1968, prin Legea nr. 2 privind organizarea administrativa a teritoriului i s-a oferit rangul de municipiu Resita, resedinta a judetului Caras-Severin. Orasul este considerat de locuitori ca fiind impartit in doua mari parti, Resita de sus sau orasul vechi, respectiv Govandari zona construita dupa 1965. Orasul vechi este format din mai multe cartiere: Muncitoresc, Valea Domanului, Lunca Pomostului, Moroasa I si II, Driglovatul Nou si Driglovatul Vechi, Stavila, Minda, Basovat si Lend; in timp ce in partea noua a orasului, Govandari (denumirea oficiala este Lunca Barzavei) exista patru Microraioane. La acestea se mai adauga localitatile componente, considerate si ele cartiere: Calnic, Terova, Secu si Cuptoare, iar Moniom este sat apartinator Municipiului Resita.

Localitatile care apartin municipiului Resita sunt mentionate in izvoare dupa cum urmeaza :

Terova – 1433 (Cherova), 1597 (duc Czerova), 1717 (Zerob), 1716-1723 (Zarnova), 1779 (Zerchova);
Doman – 1370 ;
Cirnic – 1597 (Kalnic);
Moniom – 1587 (Manihom);
Secu – Cuptoare – 1673, 1690 – 1700 (Kuptora), 1851 (Kuptore).

Sub aspect urbanistic Resita a cunoscut de asemenea, importante realizari: cartiere intregi de locuinte in lunca Pomostului, pe Moroasa si lunca Barzavei. La Resita functioneaza un teatru, numit George Augustin Petculescu in Casa de Cultura a Sindicatelor (in cladirea acesteia se afla trei cluburi-discoteci: Groapa, Schela si Hot); un cinematograf Dacia, situat in orasul nou, cinematograful Cultural fiind desfiintat , cladirea a fost trecuta din patrimoniul Consiliului Local in patrimoiniu privat, ea fiind retrocedata proprietarilor. În trecut a existat si un al treilea cinematograf Casa Muncitoreasca, cladire in care a functionat clubul muncitoresc inainte de perioada comunista, dar dupa 1989 autoritatile au inchiriat o parte a cladiri (holul de acces) unei societati comerciale care a organizat discoteca, din cauze necunoscute in anul 2003 cladirea a ars, in prezent ea fiind in curs de demolare.

Industrie

În anul 1872 uzinele “St. E. G.” de la Reşiţa produc pentru caile ferate europene: 16 macarale, 18 rezervoare pentru castelele de apa, 110 placi pentru întoarcerea locomotivelor, 514 inimi de încrucioare pentru macaze, 793 de tampoane. In 1872 uzina produce prima locomotiva, denumita Reşiţa 2 cu ecartament de 948 mm, proiectata de John Haswell – directorul fabricii de locomotive “St. E. G.” din Viena, locomotiva destina ta transporturilor interne uzinale. Începând cu anul 1920 la “Uzinele Domeniilor” din Reşiţa si la “Uzi nele Nicolae Malaxa” din Bucureoti începe proiectarea si construcţia urmatoarelor tipuri de locomotive:

seria 230 pentru trenuri de calatori (1932-1936)
seria 142 pentru trenuri grele de calatori (1937-1940)
seria 50 pentru trenuri de marfa (1926-1936)
seria 150 pentru trenuri grele de marfa (1947-1960)
seria 131 pentru trenuri de calatori pe linii secundare (1939-1942)
seria 151 prototipuri pentru trenuri grele (1938-1939).

In anul 1926 se produce la Reşiţa locomotiva cu abur 50.243 “Regele Ferdinand”, prima locomotiva construita in România in perioada interbelica. Datorita succesului in construcţia de locomotive la Reşiţa si Malaxa, începând cu anul 1930, in România nu s-a mai importat nici o locomotiva. Intre anii 1926-1960 in România s-au construit 1207 locomotive cu abur, reprezentând 10 tipuri pentru cale normala si trei tipuri pentru cale îngusta. Din acestea s-au fabricat 797 la “Uzinele Reşiţa” si 410 la “Uzinele Malaxa” din Bucureoti. In anul 1960 producţia de locomotive cu abur s-a sistat, industria româneasca profilându-se pe producţia de locomotive diesel si electrice. Locomotivele cu abur au funcţionat in exploatarea C.F.R. pana in anul 1980. in perioada 1980-1998 locomotivele cu abur au fost casate in proporţie de 98%

Sursa:http://www.primaria-resita.ro/portal/CarasSeverin/primarie/portal.nsf/AllByUNID/00001AC6?OpenDocument

Orasul de resedinta Municipiul Giurgiu

GEKO — Thu, 29 May 2014 11:48:53 +0000

Orasul de resedinta Municipiul Giurgiu-Giurgiu

Giurgiu se situează în extremitatea sudică a României ,pe malul stâng al Dunării, într-o zonă mlăștinoasă, la 65 km sud de capitala București,formand o Euroregiune cu orasul vecin, bulgar, Ruse (Pyce). Orasul se intinde atat in Campia Burnazului cat si in Lunca Dunarii, solul fiind nisipos. Amplasat la intersectia coridorului Pan-European 9 fluvial si coridorul Pan-European 7 auto.

Sursa: Wikipedia

Istoric

“Fie că i s-a spus Trimamius în timpul romanilor, fie că genovezii, în trecerea lor, l-au botezat Santo Giorgio, oricâte hoarde barbare ar fi trecut, oricâte pustiiri ar fi suferit, ori de câte ori s-ar fi rezidit, în parte sau întreg, pe acelaşi loc, sau câteva sute de metri mai la răsărit sau mai la apus, viaţa lui a depănat un mai mare număr de ani decât îşi poate cineva închipui şi ea nu a fost niciodată întreruptă timp atât de îndelungat, cum s-a putut crede. Un popor poate suferi o prefacere, un amestec cu alte popoare, modificarea graiului, schimbarea portului, poate chiar să-şi schimbe numele, dar niciodată nu piere” – spunea la 1935 Scarlat Stăncescu, primarul de atunci al Giurgiului. O luptă de milenii sintetizată în două fraze care surprind esenţa parcursului istoric al cetăţii de la Dunăre: o permanentă şi tenace luptă pentru supravieţuire, pentru devenire, pentru pace, pentru prosperitate.

Cercetările arheologice au scos la lumină dovezi despre aşezări umane stabile în zonă, datate din perioada neoliticului. Descoperirile confirmă continuitatea prezenţei locuitorilor în imediata apropiere a fluviului şi legătura dintre îndeletnicirile lor şi condiţiile de viaţă din lunca Dunării, însă primele atestări documentare ale cetăţii Giurgiu le găsim abia în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi le datorăm unor autori străini. „Itinerariul de la Bruge” şi „Codex Latinus Parisinus” (unde Cetatea este amintită sub numele Zorio) menţionează începutul existenţei oraşului şi a cetăţii Giurgiu înainte de 1396, an în care s-a trecut la ridicarea zidurilor Cetăţii din Insulă din ordinul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386 – 1418). De altfel, anii domniei lui Mircea cel Bătrân par să fie una dintre cele mai faste perioade pentru Giurgiu, din zbuciumatul Ev Mediu, iar actul de naştere al oraşului Giurgiu este considerat primul dintre cele două tratate de alianţă încheiate de Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, cu regele Poloniei Vladislav Jagello, documente redactate la Cancelaria Domnească şi semnate în Cetatea Giurgiului la 23 septembrie 1403, respectiv la 17 mai 1411.

