Castel, Eremitu- Mureș

Deşi în toată lumea civilizată, castelele medievale reprezintă îmbinarea perfectă dintre artă, istorie şi un turism practicat pe picior mare, la noi lucrurile stau un pic diferit. Din cele 26 de castele cu care judeţul nostru ar putea să se fălească, aproape tot atâtea zac deşălate, într-o sinistră frăţie cu ploile, vânturile şi capriciile sorţii. Excepţie fac cele câteva edificii care nu sunt nici pe departe nişte ruine, din simplul motiv că… nu există. Aici tragicul situaţiei dă-n hazliu. Iar hazliul în tragic…şi tot aşa…

„Fugi dom’le de-aici, îţi arde de glume?”

Dacă vă aflaţi cumva în comuna Pănet cu scopul de a vă pierde niţeluş timp prin zonă, nu întrebaţi de castel. Nu de alta, dar n-are rost. Într-adevăr, construcţia cu pricina figurează de vreme îndelungată pe lista monumentelor istorice, dar asta n-are a face cu realitatea. Că doar nu e musai ca teoria să se potrivească tot timpul cu practica…

Localitatea e chiar arătoasă şi are o mulţime de puncte de atracţie: biserica ortodoxă, veche de sute de ani, sediul primăriei care luceşte mai abitir decât un sediu de bancă, chiar şi bodega comunală care a deschis pe timp de vară o ditamai terasa cu umbreluţe şi televizor. Castelul, în schimb, lipseşte cu desăvârşire. De cât timp, nimeni n-are habar. “Poate de vreo sută de ani”, încearcă o estimare primarul Mihaly Bartha. Oamenii privesc tâmp când îi întrebi. Ridică din umeri şi nu pricep nimic. Asemenea dihănii de clădiri au văzut doar în filme, nicidecum pe plaiurile lor. Mult mai arţăgoşi se arată a fi bătrânii. Pentru ei, simplul fapt că un străin îi prinde cu lecţia neînvăţată, îi scoate din minţi:

“Fugi dom’le de-aici, îţi arde de glume? Noi aici ne-am născut şi am crescut, dar de aşa ceva n-am auzit… Iar dacă niciunul din noi nu are habar, înseamnă că ceea ce cauţi dumneata nu există!”

Şi totuşi, conacul din Pănet a existat. Satul apare în registre oficiale încă din anul 1332, sub forma unei cetăţi cu zece porţi. În acest aşezământ, un rol deosebit de important l-au jucat de-a lungul timpului, două familii nobiliare: Alardy şi Bethlen. Mai târziu, întreaga moşie a ajuns în posesia principalului judecător regesc Gaspar Janos, a cărui văduvă a donat în anul 1630 casa, moara şi o parte din domeniu lui György Bethlen. Se povesteşte că după primul război mondial, schimbarea economică a zdruncinat atât de mult starea materială a familiei Bethlen încât aceasta a pierdut practic tot ce avea. Aşa a intrat în posesia întregii averi economistul şef, Farkas I. Despre conacul nobiliar, scrierile vremii notează că era pe cât de mic, pe atât de cochet. Aici exista, lucru total neobişnuit în acele vremuri, un loc special pentru fumat. Se spune că la conac se fuma cu pasiune, dar cu toate acestea nimeni n-ar fi îndrăznit să o facă în altă parte decât în locul special amenajat. Şi pentru ca plăcerea tutunului să fie savurată la maxim, meşteri din sat lucrau cu mare migală cozi de pipă, din lemn de piper. Acum, de toate n-a mai rămas nici amintirea.

Un castel cu dichis…

Dacă totuşi insistaţi să vizitaţi un castel în zonă, vă recomandăm conacul nobililor Mikó din Hărţău. E la doar câţiva paşi de centrul comunei, iar intrarea este…gratuită. Cei care poftesc, pot să-şi ia şi o mulţime de “suveniruri”, la preţuri mai mult decât accesibile. Patroana edificiului nu stă prea mult la tocmeală: 60 de lei costă metrul liniar de perete. La aşa preţ, nu e de mirare că amatori de astfel de chilipiruri există berechet. Ţinând cont că la o înălţime de cel puţin cinci metri şi o grosime de aproape un metru, într-un metru liniar de perete intră o mulţime de cărămizi, afacerea e pe cinste.

“Ăia care au zidit clădirea n-au fost proşti. Au pus numai cărămidă una şi una. Altfel nu rezistau pereţii ăştia atâta timp”, îşi laudă tanti Mărioara marfa. Despre istoria domeniului povesteşte dintr-o singură suflare:

“Cică pe vremuri aici era o frumuseţe. Un parc imens de flori era în jurul conacului, iar boierii se plimbau prin el cu trăsura. Erau mari amatori de flori, de aceea aveau angajată o armată de grădinari, toţi aleşi pe sprânceană. Prin anii 80 am cumpărat noi întreaga clădire şi asta a cam fost tot…”

După ce au intrat în posesia castelului pe o sumă de nimic, noii lui proprietari s-au apucat să-l întrebuinţeze aşa după cum îi învăţa nevoia. Etajul de lemn al clădirii l-au demontat şi şi-au alcătuit din el un ditamai grajdul pentru vitele din gospodărie. Cărămizi nu prea le-au trebuit pentru că n-aveau ce zidi cu ele, aşa că s-au apucat să le vândă. La en-gros, cum ar zice unii, la metru liniar de perete, cum calculează negustoreşte Mărioara. Treaba a mers strună atât timp cât au fost pereţi de dărâmat. Acum afacerea e pe sfârşite. Doar o cameră a mai rămas în picioare şi acesteia zilele îi sunt numărate:

“Toate cărămizile care au mai rămas aici le vînd unui ţigan din sat. Să mă scap odată de ele ca să pot curăţa locul. O să fac o grădină de zarzavat de toată frumuseţea, pentru că pământul e foarte gras şi bun. La cât loc e aici, o să am ce munci…”, ni se destăinuie castelana de ocazie.

Epilog

Deşi nu s-a aflat niciodată pe lista monumentelor istorice, conacul din Hărţău chiar a existat în toată puterea cuvântului până mai ieri. În curând însă fierul plugului va şterge orice urmă a existenţei lui. Nimic nu va mai aminti de nobilii care au stăpânit odată aceste locuri. În vârful dealului, învechită şi stingheră, cripta familiei e singura care a supravieţuit silniciilor vremii. De ea nimeni n-a cutezat să se atingă până în prezent. Nu din teamă sau dintr-un respect fără noimă, ci pentru simplul fapt că aceasta n-a fost construită din astfel de cărămizi care pot fi vândute la en-gros cum ar zice unii, sau la metru liniar de perete, cum ar zice alţii. Aşa se face că a rămas neclintită de-atâta amar de vreme, ca un martor mut al ciudatelor schimbări pe care trecerea timpului le oferă.

Sursa: http://www.ziaruldemures.ro/detalii-stire/browse/5/inapoi/eveniment/articol/castelele-fantoma-din-eremitu-si-panet.html 

 Allain CUCU