Muzeul de Artă „Ion Irimescu” din Fălticeni- Suceava

Istoria clădirii începe în perioada de maximă înflorire a Fălticeniului, respectiv în anul 1846, an în care vornicul Alecu Forăscu Botez îşi construieşte reşedinţa din Fălticeni, pe o structură solidă din cărămidă pe fundaţii de piatră şi balast compactat. Iniţial casa era dezvoltată doar pe parter după un plan tradiţional, cu şase camere dispuse de o parte şi de alta a unui hol central, prin intermediul căruia se realiza şi accesul. La acea dată accesul se realiza din actuala stradă Mihai Eminescu.

La sfârşitul secolului XIX, în jurul anului 1890, casa suferă din partea proprietarului modificări radicale, primind încă un nivel. În aceste condiţii accesul a fost regândit, şi mutat pe o faţadă laterală, perpendiculară pe str. Mihai Eminescu. Noul acces este accentuat de un vestibul, nou adăugat, deasupra căruia se află balconul cu arce în plin cintru ce descarcă pe coloane scurte de inspiraţie neobizantină. Cu această ocazie întreaga casă este regândită în spirit neoromânesc. Tot atunci este realizată scara monumentală din lemn de stejar amplasată în noul hol central.

La scurt timp după această intervenţie majoră casa primeşte o altă funcţiune, devenind Palatul Administrativ al Judeţului Suceava în 1909. În 1923, clădirea devine sediul Prefecturii Judeţului Baia, iar între 1950 şi 1968, sediul Consiliului Popular Raional Fălticeni. Odată cu desfiinţarea raioanelor, în urma reorganizării teritoriale, clădirea devine sediul Casei Pionierilor, Radioficării şi Casei de Cultură.

Din 1974, clădirea adăposteşte cea mai mare colecţie de autor din ţară, peste 300 sculpturi şi 1000 de desene, care reflectă marile teme în jurul cărora se ţese universul sculpturii artistului: mitologia, maternitatea, muzica, omul ca model în univers. Premergător inaugurării muzeului, la 11 ianuarie 1974, clădirea beneficiază de reparaţii capitale, fără a se efectua şi lucrări de consolidare. În acest moment se renuţnă la o parte din tâmplăria interioară pentru o fluidizare a circuitului muzeal, iar pe etaj golurile sunt amplificate. Soluţiile alese în privinţa faţadelor nu au fost din cele mai fericite, tencuiala groasă din praf de piatră precum şi soluţiile de bosaj fiind improprii stilului românesc.

Pe terasa din faţa uşii monumentale Maestrul savurează parfumul îmbătător al teilor înfloriţi şi îşi aminteşte de vremea când…” Aici era prefectura. Nici nu îndrăzneam să ridic privirea… Cladirea era pazită. Oameni importanţi, grăbiţi, îi treceau pragul.  Era un gard, iar la poartă stătea un jandarm. Unde este acum policlinica era un parc mare. Nu am visat niciodata să fiu eu stapân aici”. Oricine vine să viziteze colecţia de artă a muzeului rămâne impresionat de frumuseţea clădirii. Curioşi, mulţi vizitatori ar dori să afle istoria acesteia. Cladirea este construită într-un stil arhitectural sobru, eclectic. Povestea ei durează de secole, construcţia fiind începută în 1846.

 A fost ridicată din caramidă, pe o temelie solidă. În 1909 i se mai adaugă un cat. Se pare că tot în acel an clădirea a devenit sediul palatului administrativ al judeţului Suceava. Dupa ocupaţia habsburgică, reşedinţa judeţului a devenit pentru o vreme Fălticeniul. În 1923, clădirea devine sediul Prefecturii judeţului Baia, iar între 1950 şi 1968, sediul Consiliului popular Raional Fălticeni. O dată cu desfiinţarea raioanelor, în urma reorganizării teritoriale, clădirea devine sediul casei Pionierilor, Radioficării şi Casei de Cultură.

 Un şir de întâmplări, voinţa oamenilor, dar mai ales cursul destinului au dus în cele din urmă la o alegere. Maestrul Irimescu devine Patriarhul de drept al locului care urma să se transforme în “Ermitaj”-ul fălticenean. “Aveam multe lucrări în atelierul meu de la Bucuresti. Ideea înfiinţării unui muzeu mă stăpânea de multă vreme. Am oferit oraşului lucrările, dar am cerut în schimb un spaţiu de expunere adecvat. Oficialităţile vremii, reprezentate de un om care iubea arta şi inţelegea menirea ei, Miu Dobrescu, mi-au facut o propunere peste asteptările mele. M-au întrebat atunci: “Cladirea fostei prefecturi vă convine?”. Nu-mi venea sa cred. Cladirea avea nevoie de o reorganizare a spaţiilor, de mai multe schimbări. Au dispărut uşile interioare şi a fost creeat un circuit de vizitare. Sălile de expoziţie au luat locul birourilor de altădată. Au fost înlocuite duşumelele cu parchet, s-a introdus un iluminat corespunzător, încălzire centrală şi spaţiul s-a transformat în muzeu. Nu-mi venea să cred că este adevărat. În cladirea în care altădată nu cutezam să intru acum sunt stăpân.Viaţa este plină de neprevăzut, totul depinde de un context de împrejurări, de întâmplări, dar mai ales de oameni…”. Colectia s-a imbogaţit an de an. Astăzi cladirea adaposteşte cea mai mare colecţie de autor din tară şi ascunde “marele clocot al vieţii” retras în adâncimile imperceptibile ale formelor şi care izbucneste indirect, întruchipat într-o imensa lume de semnificaţii.

Sursa: http://ionirimescu.wordpress.com/institutia-muzeala/