Timp de mai multe secole, Cetatea Giurgiu îşi schimbă des stăpânii, este distrusă şi reconstruită de mai multe ori. La un moment dat în intervalul 1414-1420 – istoricii nu au căzut de acord asupra datei – Giurgiu este cucerit de turci. În 1427, Dan al II-lea recucereşte cetatea, dar aceasta nu rămâne decât două decenii sub cârmuirea domnilor pământeni, pentru că în 1438 Imperiul Otoman o ia din nou în stăpânire. Până la 1574, când în timpul domniei lui Alexandru al II-lea Mihnea se hotărniceşte teritoriul Raialei Giurgiu, cetatea supravieţuieşte mai multor asedii, războaie şi chiar incendiului ordonat de Vlad Ţepeş, în 1462, după nimicirea garnizoanei turceşti şi reocuparea fortificaţiei. Mihai Viteazu îşi leagă şi el numele de Cetatea Giurgiu, pe care o recucereşte de sub stăpânirea Imperiului Otoman în 1595, dar, ca un blestem, aceasta este din nou incendiată. Turcii revin în ca stăpâni în Giurgiu în 1597 şi refac şi întăresc cetatea de la Dunăre, cedând-o abia în 1659 domnitorului Mihnea al III-lea Radu. Un secol mai târziu, în 1770, vine rândul ruşilor să atace şi să ardă Giurgiul, după 1771 ruşii şi apoi turcii cucerind noua cetate Giurgiu (Tabia). În acea perioadă se construieşte Turnul Ceasornicului, cu rol de punct de observaţie în garnizoana turcească. Austriecii asediază şi ei Giurgiu, dar fără succes, la 1790, pentru ca în perioada războiului ruso-turc din1806 – 1812 oraşul să aibă mult de suferit. Mari distrugeri provoacă şi al doilea război ruso-turc (1828-1829), însă Pacea de la Adrianopole consfinţeşte trecerea definitivă a Giurgiului la Ţara Românească.

Giurgiu devine reşedinţa judeţului Vlaşca în 1830, iar în ianuarie 1831 îşi intră în atribuţii primul magistrat (primar) al oraşului. Din acelaşi an datează şi prima grădină publică – „Aleiu”, astăzi cel mai bătrân parc al oraşului. De altfel, următorii aproape 20 de ani sunt marcaţi de evenimente deosebite pentru comunitatea de la malul Dunării: în 1834, de la Atelierele Navale este lansată la apă prima navă comercială sub pavilion românesc – „Mariţa”, se inaugurează iluminatul public cu felinare şi se înfiinţează Serviciul de pompieri al oraşului; primul spital din Giurgiu se deschide în 1835 (pe amplasamentul lui funcţionează şi azi Spitalul Judeţean Giurgiu); este comandat şi executat Planul de sistematizare al oraşului Giurgiu, arhitectul Moritz von Ott fiind „părintele” modelului radial al străzilor, model respectat cu stricteţe până când regimul comunist a decis, la începutul anilor ’60 ruperea de trecut inclusiv în materie de urbanism.

Deceniile de pace şi prosperitate economică au fost urmate de o nouă perioadă agitată. La 1848, armata otomană trece Dunărea pe la Giurgiu pentru a înăbuşi Revoluţia, iar capii revoluţionarilor români, în frunte cu Nicolae Bălcescu, sunt încarceraţi la Giurgiu. În anii Războiului Crimeei, Giurgiu este ocupat întâi de armata rusă (1853), apoi de cea turcă (1854). Războiul aduce însă şi un lucru bun: din raţiuni militare, în oraşul de la malul Dunării este pusă în funcţiune prima linie de telegraf din Principatele Române.

Populaţia oraşului participă activ şi entuziast la înfăptuirea Unirii de la 1859, iar în anii următori Giurgiu cunoaşte o nouă perioadă de înflorire, în care merită consemnată lansarea la apă a primei nave româneşti de război – „România” (1862), apariţia primului ziar local – „Credinţa – foiţa adevărului” (1867), inaugurarea primei linii de cale ferată din Principate, Bucureşti Filaret – Giurgiu şi deschiderea cursurilor la primul gimnaziu din oraş (1869), precum şi înfiinţarea primei filiale a Societăţii „Ateneul Român”.

Bombardamentele intense ale artileriei turceşti, din timpul Războiului de Independenţă (1877 – 1878), provoacă mari distrugeri, însă oraşul renaşte din nou, cu şi mai puternică dorinţă de progres. În deceniile de pace şi prosperitate care au urmat până la fatidicul an 1916 – când Giurgiu este distrus aproape în totalitate de bombardamentele armatelor Puterilor Centrale –, viaţa economică, socială şi culturală a oraşului cunoaşte o dezvoltare deosebită. Şantierul Naval (1897) şi Fabrica de Zahăr (1914), construirea Podului Bizetz (1905), mutarea portului pe braţul Smârda (1906), introducea telefoniei (1890) şi înfiinţarea Societăţii filarmonice „Lyra” (1905) sunt printre principalele repere ale acelor ani.

Primul Război Mondial a reprezentat, cum s-a menţionat deja, cel mai dificil moment din milenara istorie a acestor locuri, oraşul-martir Giurgiu fiind decorat cu cea mai înaltă distincţie a Armatei franceze – „Crucea de Război cu Palmete” (distincţia a fost înmânată autorităţilor locale la 18 octombrie 1922, în prezenţa primului ministru al României, Ion C. Brătianu, de o Misiune oficială condusă de mareşalul Foch).

Viaţa comunităţii locale cunoaşte apoi o nouă perioadă de efervescenţă, întreruptă temporar de criza economică din 1929-1933 şi curmată definitiv de cel de-al doilea Război Mondial şi instalarea regimului comunist. Odată cu dictatura bolşevică adusă cu tancurile de Armata Roşie, Giurgiu intră într-un con de umbră din care târziu şi cu greu a reuşit să iasă. În 1950 se desfiinţează judeţul Vlaşca, prin urmare oraşul pierde atât calitatea de reşedinţă de judeţ, cât mai ales prestigiul de cetate-port la Dunăre, sacrificat de comunişti pe altarul apropierii de Capitală.

Construirea Podului Prieteniei (inaugurat în 1954), reatribuirea rangului de municipiu (1968) ori reînfiinţarea judeţului Giurgiu cu reşedinţa în municipiul cu acelaşi nume (1981) sunt printre puţinele „consolări” ale comunităţii locale din perioada comunistă, care a distrus arhitectura urbană în centrul oraşului, a afectat calitatea actului cultural şi a creat un mamut industrial – Combinatul Chimic (1975) – care a otrăvit ani la rând aerul, solul şi apele în zonă.

Revoluţia din decembrie 1989 a reprezentat cu adevărat un punct de cotitură în viaţa municipiului Giurgiu. Chiar dacă primii ani de democraţie nu au fost prielnici din punct de vedere economic – marea majoritate a unităţilor industriale închizându-şi parţial sau complet porţile – odată cu intrarea în mileniul III s-au întrezărit şi zorii unei noi perioade faste, de dezvoltare susţinută, de modernizare şi, de ce nu?, de reinventare – de această dată în plan turistic – a Cetăţii de la Dunăre.

Sursa:http://www.primariagiurgiu.ro/portal/giurgiu/primarie/portal.nsf/AllByUNID/0000181E?OpenDocument

Orasul de resedinta Municipiul Galati

GEKO — Thu, 29 May 2014 11:48:37 +0000

Orasul de resedinta Municipiul Galati- Galati

Municipiul Galati este situat in zona estica a Romaniei, in extremitatea sudica a platoului Moldovei, la 45° 27” latitudine nordica si 28^o 02” longitudine estica. Situat pe malul stang al Dunarii, ocupa o suprafata de 241,5 km², la confluenta raurilor Siret (la vest) si Prut (la est), langa Lacul Brates, cel mai mare ochi de apa din aceasta parte a tarii.
Climatul este de tip temperat-continental, cu o temperatura medie anuala de 10^o C, cu o variatie in timpul iernii intre 0 – 28^o C, si o medie de vara in jurul a 22^o C. Ciclic, la 10 – 12 ani, Dunarea ingheata 5 – 6 ani consecutiv, 42 de zile pe an in medie.
Datorita pozitiei sale, cu deschidere spre Campia Romana si stepele nordice, vanturile in orasul Galati sunt destul de frecvente pe directia N – NE si S – SE fara a provoca dezastre, dar influentand navigatia.
Orasul Galati se intinde pe trei terase : Valea orasului, cu altitudine intre 5 – 7 m si altele doua, trasate aproape in forma de evantai; prima cu o altitudine intre 20 – 25 m (nucleul orasului medieval, actualmente centrul orasului) si a doua cu altitudini care depasesc 40 m (orasul modern).

Viata comunitatilor umane a fost influentata in mod direct de catre Dunare, cel de-al doilea fluviu din Europa ca lungime (2.850 km), cu un debit mediu pe acest sector de 6.199 mc/s, dupace primeste in amonte apele raului Siret cu un debit mediu de 210 mc/s (cel mai mare afluent de pe teritoriul romanesc).
Fluviul isi continua drumul spre Marea Neagra dupa ce primeste, in avalul porturilor din Galati, apele raului Prut, cu un debit mediu de 86 mc/s. Debitele Dunarii au o variatie importanta, in functie de anotimp si an, cu valori maximale in luna mai (18.000 – 19.000 mc/s) si minimale in cursul verii (2.000 – 2.450 mc/s).
Datorita senalului adanc pana in zona orasului Braila,Dunarea este declarata maritima (adica navele maritime pot naviga, daca nivelul apei la gurile Dunarii din Sulina si Sf. Gheorghe este destul de ridicat).
Apa Dunarii si a afluentilor primiti aproape de Galati sunt de tipul bicarbonato – calcic. Concentratia de oxigen dizolvata in apele fluviului, foarte importanta pentru piscicultura, este mult ridicata in sezonul rece, cand apa are o temperatura de 1 – 1,50^o C. Panza freatica, situata la diferite adancimi, este potabila in standardele acceptate, datorita prezentei fierului (18,60 mg/l), si duritatea sa este medie.

Clima
Teritoriul Judetului Galati apartine in totalitate sectorului cu clima continentala (partea sudica si centrala insumand mai bine de 90% din suprafata, se incadreaza in tinutul cu clima de campie, iar extremitatea nordica reprezentand 10% din teritoriu, in tinutul cu clima de dealuri). In ambele tinuturi climatice, verile sunt foarte calde si uscate, iar iernile geroase, marcate de viscole puternice, dar si de intreruperi frecvente provocate de advectiile de aer cald si umed din S si SV care determina intervale de incalzire si de topire a stratului de zapada. Pe fundalul climatic general, luncile Siretului, Prutului si Dunarii introduc in valorile si regimul principalelor elemente meteorologice, modificari care conduc la crearea unui topoclimat specific de lunca, mai umed si mai racoros vara si mai umed si mai putin rece iarna. Circulatia generala a atmosferei are ca trasaturi principale frecventa relativ mare a advectiilor lente de aer temperat – oceanic din V si NV (mai ales in semestrul cald), frecventa de asemenea mare a advectiilor de aer temperat – continental din NE si E (mai ales in anotimpul rece), precum si advectiile mai putin frecvente de aer arctic din N si aer tropical maritim din SV si S.

Istoric

Orasul Galati s-a dezvoltat dintr-o straveche asezare dacica existenta, în secolele VI-V î.H, la vadul Dunarii care, în perioada celor doua razboaie purtate împotriva dacilor, 101-102 si 105-106, va cunoaste influenta civilizatiei romane, devenind dependenta, probabil, de castrul roman învecinat de la Barbosi. Noua asezare daco-romana formata în vadul Dunarii, localizata în sec. III undeva la sud de locul actualei Biserici Precista, a fost, în timp, nimicita de apele fluviului care bat malul stâng.
Situarea Galatilor la rascrucea a doua mari drumuri internationale, legând lumea nordica de cea sudica bizantina, dar si apusul Europei de rasariteana Tartarie, a favorizat asezarea rurala închegata în secolul XIII. Modesta activitate de atunci se va amplifica în secolul urmator facându-se trecerea spre târg (oras). Proces care ia proportii dupa ce turcii cuceresc cetatile dunarene Chilia si Cetatea Alba, iulie-aug. 1484, Galatii ramânând singurul port al Moldovei cu rol important în comertul intern, dar si în cel polono-turc în care s-au amestecat negustori români, dar si italieni, mai numerosi dupa mijlocul sec. XVI.

– Calatorii straini care trec prin Galati în secolul XVII sunt impresionati de bogatia de alimente si de deosebita lor ieftinatate. ‘Am gasit peste mult si bun… la un pret foarte ieftin’ noteaza negutatorul italian Tommaso Alberti, în timp ce un calator francez nota în 1676 ca ‘dupa Iasi, Galati este orasul cel mai important al Moldovei’ .
În port soseau corabii din toate partile, scria un misionar catolic la 16 dec. 1680, care încarcau produse pentru Constantinopol si alte mari centre ale Imperiului Otoman.
Spre alte tari se vindea cenusa de potasa si plante, cumparate de olandezi pentru colorarea postavului. Marfa adusa din Orient se vindea prin târgurile Moldovei, dar si la Bucuresti sau în Transilvania.

-Prospera viata a orasului si ascensiunea economica si demografica a acestuia (la mijlocul sec. XVII erau cca. 3000 de locuitori si 300 de case), a fost deseori întrerupta de numeroasele pustiiri turcesti si tataresti, de cele cinci razboaie ruso-turce purtate pe teritoriul Moldovei (1711, 1736-1739, 1768-1774, 1789-1791, 1806-1812), precum si de represiunea Eteriei Grecesti, când orasul a fost ars, de fiecare data locuitorii suportând asprimea ocupatiilor, cele rusesti întrecând cu mult abuzurile otomanilor. Nenorociri înmultite de cele vreo zece epidemii de ciuma, unele durând cu intermitenta si doi ani de zile.

-Distrugerile, câte se întâmplau, se risipeau cu iutime, unii calatori straini ne-mai-luându-le în seama. Un misionar catolic din Polonia observa, în 1748, numarul mare de corabii venite de la Constantinopol ‘în acest port vestit’. Într-o scrisoare ruseasca din 1770, în plin razboi ruso-turc, se arata ca târgul Galatilor este ‘vestit de negutatorie’.
Consulul Angliei la Bucuresti, va scrie, dupa razboiul ruso-turc din 1806-1812 , ca ‘Galati este marea piata pentru produsele celor doua Principate si (…) unde se debarca principalele articole de import’. In perioadele de liniste au functionat si câteva manufacturi.
Prin 1786 era ‘o fabrica de carne sarata’, unde se taiau 10.000 de boi, în 1811 functiona o ‘fabrica de paste fainoase’, iar în santierele navale, situate cam unde sunt si astazi, se ridicau ‘vase cu trei catarge pentru turci’, vreo 10-12 în fiecare an.
Strainul care-i cutreiera ulitele câstiga repede buna impresie ca orasul si portul sunt de o adevarata valoare europeana, facând ca marile puteri, Austria, Rusia, Franta, Prusia, Anglia, sa-si manifeste prezenta în navigatia dunareana de la sfârsitul sec. XVIII, în mod deosebit la Galati.
Austria va fi prima putere care va trata, în 1775, cu Poarta Otomana, pentru ‘un comert folositor pe Dunare’, organizând societati de navigatie, stabilind depozite de marfuri în târgul Galatilor, pe care, în 1806, consulul Austriei îl prezenta drept ‘important port si antrepozit ‘.
Rusia nu va concura navigatia austriaca, dar va înfiinta, în 1775, primul consulat local, Franta si Anglia reusind sa-si creeze vice-consulate prin 1805. Un calator german, aprecia, în 1829, ca portul Galati îsi va disputa întâietatea cu porturile din Marea Neagra, Odesa nefacând exceptie .
Afluenta vaselor care acostau aici a crescut, 54 în 1831, 97 în 1843, adaugându-se si cele trei vapoare cu aburi austriece, care încep sa circule regulat din anul 1834.

-Extinderea pietei externe galatene, sutinuta de cea interna si stimulata de aplicarea Regulamentului Organic în Moldova în ianuarie 1832, a condus la înfiintarea regimului de porto-franco, prin staruinta domnitorului Mihail Sturdza, la 1 iunie 1837. Interesul crescut pentru produsele moldovenesti, manifestat în special de Anglia, au determinat largirea prevederilor acestui asezamânt, Galatii devenind, în preajma anului Unirii, centrul comertului Moldovei.
Realitate ilustrata de cuvintele lui Mihail Kogalniceanu care constata, dupa numai trei ani de la ultima ocupatie ruso-turco-austrica, dupa razboiul Crimeii, 1853-1856, ca portul dunarean este ‘unul din centrele comerciale cele mai înavutite ale tarilor noastre si a caruia viitoriu este foarte însemnator’.
Razboi încheiat prin Tratatul de la Paris, 18/30 martie 1856, care va hotarî: înlaturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor; convocarea de Adunari ad-hoc pentru a decide viitoarea lor organizare; readucerea judetelor Cahul, Ismail si Bolgrad, din Basarabia rapita Moldovei de Rusia în 1812; înfiintarea Comisiei Europene a Dunarii, cu sediul la Galati, pentru facilitarea navigatiei pe Dunare.

-Constituirea Divanurilor ad-hoc a început în primavara anului 1857 sub puternica influenta a unionistilor, care au impus, cu toate presiunile exercitate de guvern, o majoritate proprie. Toti alesii de la Galati, Al. I. Cuza, Costache Negri, Lascar Catargiu, Al. Moruzi, erau reprezentanti ai partidei nationale. Demisia lui Cuza din postul de pârcalab de Covurlui (parte din judetul Galati) a adus, cum spun contemporanii, un ‘însemnatoriu sprijin protestatiei generale’, unionistii impunând, în Adunarea ad-hoc, votarea Unirii sub un domn strain si legi progresiste. Adunarea Electiva, având si ea o majoritate unionista, l-a ales domn, la 5 ianuarie 1859, pe Alexandru Ioan Cuza.
Entuziasmul galatenilor a depasit obisnuitul. ‘Timp de patru nopti la sir, orasul a fost iluminat, nu se auzea decât ura si strigate de bucurie, dansa bogatul, ca si saracul’. Dupa dubla alegere de la Bucuresti, la 24 ianuarie, locuitorii orasului au petrecut ‘trei zile de-a rândul în mare desfatare si luminatie, fara sa se întâmple vreo necuviinta’.

-Pentru pregatirea operatiunilor militare din razboiul pentru independenta, care se apropia, Divizia a III-a si-a stabilit sediul la Galati. În vederea înarmarii armatei române cu pusti Peabody, în primavara anului 1877 prin oras a circulat un apel care spunea: ‘La lucru, dar, cetateni ai Galatilor, sa dam totul pentru România, care lupta pentru viata’. Pe listele de subscriptie raspândite prin oras s-au adunat, pâna în toamna, 18.000 de franci. Cu alte liste de subscriptie s-au strâns bani pentru amenajarea unui spital special pentru raniti. Actiunea a fost sustinuta de poetul Vasile Alecsandri, care a conferentiat în acest scop, si de trupa artistei Fani Tardini. Terminat în septembrie 1877, edificiul a devenit cunoscut sub numele de Spitalul ‘Caritatea Galateana – Elisabeta Doamna’. Ostasii regimentelor galatene au participat la cucerirea redutelor Rahova si Plevna.
Victorii sarbatorite în oras cu un entuziasm de nedescris, ‘focuri si rachete umpleau strazile splendid iluminate pâna la cele mai îndepartate mahalale’. Trupele revenite în garnizoana au primit, în scurta vreme, dispozitii sa treaca Dunarea în Dobrogea, reintegrata în componenta statului român dupa 500 de ani de stapânire otomana. Vestea, care circula în oras, ca Rusia, scapata de la înfrângere de vitejia româneasca, pretinde, fara temei, cele trei judete din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail si Bolgrad, a produs o vie reactie la Galati. Ziarul ‘Vocea Covurluiului’ scria: ‘Daca dupa atâtea jertfe aceasta ne va fi rasplata… Dumnezeu sa aiba mila de acest popor leal, laborios si brav’. Ceasul acela de nedreapta Istorie/, hotarât de Tratatul de la Berlin, 1/13 iulie 1878, nu a fost uitat si lumea româneasca a nazuit spre risipirea lui.
Nedreapta ocupare a sudului Basarabiei de catre Rusia, a silit România sa evacueze institutiile administrative, unele fiind stabilite la Galati. Episcopia a fost instalata pe strada Mihai Bravu, în apropiere de Gradina Publica, seminarul i-a fost în vecinatate. Biserica Sf. Nicolae a devenit Catedrala Episcopala, unde s-a slujit pâna la sfintirea actualei Catedrale la 6 aug. 1917. Scoala Normala a functionat tot pe strada Mihai Bravu, în fostele case ale lui Costache Negri.
Noile institutii scolare sporeau mult importanta orasului în acest domeniu, creata si de cele anterioare: Scoala Superioara de Comert, Gimnaziul înfiintat la 26 august 1867, care va fi declarat liceu la 1 septembrie 1887, astazi Colegiul National ‘Vasile Alecsandri’, si Scoala secundara de fete, inaugurata la 1 octom

– Declararea politicii de neutralitate de catre Consiliul de coroana, 21 iulie/31 aug. 1914, la izbucnirea razboiului mondial, transforma presa galateana într-o adevarata tribuna mobilizatoare la lupta pentru unirea românilor într-un stat national. Apelurile raspândite prin oras declarau: ‘Români, fiti gata… Treziti pe rataciti, pe cei vânduti si pe cei coplesiti de afaceri si dovediti-le ca ora a sunat’. Consiliul de coroana a hotarât totusi, la 14/27 august 1916, sa înceapa ‘razboiul de întregire a României’, trupele din garnizoana Galati luptând cu eroism în marile batalii care s-au desfasurat pe întreaga durata a acestuia.
Locuitorii orasului, neintimidati de bombardamentele artileriei germane de pe dealurile Dobrogei, au asigurat adapostirea miilor de refugiati, retrasi din fata armatelor germane invadatoare. Trupele tariste bolsevizate, care au atacat orasul la 7 si 8 ianuarie 1918, au fost risipite. România Mare, visul atâtor generatii, cunoaste un cadru economic, social si politic mult largit, teritoriul s-a marit, populatia a crescut. Galatii au ajuns repede la 150.000 de locuitori, pe o suprafata de 150 ha. Nevoia adaptarii la noile structuri economice, bazate pe mari concentrari de capital, românesc si strain, s-a impus.
În anul 1926 se aflau în oras peste 160 de întreprinderi, cu un capital social de peste 650 milioane de lei. Unele au avut o evolutie spectaculoasa, Santierul Naval ajungând, de la un capital de 4 mil. lei în 1920, la 150 milioane în 1938. O evolutie asemanatoare are si uzina ‘Titan’, viitorul laminor de tabla.
Cea mai mare forta de munca s-a concentrat însa în industria textila, cea care a plasat Galatii în fruntea acestui sector industrial.

-Reconstructia orasului, atât pe plan economic, cât si edilitar, s-a desfasurat întâi cu mare greutate si pe timp îndelungat. România trebuia sa achite o uriasa datorie de razboi, impusa de sovietici, exportând masiv materii prime, peste Prut.
Pentru a mari ritmul acestor expedieri, pe care nu le plateau, sovieticii au impus prelungirea caii lor ferate, cu ecartamentul largit, pâna în gara Galati, unde era statia Larga aflata în legatura directa cu reteaua noastra feroviara. Tot în aceasta zona s-a amenajat peste noapte si o conducta pentru preluarea produselor petrolifere românesti, în aceleasi conditii de jefuire.
Piata interna si activitatea de comert a orasului s-a restrâns dramatic datorita conditiilor dificile în care functiona traficul feroviar dar si din pricina plecarii negustorilor straini, cât si a celor români, amenintati de comunizare.

Sursa: http://www.primaria.galati.ro/portal/pagini.php?page_id=1&cap=13

Orasul de resedinta Municipiul Craiova

GEKO — Thu, 29 May 2014 11:48:13 +0000

Orasul de resedinta Municipiul Craiova-Dolj

Localizare: Municipiul Craiova este situat în sudul României, pe malul stâng al Jiului, la ieșirea acestuia din regiunea deluroasă, la o altitudine cuprinsă între 75 și 116 m. Craiova face parte din Câmpia Română, mai precis din Câmpia Olteniei care se întinde între Dunăre, Olt și podișul Getic, fiind străbătută prin mijloc de Valea Jiului. Orașul este așezat aproximativ în centrul Olteniei, la o distanță de 227 km de București și 68 km de Dunăre. Forma orașului este foarte neregulată, în special spre partea vestică și nordică, iar interiorul orașului, spre deosebire de marginea acestuia, este foarte compact.
Climă: Regimul climatic este temperat continental specific de câmpie, cu influențe submediteraneene, datorate poziției depresionare pe care o ocupă județul în sud-vestul țării. Valorile medii ale temperaturii sunt cuprinse între 10-11,5° iar precipitațiile sunt mai scăzute decât în restul teritoriului.
Relief: Relieful orașului Craiova se identifică cu relieful județului Dolj, respectiv de câmpie. Spre partea nordică se observă o ușoară influență a colinelor, în timp ce partea sudică tinde spre luncă.

Evoluție istorică

Silezianul Baltazar Walter, care a petrecut câțiva ani în Țara Româmească la începutul secolului al XVII-lea, a transmis cele zise de de Logofătul Teodosie al lui Mihai Viteazul. Acela zicea în anul 1596: „Craiova, reședința Banului, oraș mare, împoporat și plin de tot belșugul, dar și fără ziduri și cetățuie.” Din Catagrafia din anul 1835 rezultă existența a 1653 de familii -ctrștini i dajnici-, deci un număr aproximativ de 10-11.000 de locuitori creștini. La aceștia trebuie adăugați, tot cu aproximație, străinii, necredincioșii ortodocși, slugile și alte categorii. Se obține astfel o populație totală de circa 16.000 de locuitori. Considerând drept bun numărul de 9.000 de locuitori ai Craiovei în 1821, se poate aproxima în același fel o populație totală de 12-13.000 de locuitori. Pare naturală creșterea populației la 16.000 de locuitori în 1835 și apoi la 20,000 în 1838. În perioadele de liniște și prosperitate economică, sau pe timpul târgurilor, populația creștea simțitor cu până la o pătrime sau chiar mai mult. În perioadele de restriște, cu epidemii sau războaie, populația putea scădea cu până la jumătate, datorită refugiului spre lumea satului. Economia predominant agricolă a începutului și întregului secol al 19-lea a determinat o creștere foarte lentă a populației orășenești în țările române. La această cauză de natură economică trebuie adăugată și condițiile generale social-istorice, care încetineu creșterea populației: mortalitatea mare datorată epidemiilor, condițiilor de salubritate dăunătoare, asistenței medicale aproape inexistente, jafurilor străine și războaielor. După alte două decenii, în 1859, populația Craiovei a ajuns la 25-30.000 de locuitori. În 1898 avea 39.000 de locuitori, deci în patru decenii, între 1859 și 1898, populația a crescut cu numai 9-14.000 de oameni, ceea ce înseamnă o creștere cu o treime. Pentru viitorii 30 de ani creșterea a fost mult mai semnificativă, trecându-se de la 39.000 de locuitori la 63.000 în 1930. O creștere de 61%. La jumătatea intervalului, în 1915, se ajunsese la 51.927 locuitori. În anul 1930 Craiova se află pe locul al 12-lea în constelația orașelor României Mari. În continuare populația s-a ridicat la 60.000 de locuitori în 1946, după război, apoi la 85.000 de locuitori, în 1948, la 97.000 de locuitori, în 1956, la 149.000 în 1966 și la 222.000 locuitori, în 1977, împreună cu comunele suburbane (fără acestea numai 194.000 de locuitori). În anul 1980 s-a atins o populație de 240.000 de locuitori, fără comunele suburbane și o suprafață de 34.159 hectare. Creșterea economică și mai ales industrializarea de pe parcursul secolului al XX-lea a condus la o creștere accelerată a populației orășenești, asemănător tuturor țărilor lumii.

Istoric

Antichitate

În Craiova de azi se află ruinele străvechii reședințe a tribului geto-dac al Pelilor, Pelendava, încă din perioada 400-350 î.C. Aceasta a fost atestată documentar pentru prima oară pe Tabula Peutingeriana, o hartă probabil din anul 225 d.C.

Castrul roman Pelendava a fost construit în vecinătatea mănăstirii Coșuna, a cărei construcție a fost începută probabil în anii 1442-1443.

Controverse și legende privind actuala denumire a orașului

Originea numelui actual al orașului este subiectul multor controverse și plutește în legendă; singurul lucru care se poate spune cu certitudine este că numele vine de la slavonescul „kralj” (rege, crai). „Craiova” poate însemna ținut, țară, națiuneși a fost dată probabil de slavii care au numit așa populația latina-romană din cetatea naturală a Craiovei – națiunea sau ținutul.^{[necesită citare]}

După unii,^[cine?] numele ar veni de la Craiul Iovan (Ioniță Asan), mezinul fraților Petru și Asan, care devine pentru o perioadă împărat al celui de al Doilea Țarat Bulgar, dar care, potrivit cronicii grecești a lui Nicetas Choniates Akominatos, este nevoit să se refugieze la sfârșitul domniei la nord de Dunăre, unde devine „domn peste niște vlahi din neamul lui”. Teoria potrivit căreia Craiova devine capitala noii formațiuni pe care a întemeiat-o el este susținută de cercetători ca L. Candea și V. Oghină, dar și de unele legende locale legate de lacul Craiovița și fata craiului înecată. Bogdan Petriceicu-Hașdeu fixează originile numelui orașului în epoca cneazului Ioan, care apare pe Diploma Ioaniților, cnezat înghițit apoi de voievodatul lui Litovoi. Există și o altă legendă locală potrivit căreia, în dealul Sf. Dumitru, un oarecare Iovan, a descoperit în timp ce săpa o fântână un mare tezaur și a devenit rege peste craioveni. S-a păstrat până in zilele noastre în satele din jurul Craiovei (pe dealul Bucovățului și Palilula) expresia „norocos ca Iovan”.

Sub acest nume, așezarea Craiovei apare mai întâi în inscripția de pe mormântul lui Vladislav I, apoi la 1 iunie 1475, într-un hrisov al domnului Laiotă Basarab.

În afara denumirii așezării antice, Pelendava și a numelui celui actual (Craiova), pe teritoriul actual al orașului a mai existat prin cu secolele al VII-lea– al VIII-lea o așezare denumită în latină Ponsiona (pod peste Jiu), denumirea aflată pe o inscripție găsită pe un fragment de stelă în apropierea castrului Pelendava datată din secolul al VII-lea. Acest nume apare și într-o hartă alcătuită în preajma bătăliei de la Nicopole (1396), inclusă într-un manuscris ce se pastrează la Biblioteca Națională de la Paris.^{[necesită citare]}

Secolele XIV-XVII

O parte a istoricilor, în frunte cu Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu-Hașdeu și Alexandru D. Xenopol consideră că pe teritoriul de azi al Craiovei a fost teatrul bătăliei de la Rovine din timpul lui Mircea cel Bătrân.

La sfârșitul secolului al XV-lea, Craiova era un târg, întins pe moșia puternicilor boieri Craiovești și a Basarabilor. După prima jumătate a secolului al XVI-lea, Craiova este numită frecvent oraș, fiind cel mai important loc al schimburilor din zonă.

Apărută în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, Marea Bănie de Craiova a devenit într-un timp relativ scurt cea de-a doua instituție politică a țării ca importanță, după domnie.

În timpul lui Mihai Viteazul, Craiova a cunoscut o puternică înflorire, izvoare contemporane prezentând orașul ca un important centru politic si militar. Craiova a fost în evul mediu și un centru cu un important rol militar și strategic, fiind un loc de grupare sau regrupare a forțelor militare și centru de declanșare a acțiunilor antiotomane. Exista la Craiova un corp de oaste pus la dispoziția Marelui Ban, compus din forța militară a țăranilor de pe domeniile boierimii, din aparatul de dregători ai Băniei, din țăranii liberi și din mercenari. În acțiunea de aducere sub stăpânirea sa a Transilvaniei și Moldovei, lui Mihai Viteazul i-au stat alături frații Buzești – Stroe, Radu și Preda, Baba Novac, Banul Mihalcea, Banul Mărăcine, Mârza, Matei Basarab și Radu Șerban.

Secolul al XVIII-lea

Acesta a reprezentat un secol zbuciumat pentru viața urbei. În 1735 în Craiova existau 836 de familii, numărând peste 4000 locuitori.

Boierimea craioveană întâmpină cu ostilitate venirea primului domn fanariot al Țării Românești, Nicolae Mavrocordat în 1716. După înfrângerea turcilor și Pacea de la Passarowitz (1718), boierimea a salutat stapînirea austriacă a Olteniei (1718 – 1739), dar deja din 1726, când banul Gheorghe Cantacuzino este destituit, boierii din Craiova încep acțiunile de împotrivire față de administrația habsburgică. Nemulțumirea populației era provocată de caracterul sistematic al exploatării, precum și de colectarea centrtalizată veniturilor provinciilor în visteria Curții Imperiale. Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, habsburgii eșuează în tentativa de a prelua puterea de facto în provincie fapt care îi determină să părăsească Oltenia. Craiova devine între 1735-1770 capitala unei regiuni cufundată în anarhie fără o apartenență statală reală, în care haiduci ca Iancu Jianu făceau legea. În această perioadă s-au produs în Craiova importante schimbări și în domeniul instituțional. Bănia craioveană nu mai constituia instituția care în perioada anterioară concura pe plan politic domnia țării. În 1761 reședința permanentă a banilor este mutată de domn la București.

Revenirea la normalitate se petrece în 1770-1771, când Craiova devine capitala Țării Românești. Bucureștiul era disputat între armatele invadatoare rusești și cele turcești; iar capitala Țării Românești este mutată la Craiova, domnul Emanuel Giani-Ruset urmărind de aici desfășurarea ostilităților.

Economia regiunii si prosperitatea Craiovei au avut de suferit din nou la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea în urma teribilului cutremur din 1790, a ciumei din 1795, a marelui incendiu din 1796, și datorită transformării orașului în teatru de război în urma atacului turcesc al pașei Pazvan-Oglu din Vidin, în 1806.

Secolul al XIX-lea

În primele două decenii ale secolului al XIX-lea, Craiova se bucură de înflorire economică și urbanist-edilitară; un număr tot mai însemnat de locuitori se ocupă cu meșteșugurile, comerțul și serviciile publice. Craiova ajunge un nod comercial, administrativ și cultural de prim rang.

Redresarea orașului după dezastrele de la începutul secolului a venit în deceniul al patrulea, când după pacea de la Adrianopol (1829 și după războiul ruso-turc dintre anii 1828-1829) au apărut posibilități pentru mai mulți ani de liniște în țările române.

În timpul revoluției de la 1821 Craiova devine bază militară pentru pandurii conduși de Tudor Vladimirescu, fost sluger pe moșia boierului craiovean Glogoveanu.

În timpul ocupației țariste (1828 – 1834), Craiova cunoaște creșteri economice importante. Existau în 1832 un număr de 595 de prăvălii, din care „197 de lemn și 398 de zid”. Orașul se menține ca centru comercial al Olteniei; exportă în Austria și Turcia cereale, piei, ceară, animale, seu și cervis. În 1846 la Craiova s-a înființat prima societate românească pe acțiuni pentru transportul cerealelor cu vaporul pe Dunăre, la Brăila.

În jurul anului 1848 populația Craiovei număra circa 20.000 de locuitori.

Intelectualitatea Craiovei s-a situat ferm în primele rânduri ale înnoirilor, atât în viața urbei, cât și a țării. Un rol deosebit de important în pregatirea și desfășurarea Revoluției de la 1848 avea să-l aiba corpul profesoral de la Școala Centrală din Craiova, în frunte cu Ioan Maiorescu.

Dintre revoluționarii care aveau sa dețină un rol marcant în desfășurarea evenimentelor revoluționare la Craiova se impun Gheorghe Magheru și Costache Romanescu care au intrat după 1845 în rândurile societății secrete cu caracter politic „Frăția”.

Nu întâmplător orașul Craiova a fost ales drept loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști înainte ca aceștia să ajungă la București. Se confirma astfel faptul că orașul prezenta o deosebită importanță în mersul revoluției pașoptiste, că trecerea Craiovei de partea noilor prefaceri asigură revoluției o bază puternică în întreaga Oltenie.

Populația Craiovei s-a ridicat la jumătatea lui septembrie pentru a-și declara sprijinul față de revoluția lovită de armatele străine. La 30 noiembrie 1848, în ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora.

După retragerea trupelor țariste din Oltenia, în mai 1854, starea de spirit revoluționară a maselor a sporit. În lunile februarie – martie 1855 avea loc la Craiova o puternică revoltă, socotită de istorici momentul de vârf al raporturilor de încordare ce au existat între poporul român și ocupanții săi din anii 1854 – 1856.

Una dintre marile familii boierești din Craiova – familia Bibescu – a dat Țării Românești pe ultimii săi doi domnitori: frații Gheorghe Dimitrie Bibescu (1842-1848) și Barbu Dimitrie Știrbei (1849-1856). Uniunea vamală a Țării Românești și a Moldovei (1848) – un prim pas pe calea unirii definitive a celor două țări românești – preocupările pentru întărirea capacității militare de apărare a țării etc., toate aceste fapte dovedesc receptivitatea celor doi domnitori la unele imperative ale vremii. Atunci când a fost vorba însă de o nouă organizare socială, concepută la 1848 și apoi în anii 1857-1859, ei s-au opus.

În primăvara anului 1857 s-a constituit la Craiova, Comitetul Unionist, în rândul căruia se remarcau foștii luptători de la 1848: Petrache Cernătescu, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chițu, ș. a.

La 9 octombrie 1857 Adunarea Ad-hoc a Țării Românești a votat în unanimitate pentru Unirea Principatelor. A doua zi, seara, peste 5-6000 de oameni din toate clasele societății se adunasera la flacăra torțelor și ovaționau. Participând la această istorică manifestație, pictorul Theodor Aman avea s-o imortalizeze în celebrul său tablou.

În preajma Unirii, Craiova număra circa 25 000 de locuitori, situându-se din acest punct de vedere imediat după capitala Țării Românești, Bucureștiul.

Încă de la începutul pregătirilor pentru intrarea în Războiul de independență (1877 – 1878), când trupele românești au fost concentrate la Dunăre, au participat și unități din Craiova.

Craiova se afla în centrul unei zone direct afectate de războiul antiotoman. Era, prin poziția sa, un centru important, unde se luaseră măsurile necesare sprijinirii desfășurării viitoarelor operații militare, Craiova fiind atunci ca și astazi sediul Armatei I române.

Secolul XX

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Craiova – cu cei peste 40.000 de locuitori – era un oraș ce avea mici fabrici și ateliere de produse chimice, mașini agricole, arte grafice, tăbăcării, textile, materiale de construcții etc.

Populația crește, astfel încât în 1910 s-au înregistrat 51.404 locuitori. Era al doilea oraș al fostei Țări Românești, după București.

În 1913 în timpul guvernului Titu Maiorescu se semnează tratatul de pace prin care se încheie Războiul balcanic, tratat cunoscut în istorie sub numele de „Pacea de la Craiova”.

Izbucnirea primului război mondial (1914-1918) a fost receptată în mod diferit de populația Craiovei. Marea majoritate condamna deschis războiul, ca aducător de mizerie. După doi ani de neutralitate, România intră în război (1916) de partea Antantei în speranța împlinirii idealurilor de unitate națională.

În anii neutralității (1914-1916), Craiova a devenit un puternic centru militar, aici fiind cartierul general al „Armatei I”. În august 1916, în momentul intrării în război, Armata I avea un efectiv de 134.400 de oameni.

Vitejia armatelor române nu a fost suficientă pentru a stăvili ofensiva armatelor germane și austro-ungare – bine pregătite, dotate cu tehnică de luptă și având experiența a doi ani de război. După lupte crâncene, armata română a fost nevoită să se retragă. Craiova este ocupată de trupele germane și austro-ungare la 21 noiembrie 1916. În periferia Craiovei are loc celebra „șarjă de la Robănești”, acțiune eroică a cavaleriei române, unde escadromul 3 se sacrifică pentru a neutraliza poziția turnurilor germane care atacau divizia 1/17 infanterie, formată din resturile Diviziilor 1 și 17, care au avut pierderi grele în bătălia de la Jiu. Doar 18 soldați au mai fost recuperați atunci. Jertfa escadronului 3 din Regimentul 9 Rovine a făcut posibil ca Divizia 1/17 infanterie să-și continue marșul în acel întunecat noiembrie al lui 1916.

Timp de doi ani cât a durat administrația militară germană, întreaga viață economică a Craiovei a fost paralizată.

În perioada interbelică, orașul, situat într-o zonă eminamente agrară, înaintează cu pași prea mici pe calea industrializării, în raport cu alte zone urbane ale țării. Marii moșieri din Oltenia, depozitării unor însemnate capitaluri provenite din despăgubirile de la împroprietărirea țăranilor, își vor investi fondurile în bănci și instituții comerciale, în acțiuni neproductive. Numărul celor ce s-au apropiat de industrie a fost extrem de mic. Specific pentru economia orașului, lipsită de marea producție de fabrică, este ponderea însemnată pe care o ocupă munca la domiciliu.

În 1940 Craiova devine locul „conferinței romano-bulgare”, în urma discuțiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.

Populația orașului crește: 63215 locuitori în 1930, 84.574 în 1948, 96.897 în 1956, 194.235 în 1974.

Începând cu anii ’60 orașul devine un puternic centru industrial; se dezvoltă industria constructoare de mașini și utilaje, de avioane, industria chimică, alimentară, ușoară, a materialelor de construcții, industria electrotehnică, industria extractivă, industria energetică. Între ele se pot enumera Electroputere Craiova, fabrica de avioane, cea de automobile sau Combinatul de la Ișalnița.

Astăzi, Craiova este un important centru economic și universitar-cultural.

Împărțirea urbanistică a Craiovei în secolele XVIII și XIX

Mahalale

De-a lungul dezvoltării lor istorice, toate localitățile noastre din fostele principate s-au subîmpărțit în mahalale, formațiuni urbanistice echivalente astăzi cu termenul de cartier sau de suburbie. Termenul are rădăcini în limba turcă. Mahalalele și-au luat numele, prin tradiție, de la numele, de la hramul bisericii sau mănăstirii în jurul căreia se formau, odată cu lărgirea teritorială a așezării și cu creșterea numerică a locuitorilor. Mahalalele își mai luau numele de la numele moșiei pe care întindeau, de la numele proprietarului, dacă acesta nu corespundea cu al moșiei, de la numele unei personalități marcante a cărei viață, ale cărei calități și activități lăsaseră amintiri trainice în amintirea localnicilor (personalitate laică sau eclesiastică), de la anumite îndeletniciri sau meșteșuguri care dominau preocupările locuitorilor mahalalei, de la unele toponimice anterioare, de la unele evenimente istorice marcante din viața localității sau a mahalalei, precum și de la diverse amintiri sau legende de sorginte laică sau religioasă. În cazul bisericilor sau al mănăstirilor, mahalaua dezvoltată împrejur lua numele acesteia, sau a hramului. În unele cazuri mahalaua împrumuta chiar numele unui slujitor bisericesc mult respectat, care rămânea imprimat prin numele său în tradiția locală. Cu excepția unuor localități care s-au suprapus pe locuiri antice grecești sau romane, toate localitățile noastre au apărut și s-au dezvoltat mai ales în perioada lungă a evului mediu, chiar dacă au urmat unele rădăcini geto-dace. Localitățile născute în evul mediu au avut legături cu anumite moșii cu caracter feudal. Moșiile erau boierești sau domnești. Ele purtau denumiri care numai uneori corespundeau cu numele proprietarului. Localitățile au luat naștere pe anumite moșii, dar au rămas înconjurate de alte moșii peste care urmau a se întinde în cursul dezvoltării ulterioare. Această evoluție istorică a determinat ca localitățile și mahalalele lor să împrumute numele moșiilor pe care se dezvoltau. Se poate aprecia că tradiția aceasta a moșiilor boierești sau domnești care determinau, în parte, denumirea localităților și a mahalalelor a durat, la noi, până în 1864, când s-a trecut la secularizarea averilor mănăstirești și când s-au desființat rangurile și privilegiile boierești, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Craiova, localitate cu tradiție medievală, centru polarizator de primă mărime în Țara Româmescă, a cunoscut atribuirea denumirilor cartierelor sale de început, a mahalalelor, după tradițiile amintite, putând constitui chiar un exemplu în lumea localităților românesști.

Catagrafia din 1835

O primă subîmpărțire a Craiovei în mahalale am găsit-o întocmită la 18 Ghenar 1835 în Arhivele Statului – Bunuri publice – Condica nr. 26. Ea a apărut sub denumirea : „Catagrafia plășii orașului Craiovii, capitala județului Doljiu, arătând mahalalele, numele moșiilor, bisericile cu hramul lor, preoți, diaconi și țârcovnici” – în publicația Arhivele Olteniei Nr. 53/1931. Această catagrafie prezintă următoarele 27 de mahalale : (numărul familiilor se referă numai la „dajnici i boieri”, adică numai la cei ce plăteau bir și la boieri) 1.- Mahalaua Obedeanu – moșie domnească – 30 de familii – hramul bisericii Sfinții Împărați. 2.- Mahalaua Oăta – ipac (înseamnă idem), adică tot moșie domnească – 49 de familii – hramul bisericii Adormirea (…Maicii Domnului). 3.- Mahalaua Sf. Dimitrie – ipac – 93 de familii – hramul bisericii Sfântul Dimitrie. 4.- Mahalaua lui Fir – ipac – 93 de familii – hramul bisericii Sfinții Ierarhi. 5.- Mahalaua Târgul de afară – ipac – 85 de familii – hramul bisericii Toți Sfinții. 6.- Mahalaua Sf. Gheorghe Vechi – ipac – 100 de familii – hramul bisericii Sfântul Gheorghe. 7.- Mahalaua Valea Vlăicii – ipac – 40 de familii – hramul bisericii Sfântul Spiridon. 8.- Mahalaua Sevastian – ipac – 16 familii – hramul bisericii Sfântul Ioan.â 9.- Mahalaua Bășica – ipac – 58 de familii – – hramul bisericii Toți Sfinții. 10.- Mahalaua Popii Hristii – ipac – 91 de familii – hramul bisericii Sfinții Apostoli. 11.- Mahalaua Haralambie – hramul bisericii Sfinții Impărați – nu se precizează nimic despre moșie și despre numărul de familii (biserica avea un pronunțat caracter particular). 12.- Mahalaua Hașu – moșie domnească – 90 de familii – hramul bisericii Sfinții Ioachim și Ana. 13.- Mahalaua Petrru Boji – ipac – 47 de familii – hramul bisericii Adormirea (…Maicii Domnului). 14.- Mahalaua Sfinții Voevozi – ipac – 40 de familii – hramul bisericii Sfinții Ingeri. 15.- Mahalaua Craiovița – ipac – 70 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae. 16.- Mahalaua Sfântul Gheorghe Nou – ipac – 76 de familii – hramul bisericii Sfântul Gheorghe. 17.- Mahalaua Ungurenilor – ipac – 136 de familii – hrmul bisericii Sfântul Nicolae. 18.- Mahalaua Dorobănția – ipac – 40 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae. 19.- Mahalaua Hera – ipac – 70 de familii – hramul bisericii Sfântul Ioan. 20.- Mahalaua Belivacă – ipac – 30 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae. 21.- Mahalaua Podbanița – ipac – 16 familii – hramul bisericii Schimbarea la față. 22.- Mahalaua Dud – ipac – 25 de familii – hramul bisericii Adormirea (…Maicii Domnului). 23.- Mahalaua Brândușa – ipac – 14 familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae. 24.- Mahalaua Mântuleasa – ipac – 88 de familii – hramul bisericii Sfânta Troiță. 25.- Mahalaua Troiții – ipac – 50 de familii – hramul bisericii Sfânta Troiță. 26.- Mahalaua din Târg – ipac – 168 de familii – hramul bisericii Sfântul Ilie. 27.- Mahalaua Piscupia (Episcopia) – ipac – 46 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae.

Catagrafia din 1838

La numai trei ani după catagrafia anului 1835 s-a procedat la o alta, probabil ca urmare a cutremurului memorabil din 1838. Totodată s-a procedat și la o inventariere amănunțită a stricăciunilor provocate bisericilor cu ocazia cutremurului. Noua catagrafie s-a întocmit „potrivit cu așezarea cinstitei comisii catagraficești”. Orașul a fost împărțit și de această dată în mahalale grupate în jurul bisericilor parohiale. La socotirea populației s-au luat în considerație tot „numai creștini dajnici i boieri”. La statistica din 1838 s-au enumerat numai 26 de mahalale, cu una mai puțin decât în 1835, eliminându-se Mahalaua Haralambie. Despre aceasta nu s-a precizat pe ce moșie s-ar fi aflat și nici numărul de familii păstorite de parohie. Nu s-a precizat nici dacă era cu adevărat o parohie sau o proprietate de familie. O parte din mahalale au fost altfel definite, probabil cu mai multă atenție : 1.- Mahalaua Mănăstirii Domnești – 122 dev familii – hramul bisericii Sfântul Dimitrie – numită în 1835 Mahalaua Sf. Dimitrie. 2.- Mahalaua Brândușa – 52 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae – numită în 1835 Mahalaua Brândușa. 3.- Mahalaua Mântuleasa – 97 de familii – hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului – numită în 1835 Mahalaua Mântuleasa. 4.- Mahalaua Bășica – 97 de familii – hramul bisericii Toți Sfinții – numită în 1835 Mahalaua Bășica. 5.- Mahalaua Dorobănția – 80 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae – numită în 1835 Mahalaua Dorobănția. 6.- Mahalaua Popa Hristea – 73 de familii – hramul bisericii Sfinții Apostoli – numită în 1835 Mahalaua popii Hristii. 7.- Mahalaua Oota – 61 de familii – hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului – numită în 1835 Mahalaua Oăta. 8.- Mahalaua Chițăra Nouă – 90 de familii – hramul bisericii Sfântul Ioan botezătorul – numită în 1835 Mahalaua Hera. 9.- Mahalaua Ungureni – 154 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae – numită în 1835 Mahalaua Ungurenilor. 10.- Mahalaua Sfinții Voevozi – 41 de familii – hramul bisericii Sfinții Voevozi – numită în 1835 Mahalaua Sfinții Voevozi. 11.- Mahalaua Sfântul Ilie – 72 de familii – hramul bisericii Sfântul Ilie – numită în 1835 Mahalaua din Târg. 12.- Mahalaua Sfântul Gheorghe Nou – 93 de familii – hramul bisericii Sfântul Gheorghe – numită în 1835 Mahalaua Sfântul Gheorghe Nou. 13.- Mahalaua petre Boji – 67 de familii – hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului – numită în 1835 Mahalaua Petru Boji. 14.- Mahalaua Postelnicul Fir – 93 de familii – hramul bisericii Sfinții Trei Ierarhi – numită în 1835 Mahalaua Fir. 15.- Mahalaua Târgul de afară ot Hagiu – 101 de familii – hramul bisericii Toți Sfinții – numită în 1835 Mahalaua Târgu de afară.16.- Mahalaua Sfântul Spiridon – 44 de familii – hramul bisericii Sfântul Spiridon – numită în 1835 Mahalaua Valea Vlăicii. 17.- Mahalaua ot Hașu – 88 de familii – hramul bisericii Sfinții Ioachim și Ana – numită în 1835 Mahalaua Hașu. 18.- Mahalaua Episcopia 18 familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae – numită în 1835 Mahalaua Piscupia.19.- Mahalaua Sfântul Gheoghe Vechi – 187 de familii – hramul bisericii Sfântul Gheorghe – numită în 1835 Mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi. 20.- Mahalaua Craiovița – 80 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae – numită în 1835 Mahalaua Craiovița. 21.- Mahalaua Potbanița – 17 familii – hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului – numită în 1835 Mahalaua Podbanița. 22.- Mahalaua Belivacă – 30 de familii – hramul bisericii Sfântul Nicolae – numită în 1835 Mahalaua Belivacă. 23.- Mahalaua Sevastian – 18 familii – hramul bisericii Sfântul Ioan Botezătorul – numită în 1835 Mahalaua Sevastian. 24.- Mahalaua Obedeanu – 46 de familii – hramul bisericii Sfinții Impărați – numită în 1835 Mahalaua Obedeanu. 25.- Mahalaua Sfânta Troiță – 65 de familii – hramul bisericii Sfânta Troiță – numită în 1835 Mahalaua Trioții. 26.- Mahalaua ot Dud – 40 de familii – hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului – numită în 1835 Mahalaua Dud. În comparație cu catagrafia din 1835, în 1838 nu mai apare Mahalaua Haralambie, despre care, nici anterior, nu se consemnase pe ce moșie se afla și nici numărul de familii din parohie.

Sursa: Wikipedia